Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Critici invitaţi:
Cinicul sentimental de Alex. Cistelecan


După douăzeci de ani (de nu mai bine) de lupte seculare si de exerciţii obligatorii pentru tot poetul, autenticismul român merita, cu siguranţă, o răsplată.

O merita cu atît mai mult cu cît în ultimii doi-trei ani aceasta părea că nu-i va mai fi acordată şi că orice şansă sa dus; şi asta pentru că în ultimii ani autenticismul ajunsese aşa de standardizat, încît producea direct pe bandă şi-n cele mai aplicate, mai eminente şi mai comode clişee.

Plus că fiecare poet, ori de unde şi pe unde venea, trebuia să demonstreze mai întîi certificatul de strănepot al colonelului Lăcusteanu -şi era deja prea mare înghesuiala de urmaşi. Norocul vine însă, se ştie, tocmai cînd nu mai sînt speranţe sau cînd acestea sînt pe terminate. Aşa şi acum. După ce ultimele valuri de debuturi au tot reîncălzit, pe scurt, acelaşi ghiveci autenticisto-minimalisto-biografist, lungind infatigabil acelaşi discurs spornic depresiv şi decepţionat, Malherbe, în fine, a venit şi pentru autenticismul român şi i-a dat cadenţa sperată de atîta vreme. Malherbe-ul autenticismului român (al ultimului autenticism român) e Stoian G. Bogdan (Chipurile, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2009). Se vede numaidecît că m-am alăturat entuziasmului (şi chiar euforiei critice, de înţeles după atîta post negru; ori doar cenuşiu?!) cu care poetul a fost primit; după cum se vede, tot numaidecît, şi că Stoian G. Bogdan pune la bătaie cam tot ce s-a consumat în ultimii ani în poezia tînără română: autenticism, biografism, mizerabilism, minimalism, spontaneism şi ce-o mai fi fost; ba chiar şi cîteva flash-uri de neo-expresionism. Observaţia s-a făcut, şi pe bună dreptate; cu sau fără voie, cu gîndul ori doar cu fapta, Stoian G. Bogdan face sinteza formulelor din ultima vreme; sinteză care, la drept vorbind, nici nu era greu de făcut, de vreme ce formulele se contaminează oarecum de la sine, se presupun şi se implică una pe alta. Dar şi lucrul uşor de făcut trebuie să aibă cine-l face.

Chipurile lui SGB nu vor fi, cu siguranţă, borna finală şi fatală a autenticismului (douămiist sau postdouămiist), indiferent de sinteza în care-l angajează. Cel puţin de cînd Whitman şi-a asigurat cititorii că ceea ce le oferă nu-i o carte, ci o mînă întinsă - simplu, omeneşte -, jumătate din poeţi s-au străduit să facă poezia atît de transparentă, încît să nu mai interpună nimic nici între cititor şi poet, nici între poet şi real (cealaltă jumătate, fireşte, face contrariul, ridicînd un zid de opacitate între poezie şi restul lumii). Şi românii s-au bătut, în mai multe reprize chiar, pentru autenticitate. Şi de fiecare dată s-au bătut la adăpostul aceleiaşi doctrine: autenticismul. Doctrina ca atare nu e rea şi nici ineficientă. Dar nu-i dat că ea şi garantează autenticitatea (şi ea schimbătoare de la o zi literară la alta). Autenticismul e, fireşte, ideologia literară a autenticităţii, retorica ei, dar nu neapărat şi reţeta ei. Autenticism se poate face cu succes şi cu bravură şi face cam toată lumea care şi-a propus; autenticitatea se produce însă mai greu şi rămîne mereu de produs. SGB nu va fi, aşadar, groparul propriei generaţii şi nici groparul formulelor sub care defilează aceasta. Probabil că nici nu vom socoti generaţia sa ca mergînd strict de la Marius Ianuş pînă la el. Dar oricît s-ar mai întinde lucrurile, şi pe o parte, şi pe alta, volumul lui pune în criză (problematizează, cum ar veni) condiţia noii poezii (tocmai pentru că-i foloseşte toate invariabilele şi o scoate din plafonarea endemică). Sau, dacă nu neapărat în criză, măcar în alertă.

Sinteza de formule, fie că-i inocentă, fie că-i programatică, n-ar face mare impresie dacă n-ar presupune, simultan, o altă dialectică a atitudinilor şi o spontaneitate sălbatică în trecerea de pe un registru (deopotrivă de atitudine şi de densitate) pe altul. Toate aceste trei lucruri merg, la SBG, într-o concomitenţă acută, într-o coincidenţă dramatică, dar, din păcate, ele trebuie desfăcute la comentariu.

Schimbul de registre nu e, însă, în cazul său, dexteritatea de a sări de pe un tip de discurs pe altul şi de a face mozaic stilistic. Din această perspectivă, SGB e atît de unitar, încît (dacă ar fi vorba de o carte mai groasă) ar putea fi aproape monoton: e un oral, e un povestitor, e un direct; fără metafore, fără fiţe, estetice au ba, „existenţiale" au ba; din contră, franc în toate, ce-i în guşă, şi-n căpuşă. Ce face el e, de fapt, un schimb de intensităţi (expresive şi existenţiale deodată), cu salturi spontane din notaţia „suprafeţei" în vertijul profunzimii, din minimalism în violenţă expresionistă şi din sporovăială con-fesivă în electricitate imaginativă. SGB a unit poemul plat, de contabilitate a realului, cu poemul de vertij; a dat minimalismului şi celorlalte ceea ce le lipsea cu stridenţă: vecinătatea cu neantul; a pus notaţia „inertă" şi retorica lehamitei (şi jemanfişismului, fireşte; fără el nu există poezie tînără) în priza directă a unui vizionarism de o concreteţe abrazivă. Poemul fără pretenţii subversive, de simplă snoavă biografică, alunecă brusc în scriitura convulsivă, de implozie a angoaselor. Ca metodă de a contrapuncta scrierea cotidianistă, dezinvoltă şi de gaşcă, plebeiană şi de pure oralităţi, cu flashuri de intensitate expresionistă, nu e ceva absolut nou; s-au mai încercat şi alţii; poate chiar prea mulţi. Atîta doar că la SGB fluenţa celor două dimensiuni e atît de naturală, încît metoda se şterge şi rămîne doar pendularea organică, structurală, între derizoriu şi dramatic - acesta din urmă întins între grotesc şi caricatural (se-nţelege că orice strategie de sublimizare cade din pornire): „...//e vremea cînd viermele mă găseşte// o zi înseamnă de fapt 8 filme 3 mese rapide/ şi cîteva minute cît mă uşurez// uitarea se-mprăştie ca o lopată de pămînt/ peste mine// aştept obosit ceva/ ceva cu venele rupte cu ochii ieşiţi din orbite// adineauri mi-am înghiţit o bucată de dinte/ dac-aş crăpa/ nici dracu nu miar primi sufletul// în atîta amar de vreme/ n-a sunat deloc telefonul/ n-am primit vreun e-mail/ n-am auzit niciun ciocănit la uşă// din blocul de vizavi o bătrînă mă priveşte insistent/ stau gol şi fumez la fereastră/ îi simt privirea ca pe o andrea mişcîndu-mi-se pe sub piele/ moartea îi iese prin pori ca un abur// arunc chiştocul/ mă întorc/ şi intru în cameră". Acceleraţiile vizionare şi căderile abrupte în anxietate, pornite de pe şi readuse pe platforma unui lirism pur denotativ şi guraliv, dau poemelor o structură ondulatorie, dar, în acelaşi timp, desenează o condiţie unitar agonică.

Biografismul e, probabil, pe jumătate fantasmatic, dar el privilegiază o confesiune cu pretexte şi în ton cinic, de un realism îngroşat spre mizerabilism. Nici aici însă lucrurile nu-s (numai) cum par, căci în substanţa ei poezia lui SGB e una profund compasională. Toate „personajele" rulate, oricît de crud ar fi portretizate, sînt manifeste de afect, nu dosare de memorie. Scriitura e crudă, dar memoria (atît de acută) e tandră şi sentimentală. SGB e un compasional cu artă cinică, dar cu inima miloasă. Cataloage de personaje strigate realist sau de-a dreptul cinic găsim frecvent în poezia tînără - şi e poate semnul cel evident al fondului ei sentimental (frustrat, fireşte), oricîtă profesie de descriptivism grotesc s-ar face. Biografiile acestea „ilustre" nu fac decît aparent paradă exotică (asta mai ales la SGB, ale cărui „personaje" sînt colorate, aproape toate, villonesc); în fapt, ele maschează sub cruzimea notaţiei şi a evocării un fond de afectivitate şi un apel la afectivitate. (Şi nu-i nici doar o gripă evocativă şi narativă luată de la unul la altul; dimpotrivă, e chiar un mod fundamental - cel compasional, de a înţelege poezia; şi-a dat seama de asta, la bătrîneţe, Czeslaw Milosz, cînd a zis că, de-ar lua-o de la capăt, fiecare poezie a lui ar fi doar „un profil sau un portret al unei persoane concrete"). Nici nu-i de mirare că uneori acest apel devine transparent şi că poezia se melodramatizează: „...// eu eram un pîrlit/ ea n-avea nici cinşpe ani/ furasem banii pentru avortul ăla/ de la colegul meu de cameră/ care la rîndul său îi furase pentru avortul prietenei lui//...// mi-ar fi plăcut să vină o copilă/ cu păr şaten negru blond vopsit ca al ei/ cu ochi căprui ca ai mamei/ bună şi caldă ca mamaia/ sau un puştan/ haios cum eram eu/ evreu ca bunicu'/ şi să îmi spună// orice". Cinism şi compasiune, unul de scriitură, celălalt de inimă, fac la SGB o unitate de afect şi comportament stilistic; o unitate în care cele două se exasperează şi se emulează reciproc. Nu-i vorba de o haină cinică sub care se ascunde o inimă sentimentală, ci chiar de un cinic sentimental; pe cît de cinic, exact pe atît de sentimental.

Stoian G. Bogdan, Chipurile, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2009