Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Filmului:
Cinemateca – o poveste de dragoste de Angelo Mitchievici

O viaţă însemnată
(La vida util, 2010)
Regia: Federico Veiroj.
Cu: Paola Venditto, Manuel Martinez Carril, Jorge Jellinek.
Genul filmului: Dramă.
Durata:70 minute.
Produs de: Cinekdoque.
Distribuitorul internaţional: FiGa Films.

La vida util al lui Federico Veiroj este unul dintre acele filme care vorbesc despre lumea cinematografului, care leagă filmul de istoria lui. Avem în filmul lui Veiroj o modalitate de reflecţie asupra lumii filmului, o lume aparte, cu legi proprii, cu o atmosferă proprie, cu nume proprii.
Altfel, regizorul urmăreşte de o manieră aproape documentară etapele declinului cinematecii din Montevideo, capitala Uruguayului, până în momentul închiderii ei. Nu este vorba doar de un anecdotic eşec al unei „afaceri” – dezinteresul publicului, lipsa de fonduri, refuzul sponsorilor de a investi neprofitabil etc. -, ci şi de un moment din istoria cinematografului, înlocuirea unui mod de a vedea filmul, a unui mod de a-l „trăi” cu un altul, cel al cinematografiei 3D, a home cinemaului. Vechiul cinema cu mitologia şi atmosfera sa, căruia Giuseppe Tornatore îi dedica un emoţionant memento în Cinema Paradiso (1988) a dispărut pe nesimţite. Una câte una vechile săli s-au închis, spectatorii care se înghesuiau să vadă ultima noutate s-au rărit şi ei. Aici se află însă ceva în plus care aruncă în desuetudine filmul vechi, filmul difuzat cu precădere la cinematecă. Cinemateca este în mic o expresie a istoriei cinematografiei, o arcă în care au fost îmbarcaţ i pentru eternitate toţi cineaştii care să populeze o minunată lume nouă, o naviră tandră a amintirilor. Vizitatorii privilegiaţi ai acestei lumi sunt cinefilii, cei pentru care filmul nu îmbătrâneşte niciodată. Veiroj urmăreşte stingerea luminilor, una câte una, într-o sală golită de spectatori.
De fapt, filmul său se adresează în egală măsură istoriei cinematografului, dar şi istoriei privirii, o istorie culturală prea puţin cunoscută. Directorul cinematecii, Manuel (Manuel Martinez Carril), vorbeşte la radio despre film, o emisiune care probabil că nu mai are prea mulţi ascultători. Uşor pedant, discursul său însă relevă o exemplară lecţie de a privi un film, de a înţelege resorturile intime ale unui film şi a felului în care el educă privirea, de la cadre la secvenţe, de la prim plan la planul secund etc. Filmul este în acelaşi timp şi istorie a filmului, cinematograful are propria sa memorie, are o existenţă spectrală prin însăşi natura sa unde fantomele dragi sunt invocate să bântuie pânza marelui ecran. Personajul central al filmului rămâne
Jorge (Jorge Jellinek), un critic de film uruguayan care, în convenţia filmului, este un fel de factotum pentru cinematecă, repară scaune, etichetează role, se ocupă de drepturile de autor etc., toate acestea cu un devotament şi o minuţiozitate de ceasornicar. Jorge este un burlac care are în jur de 45 de ani şi care locuieşte cu părinţii, trăind mai degrabă în lumea filmului decât în cea reală. Voluminos, cu ochelarii cu lentile mari, fumurii, care-i ascund jumătate din faţă, de o politeţe uşor învechită, Jorge reprezintă unul dintre acei împătimiţi ai cinematografului care trăiesc într-o relaţie simbiotică cu lumea lui. Existenţa sa este absorbită de lumea filmului, astfel încât, în momentul în care este concediat, reperele sale continuă să rămână cinematografice. Şi aici se află subtilitatea lui Veiroj, care-şi „condamnă” personajul la o postumă existenţă cinematică. Jorge adoptă o gesticulaţie calchiată după o serie de momente istorice ale cinematografiei invocând şi personaje-cheie pentru istoria celei de-a şaptea arte. Este modul său de reglaj al confruntării cu realitatea, modul lui de a-i conferi sens care împrumută marilor roluri o anumită expresie filmică. Un simplu tuns ni-l relevă pe gangsterul anilor ’40, ’50 al cinematografiei americane, un gest gratuit, dar integrat estetic este să îşi lase intenţionat uitată servieta în frizerie. Peste puţin timp îl vedem traversând străzile din Montevideo, călătorind cu un tramvai, urcând scările Facultăţii de Drept, totul filmat şi jucat în maniera Nouvelle Vague pentru ca, pe scările Facultăţii de Drept, Jorge să devină un fel de Fred Astaire sau Gene Kelly bătând un step graţios. La Facultatea de Drept, Jorge îşi asumă provizoriu o falsă identitate şi ţine studenţilor o prelegere pornind de la un celebru discurs despre arta minciunii al lui Mark Twain. Doar că discursul este deturnat fermecător chiar sub ochii profesorului care a sosit între timp şi care aşteaptă politicos ca Jorge să-şi termine numărul. Aici se află una din cheile deopotrivă ale filmului şi ale personajului, pentru că, preluând discursul lui Mark Twain, Jorge face ca şi acesta trimitere la termenul de „artă”. Nu de simpla minciună este vorba, de minciuna avocaţilor, ci de „minciuna” devenită artă, de iluzie, iar cinematograful este o artă a iluziei. Iar Jorge creează o clipă iluzia respectivă jucând rolul catedratic al noului profesor, împrumutând o altă identitate. Histrionismul benign al criticului de film evocă prin reflex specular existenţele cinematice. La capătul acestui traseu care combină histrionismul proaspăt descoperit al personajului cu etape din istoria cinematografului se află femeia de care Jorge pare îndrăgostit, Paola (Paola Venditto), pe care acesta îndrăzneşte în cele din urmă să o invite la film. Nici iubirea nu se poate exprima altfel decât în limbaj cinematografic, pentru că această invitaţie din partea lui Jorge este şi un fel de declaraţie de dragoste. Cu o intrigă evanescentă – nimic spectaculos nu survine pentru a antrena spectatorul, pentru a-l surprinde –, filmul lui Veiroj constituie şi un studiu asupra cinefiliei prin intermediul acestor anonimi sacerdoţi care păzesc un templu plin de umbre al unui cult acoperit de uitare. Deloc întâmplător filmul lui Veiroj este alb-negru pentru a ne insera mai bine în istoria filmului, dar şi pentru jocul de lumini şi umbre pe care filmul vechi îl proiectează într-un mod magic. Lipsit de intrigă, La vida util constituie o miseen- abîme a universului cinematografic cu constelaţiile şi supernovele sale, inefabile care nu se lasă uşor descifrate. El se adresează memoriei filmului ca artă, dar şi memoriei noastre ca privitori, încercând să conjuge cele două lumi pe care cinematograful le pune împreună, actori şi spectatori, spectre şi amintiri, într-un exerciţiu anamnetic de mare rafinament şi sensibilitate.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara