Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

scripta manent:
Cine este Oana Orlea? de Alex. Ştefănescu

Oana Orlea se numeşte de fapt Maria-Ioana Cantacuzino, dar nu-şi semnează cărţile cu acest nume, întrucât nu vrea să se prevaleze în vreun fel de descendenţa sa dintr- o familie ilustră. Este fiica lui Constantin (Bâzu) Cantacuzino şi a Ancăi Cantacuzino (înainte de căsătorie – Diamandi) şi nepoata lui George Enescu şi a Marucăi Cantacuzino.
S-a născut la 21 aprilie 1936 în Bucureşti. Şcoala primară a făcut-o în particular, dând examen la Şcoala Tunari. În 1945 devine elevă (ca internă) la Şcoala Centrală de Fete din Bucureşti. În anii 1947–1948 învaţă la Şcoala „Ion Heliade Rădulescu”, iar din 1949 – la Liceul „I.L. Caragiale”. În 1952, elevă în clasa a X-a, este arestată şi condamnată, pentru activitate subversivă (constând în distribuirea unor manifeste anticomuniste) la patru ani închisoare administrativă. După o detenţie de doi ani şi unsprezece luni (la Văcăreşti, Jilava, Târgşor, Mislea etc.), este eliberată la intervenţia bunicului ei, marele muzician George Enescu, care, aflat în străinătate, declară că nu se întoarce în ţară atâta timp cât nepoata lui este în închisoare.
La ieşirea din puşcărie încearcă să-şi găsească un loc de muncă, dar nu reuşeşte, din cauza „dosarului”. Lucrează o vreme, ca muncitor necalificat, pe un şantier din Bucureşti.
În 1955 se căsătoreşte cu Ion Dendrino, de care divorţează în 1959, pentru a deveni, în 1960, soţia lui Ludwig Birro.
Urmează o perioadă haotică în care încearcă din nou să-şi găsească, fără succes, un serviciu stabil. Va fi pe rînd: figurantă la cinematografie, taxatoare la IRTA, asistentă pe lîngă un medic bătrîn şi nebun, şamponeză la unitatea de coafură 113 din Bucureşti. În tot acest timp scrie, sporadic şi dezordonat, convinsă că nu are nici o şansă să publice. În 1963 îl întâlneşte pe Tudor Ursu care o încurajează să scrie şi, în toată perioada cât lucrează la unitatea 113, scrie.
În 1965, mătuşa ei, Alice Loupoyer, o invită în Franţa. Dă curs invitaţiei (împreună cu soţul ei), dar nu cu gândul să rămână, întrucât întrevedea, în sfârşit, o posibilitate de a publica. După câteva luni, în ciuda insistenţelor mătuşii ei de a se stabili în Franţa, se întoarce în România (soţul ei nu se întoarce, iar despărţirea e dureroasă).
Îşi dă bacalaureatul la fără frecvenţă.
Îşi face din scris un scop în viaţă. Trăieşte intens, parcă vrând să recupereze anii din biografia ei confiscaţi de regimul comunist.
În 1980, ca urmare a înăspririi dictaturii, se expatriază definitiv pentru a se stabili în Franţa, unde trăieşte şi în prezent.

*

Regimul de teroare din închisoare nu a înfrânt-o, dar a marcat-o. Experienţa trăită ca deţinut politic a intrat definitiv în compoziţia ei sufletească. Eleva de şaisprezece ani s-a maturizat, putem presupune, mai repede decât colegele ei de şcoală, a devenit lucidă şi responsabilă la o vârstă la care alţi tineri încă au o anumită naivitate. Totodată, s-a dezvoltat în ea o nerăbdare de a-şi trăi viaţa, un fel de panică, provocată de gândul că istoria poate reteza oricând, ca o ghilotină, biografia unui om.
Cert este că Oana Orlea nu s-a înrăit într-un mod inestetic, ca atâţia alţii, nu a devenit cinică, nu şi-a pierdut sensibilitatea. Cartea din care putem s-o cunoaştem îndeaproape este aceea realizată de regretata poetă Mariana Marin: Ia-ţi boarfele şi mişcă!, interviu cu Oana Orlea, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 1991(în acelaşi an a apărut şi versiunea franceză: Les Années volées. Dans le goulag roumain à 16 ans, Paris, Éditions du Seuil, 1991). Un episod impresionant din această carte îl constituie acela al mutării tinerei în aceeaşi celulă cu fosta ei gardiancă, Cora, pedepsită cu închisoarea pentru că transmisese (contracost) mesaje ale deţinuţilor familiilor acestora. Pe vremea când s-a întâmplat aceasta, Oana Orlea nu a privit situaţia Corei cu o satisfacţie răutăcioasă, ca pe un caz de justiţie divină, şi nici în 1991, după aproape patruzeci de ani, nu a considerat încarcerarea femeii-gardian o pedeapsă ironică aplicată de soartă. Evocarea este, dimpotrivă, plină de dramatism şi compasiune, prezentând-o indirect pe scriitoare ca pe o fiinţă superioară:
„Ne recunoşteam şi... nu ne recunoşteam. Cora! Gardianca de la Târgşor! [...] Cora nu mânca de o săptămână. Nu s-a atins de prânz. Era într-o stare de depresie totală. Părea un manechin dezarticulat. Nu am avut nici o clipă un sentiment de ură faţă de ea sau vreo dorinţă de răzbunare. [...] I-am ţinut nişte teorii despre viaţă şi frumuseţea ei, care trebuie să fi fost de un ridicol desăvârşit. I-am explicat, pe îndelete, că viaţa este darul cel mai de preţ... că viaţa trebuie trăită până la capăt... Cred că s-a apucat iar de mâncat, numai să nu mai audă turuiala mea exaltată. Vizeta era mai tot timpul deschisă. Ne observau ca pe doi cobai. Dădeau probabil raportul: nu se sfâşie... Cora avea 23 de ani. Reîncepuse să mănânce şi să zâmbească. Nu povestea nimic... N-o întrebam nimic. Ne-am făcut un şah, din pâine cu săpun. Am folosit scrumul ţigărilor Corei, avea dreptul la două pe zi, pentru a înnegri piesele. Jucam ca o cizmă şi am învă- ţat-o să joace ca două cizme!... N-o scoteau la anchetă şi nici pe mine. Ne lăsau să «putrezim». O altă tehnică. Uzură nervoasă.”
Poate că suntem influenţaţi de ceea ce ştim despre ascendenţa Oanei Orlea, dar nu se poate să nu vedem în această nobleţe morală felul de a fi al unei Cantacuzino. De altfel, unii gardieni din închisorile prin care a trecut o urau tocmai din cauza superiorităţii ei morale, spunându-i cu o plăcere a pângăririi, „Cantacuzino, ia-ţi boarfele şi mişcă!”
Proza scrisă de Oana Orlea poartă şi ea, în filigran, înscrisul unei origini aristocratice, dar nu este vorba, nici pe departe, de o solemnitate protocolară, ci de manifestările unei libertăţi interioare reale, imposibil de simulat. Bucuria de a trăi, sensibilitatea educată, generozitatea lipsită de emfază, talentul literar folosit firesc, fără etalarea lui plebeiană, contribuie deopotrivă la crearea unor momente de comunicare deplină cu cititorul. Autoarea a debutat cu volumul de proză scurtă Calul de duminică, Bucureşti, EPL, col. „Luceafărul”, 1968. Au urmat romanele: Ţestoasa portocalie, Bucureşti, EPL, 1969, Pietre la ţărm, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 1972, Competiţia, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 1974, Cerc de dragoste, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 1977,Un bărbat în rândul lumii, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 1980. Între ele, încă o carte de povestiri, datând tot din perioada afirmării scriitoarei: Numele cu care strigi, Iaşi, Ed. Junimea, 1970.
În Franţa, Oana Orlea a mai publicat romanul Un Sosie en cavale, Paris, Éditions du Seuil, 1986. (În limba română: Perimetrul 0, ediţie revizuită de autoare, trad. din limba franceză de Ioana Triculescu, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 1991) şi Le Pourvoyeur, ediţie de autor, Compiègne, 2000. (În limba română: Alexandra iubirilor, roman, traducere de Elena-Brânduşa Steiciuc, Bucureşti, Ed. Compania, 2005.)
După cum se vede, este vorba de o activitate literară susţinută, nu de un capriciu. Şi este vorba, totodată, de o impresionantă continuitate stilistică. Soarta autoarei, de multe ori potrivnică vocaţiei ei literare, nu i-a deformat scrisul, mereu alert şi captivant, ca jurnalul unui explorator. Există, în toate textele Oanei Orlea, un nesaţ al descoperirii lumii, o disponibilitate inepuizabilă faţă de noutate. Atât povestirile, cât şi romanele clocotesc de viaţă. Până şi tristeţea din aceste texte are ceva tonic, datorită vitalităţii autoarei.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara