Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Semn De Carte:
Cine este Ana Blandiana de Gheorghe Grigurcu


În legătură cu Ana Blandiana se pune din nou chestiunea scriitorului-cetăţean. Adică cea a implicării noastre în viaţa civică, taxată de unii drept o absenţă de la masa de scris, o dezerţiune dacă nu chiar o impostură. Cu cîtă astuţie încearcă a întoarce lucrurile pe dos cei cărora nu le convine o anumită atitudine a scriitorilor şi care se străduiesc, în consecinţă, a produce o stare de confuzie! Căci dezerţiunea nu este oare mai curînd a celor ce-şi înfundă capul în nisipul acceptării amorfe, al tăcerii confortabile, decît a creatorilor care iau cuvîntul în agora, asumîndu-şi un şir de dezagremente? Nici de impostură n-ar putea fi vorba, deoarece scriitorul cu prestaţie civică onestă îşi apără astfel însăşi condiţia specifică, atît de frecvent ameninţată nu doar de contextul totalitar, ci şi de cel al unei societăţi „de tranziţie”, atît de puternic marcată de reziduurile totalitarismului. Şi atunci? În spatele imputărilor făţişe ca şi a lacrimilor de corcodil vărsate în cel mai „apolitic” stil pentru, vezi Doamne, timpul irosit al omului de artă, se ascunde reflexul ideologic al dirijismului. Un reflex intolerant, chiar dacă, acum, căptuşit cu o verbozitate „democratică”. Cine nu e cu noi, îşi zic „apoliticii”, e împotriva noastră. Pretinzîndu-li-se oamenilor scrisului să se ţină departe de politică, e urmat un făgaş postideologic, întrucît, în ciuda aparenţelor contrarii, nici în comunism aceştia n-aveau voie a adopta o poziţie politică reală, nefiind acceptaţi decît în roluri de marionete trase de sfori propagandistice. De facto, „apoliticii” sînt teribil de iritaţi de cei ce exprimă opinii cetăţeneşti pe cont propriu. De cei ce stînjenesc jocul lor conjuncturalist, adeziunea lor politică mascată, ca şi tendinţa lor de-a monopoliza raportul intelectualităţii cu sfera politică.

Ana Blandiana ilustrează din plin acest impact dintre falsul apolitism şi conştiinţa civilă, nu însă la treapta luptei politice propriu-zise, implicînd cristalizarea unor partide, campaniile electorale, viaţa parlamentară etc., ci la treapta unei conştiinţe ce se rosteşte în nume propriu. O conştiinţă a cărei manifestare poate deveni redutabilă, deoarece, venind dinspre literatură, poate transcende prea agitată, impură actualitate pentru a se livra duratei. Se află aici nobleţea, sacrificială ca orice nobleţe adevărată, a unei detaşări de interesul personal imediat: „Jean D’Ormesson spunea de curînd, răspunzînd unei anchete în «Le Figaro Littéraire», că «intelectualul este cineva aflat în căutarea adevărului dincolo de interesele sale». În orice caz (...), ce-ar căuta scriitorul în structurile puterii, din moment ce puterea lui «nu e din această lume», ci din lumea cărţilor sale, şi constă în bănuiala şi frica celorlalţi că aceste cărţi vor rămîne după şi vor mărturisi despre toţi?”. Fireşte, oportuniştii afectează a nu înţelege superioritatea morală a unei asemenea posturi părelnic „naive” (înrudită cu tactica nonviolenţei), în care cel situat „sub lumina reflectoarelor” nu aspiră, totuşi, la puterea politică, simţind că aceasta ar putea contraveni calităţii scriitorului „care are nevoie să vadă, nu să fie văzut”. Mărturisirea Anei Blandiana ni se înfăţişează ca fiind una nu numai plauzibilă, ci şi aptă de-a fi asumată şi de alţi „camarazi de ideal”: „Am acceptat (...) această condiţie opusă condiţiei mele, pentru că am crezut că eram datoare să o fac. Că nimeni nu-mi putea ţine locul în acea luptă la care eram condamnată de propria mea conştiinţă. Dar faptul că am fost un luptător nu mă poate obliga să devin un administrator. De altfel, în acest domeniu, sînt destui înlocuitori (în treacăt fie vorba, m-am gîndit adesea că dacă cei ce se zbat numai pentru a obţine posturi înalte ar fi conştienţi de responsabilitatea şi dificultăţile pe care acele funcţii le presupun, ar trebui să o ia la fugă, iar şefii să fie prinşi cu arcanul, ca soldaţii pe vremuri). Pe de altă parte, am trăit întotdeauna într-un atît de profund dispreţ al ierarhiilor rezultate din contraselecţii încît – cer iertare prietenilor urcînd pe panta piramidei – nu pot evolua în această privinţă, oricîtă bunăvoinţă aş avea”.

