Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica Pesimistei:
Cine eşti tu ? Cine sunt eu ? de Ioana Pârvulescu

Dintre jocurile primei copilării îmi amintesc de unul teribil de amuzant pentru creieraşul meu nerodat de atunci. Era vorba de nişte piese de lemn care alcătuiau oameni cu o identitate bine determinată: marinarul cu barbă ţepoasă şi pipă, doamna grasă, fetiţa cu codiţe blonde, bucătarul în alb, domnul slab, în negru, cu joben şi băiatul în pantaloni scurţi. Figurile lor erau, toate, uşor caricaturale, dar simpatice, şi toate zâmbeau. Fiecare om se compunea din trei piese: capul şi gâtul, apoi bustul cu braţele şi mâinile care ţineau câte un obiect distinctiv, de pildă tava cu pui fript pentru bucătar, apoi şoldurile cu picioarele. Jocul consta în a face din, să spunem, şase oameni normali, o mulţime de alţi oameni caraghioşi, amestecându-le părţile componente. Era nostim să aşezi capul fetiţei pe trupul deşirat al domnului în negru, jobenul acestuia să se asorteze la pantalonii scurţi ai băiatului, iar femeia grasă să se pomenească cu barbă şi pipă. Posibilităţile erau numeroase, le puteai schimba identitatea doar un pic, de pildă picioarele de bucătar deveneau de marinar sau, dimpotrivă, îi puteai combina în aşa fel încât nimic să nu se potrivească cu nimic: dimensiunea trupului, vârsta, meseria, sexul, culorile. Personajele jocului, în veşnică metamorfoză, erau împinse spre o criză de identitate continuă, însă, brave, îşi păstrau zâmbetul vioi, iar lumea rămânea un loc plin de neprevăzut, în care n-aveai cum să te plictiseşti.

Literatura m-a obişnuit, puţin mai târziu, cu multe alte probleme de identitate. Era la fel ca în combinaţiile pieselor de mai înainte, numai că mizele erau tot mai complicate. La început o fată frumoasă care trăieşte sub o piele de măgar şi e pusă la muncile cele mai grele, un prinţ transformat în broscoi, altul transformat în porc, bietul de el, ar trebui să te obişnuiască să vezi lumea şi altfel decât cu ochii. Nu ştiu dacă un copil înţelege asta sau mai degrabă o simte, instinctiv. Poveştile nu-ţi prea spun ce e în sufletul personajelor şi trec repede peste crizele lor, rezolvate cu un adjectiv şi câteva lacrimi. Dar până la urmă, asemenea pieselor din jocul meu, personajele cu identitate schimbată din poveşti, curajoase şi ele, îşi regăseau zâmbetul şi forma iniţială. Pe la 13-14 ani am citit primul meu roman în franceză: Le Bossu ou le petit parisien de Paul Féval. Era numai bun să ţină trează atenţia unui cititor începător în limba franceză, în literatură, în aventuri, în complicata lume a frisoanelor romantice. De data asta, personajul îşi schimbase identitatea din proprie voinţă şi acceptase să fie dispreţuit de toţi, cu un scop nobil. Cocoşatul prăpădit de care râdeau toţi, ascundea un trup frumos, geniu de spadasin şi o inimă de aur. Învinge şi el. Prinţul transformat în cerşetor nenorocit şi cerşetorul transformat în prinţ nenorocit (schimbarea îi făcuse la fel de disperaţi), care abia în ultima clipă îşi reiau identitatea reală mi-au deschis ochii asupra substituţiei sociale. Apoi au venit personajele cu destin tragic, viitori regi crescuţi de păstori, care caută să scape de identitatea lor pentru a păcăli soarta, dar nu reuşesc. Erau, deja, poveşti pentru adulţi.

Şi mai târziu a apărut şi Gregor Samsa, om fără o identitate ieşită din comun, care se pomeneşte într-o dimineaţă şi gândac, şi în cea mai incomodă poziţie pe care o poate dori o asemenea creatură, cu picioruşele în sus. Ecuaţia simplă, binefăcătoare, cu soluţie, din metamorfozele de mai înainte se transforma într-o problemă fără răspuns, teribil de apăsătoare, aceea a răului nedeterminabil, împotriva căruia nu ştii cum să lupţi şi care nu ştii de ce te-a ales ca victimă. Am mai trecut, datorită cărţilor, prin problemele identitare ale celor care au de a face cu exilul, ale celor care pleacă sau ale celor care se întorc după mult timp, eventual după o generaţie. Ale celor care descoperă un secret de familie şi-şi dau seama că nu sunt cine credeau că sunt. Le testament français e romanul unei asemenea surprize, în care sângele franţuzesc din venele personajului se preface, la fel de brusc ca în Metamorfoza kafkiană, în sânge rusesc. Am dat şi de lumea anamorfozelor, a oglinzilor de circ, a caricaturii şi a oglinzilor-mic-ecran în care puţine lucruri sunt ce par a fi. Am înţeles şi întrebarea Cine eşti ? a poeţilor, cea cu care începe orice dragoste. Rând pe rând, m-am simţit solidară cu toate personajele din cărţi. Era timpul, probabil, să am o ultimă şi comică surpriză, să devin şi eu o piesă din jocul cu piese detaşabile din copilărie.

Am folosit adesea programul Google-imagini, dar întotdeauna cu scopuri practice urgente, în genere o poză adecvată vreunui articol. N-am căutat persoane, ci numai tablouri, obiecte, locuri de pe harta lumii. ştiam că undeva, în cosmosul de imagini care ne-a înghiţit astăzi pe toţi, sunt şi eu, dar n-am fost curioasă să mă descopăr acolo. Nu mi-am pus nici măcar problema cum au ajuns poze ale mele în lumea electronică şi dacă e pur haos sau există vreun mod de a le controla. Cum-necum, într-una din zilele trecute, curiozitatea mi-a dat ghes, aşa că mi-am scris numele şi am ambalat motorul de căutare a imaginilor corespunzătoare. În inocenţa mea internautică, mă aşteptam să dau peste vreo două-trei poze din cele apărute în reviste, cu numele meu dedesubt. Dar n-a fost aşa. Erau o mulţime de imagini, ale mele sau nu, ale copertelor cărţilor mele sau nu, iar sub fiecare era un mic text care îmi includea numele. Combinaţia mi-a creat, pentru prima dată în viaţă, o ciudată criză de identitate, ca ameţeala pe care o simţi dacă te scoli prea repede din pat. Oamenii reasamblaţi din jocul de copii trebuie să fi avut o senzaţie asemănătoare. Textele erau de genul Ioana Pârvulescu necartonată şi cartonată. Ioana Pârvulescu a rămas prizonieră..., De ce te iubesc Ioana Pârvulescu, Ioana Pârvulescu, Mircea... şi mai ciudate erau unele imagini sub care era trecut numele meu: o copertă a unei cărţi de la Polirom pe care n-am citit-o, În pielea unui leu, alta, care mi-a dat un fior de mândrie, Între înger şi fiară, alta, afişul unui film pe care, din păcate, nu l-am văzut, Legături bolnăvicioase (!). Apoi un desen dulce-sentimental cu o blondă, în palton lung cu guler de blană, care patinează pe un lac la braţul unui june foarte zâmbitor, cu un fular cu ciucuri roşii de gust îndoielnic, sub care scria Ioana Pârvulescu în secolul 19. Asta mai era cum mai era, dar acelaşi text era pus şi sub un Moş Crăciun din aceeaşi categorie de desene. Botul unui autobuz roşu, avansând într-o noapte albastră, cu ninsoare, era "semnat" de mine, împreună cu un "Mircea". Lovitura de graţie mi-a dat-o, chiar la ultimele poze pe care le giram cu numele, titlul În sfârşit nefumător. Întrucât am făcut parte întotdeauna din categoria lipsită de drame a nefumătorilor, am fost foarte jignită de acel În sfârşit, care sugera un întreg trecut de luptă chinuitoare cu fumatul.

M-a interesat să văd, pe loc, ce se întâmplă cu imaginea colegilor mei de la România literară, Dilema veche, ale prietenilor sau ale rudelor de departe. Vai, am găsit surprize una şi una: pe Nicolae Manolescu l-am descoperit cu barbă şi lavalieră, cu chipul lui Petre Roman sau al primarului Gheorghe Funar, Alex Ştefănescu îmi făcea concurenţă la categoria Moş Crăciun, dar sub el scria "Sunt miliardar...", Adriana Bittel avea nenumărate chipuri de bărbat, iar despre Gabriel Dimisianu am aflat că "s-a născut" (ba mai precis că sa născut). O singură concluzie s-a impus cu putere: fericiţi cei care nu ajung niciodată pe Internet!