Volumul pe care-l comentăm în prezenta cronică, intitulat interogativ Cine sînt eu?, e un soi de compendiu al celor mai felurite subiecte pe care autoarea le tratează ori numai le atinge în treacăt în cursul interviurilor ce i se iau înainte şi mai ales după 1989. Paginile sale stau sub semnul acelei „puteri a celor lipsiţi de putere”, spre a utiliza formula lui Havel, care posedă avantajul de-a îmbina „angajarea” cu libertatea. Parafrazînd, am putea spune că e o „angajare a celor lipsiţi de angajare”, ce îngăduie un joc al spiritului critic negrevat de servituţi exterioare, egal cu sine. Poeta înregistrează ceea ce vede în jur şi afirmă ceea ce crede de cuviinţă, fără obligaţia vreunei ajustări sau prelucrări impuse de vreun for supraindividual. Buna sa credinţă e unicul factor pe care se cuvine a-l urmări. Astfel Ana Blandiana deplînge „limba de lemn” care a invadat de mai multe decenii mediile majoritare ale obştii româneşti: „Poate că una dintre mutaţiile cele mai teribile, care s-au petrecut în ultimele decenii, este că ţăranul, care avea o limbă atît de colorată, limbă din care îşi trăgeau seva scriitorii, încet-încet şi-a înlocuit limba, sau a permis să-i fie înlocuită, printr-o limbă de lemn. Poate că nu chiar cea de tip politic, dar tot o limbă de lemn şi tot de acelaşi tip. Adică formule de tipul «te-ai descurcat, te-ai orientat» sau «merge şi aşa», ca expresii ale unei adevărate filosofii a făcutului de mîntuială, a aranjamentelor, au devenit curente pentru ţărani”. Una din explicaţiile succesului formaţiunilor restauraţioniste ar rezida tocmai în „această limbă de lemn, care oamenilor simpli de sună cunoscut”. Dar mistificarea lingvistică nu se opreşte aici. Deoarece are loc şi un proces de anexare abuzivă a terminologiei liberale de către autorităţile conservatoare, cu scopul de a-i anula semnificaţia şi a „îngheţa” astfel înnoirea socială şi economică: „cei de la putere repetă, îngînînd, marile adevăruri spuse de opoziţie pentru a le demonetiza, golindu-le de conţinut, făcîndu-le ridicole. Opoziţia cere un lucru (de exemplu, adevărul despre revoluţie, despre terorişti etc.), şeful ţării, şeful guvernului cer şi ei cu la fel de mare aplomb acelaşi lucru. În felul acesta totul devine derizoriu, nimic nu mai are importanţă. Repetînd la nesfîrşit un cuvînt, el încetează să mai semnifice. Această lecţie a fost învăţată încă din timpul fostei dictaturi şi este folosită cu mare succes astăzi”. Cu privire la situaţia precară în care se află în prezent intelectualitatea, Ana Blandiana se rosteşte răspicat: „Nu ştiu dacă, pentru a exista, elitele trebuie să fie bine plătite; dar este sigur că funcţionează mai bine dacă sînt bine plătite şi este sigur că în măsura în care o ţară nu înţelege să aloce bani culturii nu înţelege că renunţă la una din principalele forme de a putea învinge în lume. Mai ales o ţară ca a noastră. Pentru că este clar: cultura este singurul domeniu prin care noi avem şanse să nu fim pe ultimele locuri, să nu fim doar înaintea Albaniei”. E dramatic cînd guvernanţii României nu înţeleg cît de important este să aloce culturii sumele cuvenite funcţionării sale decente. Cu atît mai dramatic cu cît atari sume sînt derizorii în raport cu cele destinate bunăoară Parlamentului şi Administraţiei, unde nu o dată se practică o furibundă risipă!

Să mai relevăm reacţia poetei la o propoziţie ciudată a lui Adam Michnik, care sună astfel: „există un anticomunism sălbatic, pe care eu îl interpretez ca antiliberal”. În opinia Anei Blandiana, aceste cuvinte au „un subtext extraordinar de grav”, deoarece seamănă cu abordarea chestiunii în decursul epocii comuniste, cînd orice individ ce se pronunţa împotriva comunismului era socotit drept... fascist. În realitate, nu fascismul se opune comunismului (totalitarismele sînt consubstanţiale), ci democraţia. Nu toţi anticomuniştii sînt automat fascişti, ci doar o mică parte dintre ei: „Anticomunismul este o reacţie antitotalitară. Să ne înţelegem bine: nu dreapta/ stînga sînt marile probleme ale secolului 20 sau marile forţe aflate în confruntare, ci democraţii şi spiritele totalitare, care pot fi de dreapta sau de stînga”. O probă a deschiderii ample de care dispune discursul Anei Blandiana o constituie extinderea decepţiei d-sale şi asupra unui aspect al lui homo americanus. Oricît acest tip uman ne apare azi ca un generator al binefacerilor democraţiei şi ca un garant al „implementării” lor în spaţiul nostru, el nu e scutit de o carenţă culturală (cultura generală fiind un instrument esenţial de comunicare între indivizi). Iniţial poeta e încîntată de faptul că în Lumea Nouă nu există nici un fel de snobism cultural, spre deosebire de mediul băştinaş, unde acesta e în floare: „Dar cu timpul mi-am dat seama că şi snobismul culturii generale reprezintă ceva, ceva mai mult decît lipsa lui. Pentru că, totuşi, cultura generală e un teren comun între noi, un limbaj în care ne putem înţelege. În lipsa ei, în lipsa mimării ei, chiar, societatea devine o sumă de indivizi neînstare să mai comunice între ei. Situaţia de la noi este total deosebită, aş spune de sens contrar”. Interesul exclusiv pentru profesie are un caracter limitativ, în dauna comunicării. E de preferat unui „minus de profesionalism” un „plus de temperament şi de suflet”, asigurat de comunicarea căreia, în grad înalt, îi răspunde creaţia literară şi artistică.

Cu toate că, aşa cum am văzut, străină de dorinţa, de natură politică, de-a acapara puterea, animată de principii democratice, vădind o suficient de largă comprehensiune şi cultivînd o expresie consecvent urbană, Ana Blandiana a stîrnit reacţii de-o violenţă de necrezut. După ce a demisionat din CFSN şi în timpul Pieţii Universităţii, poeta a primit scrisori „de o vulgaritate, ură şi agresivitate ireproductibile”. „Mi se aruncau în curte cărţile sfîşiate, mărturiseşte Ana Blandiana, mi se băgau pe sub uşă incredibile insulte şi grosolănii, se revărsa asupra mea o cantitate de murdărie şi de ură pe care n-aş fi fost niciodată în stare să mi-o imaginez sau să o cred posibilă. Păstrez aceste scrisori şi sper că ele – împreună cu cearşafurile din revistele de scandal – vor fi studiate de viitorii istorici literari pentru a se putea medita asupra felului în care au ştiut românii să-şi trateze poeţii”. Şi ca o încununare a ororii, între 13 şi 15 iunie 1990, au fost bătute mai multe femei pentru că... semănau fizic cu Ana Blandiana! Iată aşadar la ce efecte duce politica imundă, de factură totalitară, prelungită fără oprelişti, şi chiar cu unele note de exacerbare, şi după răsturnarea din decembrie! În contact cu aerul democratic, ea explodează în vandalism şi barbarie. Spirit lucid şi salubru, Ana Blandiana a fost ţinta predilectă a unei politici pe care am fi crezut-o apusă, în zona căreia se înscrie incontestabil, precum un deghizament îndeajuns de stîngaci, şi „apolitismul”.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara