Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

uricele şi iscusinţele limbii:
Ciobul, hârbul şi alte sfărâmături de Andrei Ionescu

Motto: Castrorum praesidia confirmo (Caesar) În crâmpeiul de frază ales ca motto toate cuvintele au lăsat urmaşi în română: ego portas circumeo et castrorum praesidia confirmo = eu dau ocol porţilor şi întăresc gărzile taberei.

Nu ne oprim la porţi, căci se vede cât de colo de unde vin, şi trecem direct la circumeo = a înconjura, a da ocol, verb din care derivă cârciumărirea. Pe vremuri se cârciumea sau cârciumărea în locuri cuprinzătoare, bune de popas, izolându-se unul dintre pichetele rondului: „S-adunaţi pe toţi cântătorii într-o casă încăpătoare, în loc de cârciumărire (s.n.)”, ne aminteşte DA cu un citat din Jipescu. Cârciuma e şi ea un punct dintr-un traiect: cine-a pus cârciuma-n drum, ăla n-a fost om nebun. Dar despre cârciumă, precum şi despre crâşmă, cuvânt cu o altă origine, vom vorbi mai pe larg cu alt prilej.

Din castra am derivat data trecută verbul a păstra, socotind că garnizoana înconjurată cu ziduri a putut rezista mai bine atacurilor decât urbele, care nu erau întotdeauna fortificate. Castrele erau, în schimb, bine întărite (munite). Să amintim în treacăt, dat fiind că tot suntem pe terenul reconstituirilor istorice, că mănăstirea din Muntele Sfânt unde s-a găsit documentul cel mai vechi în care sunt consemnaţi românii vlahorichini se numeşte Castramonitu. Pe teritoriul Daciei au existat oraşe în toată regula numite castra: Castra Nova, Castra Traiana, acesta din urmă pe Olt.

În scurtul citat sau crâmpeiul de frază pe care-l comentăm aici castra se asociază cu praesidium, zidul de mai târziu: castrorum praesidia (gărzile taberei), ceea ce ne trimite de asemenea la întărirea garnizoanelor cu ziduri.

În afară de tabăra fortificată numită castra, orum exista apoi şi cuvântul castrum, i, care înseamnă o fortăreaţă propriu-zisă, o cetate. Dintr-o astfel de cetate (castrum) au presupus unii etimologişti spanioli că provine palatul musulman numit alcázar. La noi, în ordine strict materială, a rămas probabil, deşi nesigur, castronul, mai rezistent şi el, ca şi întreg castrul a cărui rămăşiţă este, mai puţin ştirbit oricum decât hârburile ce s-au ales de pe urma urbelor sfărâmate de maşinile de război ale timpului şi de incendii.

În titlul articolului de astăzi am înşirat câteva rămăşiţe sau sfărâmături din fortificaţiile străromânilor năruite de valurile migraţiilor.

Putem presupune fără prea multe ezitări că ciobul provine din municipium, iar din adjectivul municipalis, cu o mai mare fidelitate fonetică, specifică antroponimiei, provin nume ca Ciupală şi Cipariu. Pe distinsul istoric Alin Ciupală, bunăoară, îl văd foarte bine ca descedent al unui cetăţean dintr-un oraş municipal (civis municipalis), ba chiar trăgându-se dintr-un consilier al municipiului, ca să nu mai vorbim despre demnitatea Ciparilor din Dacia traiană, unde au existat atâtea municipii înfloritoare.

Cuvântul crâmpei, folosit puţin mai înainte în textul nostru, ar putea fi pus în legătură cu verbul cremare, din a cărui ardere mistuitoare provine de asemenea foarte probabil grămada de cenuşă şi grămezile de stârvuri ale celor trecuţi prin foc şi sabie.

Aşa cum din cremare provine grămada şi din incendere provin ţăndările, tot astfel de pe urma municipiului rămân cioburile, de pe urma urbei rămân hârburile, de pe urma castrelor rămân, mai bine păstrate, castroanele.

Aşezarea urbană numită oppidum,i pare să fi lăsat şi ea urme într-un registru minor, sau mai curând miniatural, după valul distrugerilor, în bude (cu sensul consemnat în DA de „cocioabă sau căsuţă de lemn în pădure”), şi în budăi sau cofe de cărat apă, şi în budace pentru închegatul laptelui la stână, şi în budaşce de dus bucatele la câmp. Budă mai înseamnă şi magherniţă, gheretă sau prăvălie de scânduri, baracă în care locuiesc lemnarii.

Sensurile acestor din urmă cuvinte ar putea foarte bine să provină dintr-o accepţie a cuvântului latin consemnată de Caesar, anume „loc înconjurat de păduri şi încins de fortificaţii la britanici” (după Guţu). Ne-am mai putea întreba dacă nu cumva tot din oppidum provin podurile de mai târziu, cu un rol atât de important în războaie, ca şi în timp de pace, de altfel.

Primul înţeles, acela de aşezare fortificată, s-a păstrat desigur în numele puternicei cetăţi panonice de pe malul Dunării, care dăinuie şi astăzi.

Revenind la crâmpeiul de frază din motto, ne putem întreba dacă nu cumva din firmo, are s-au ivit mai târziu fărâmăturile, pe care le numim şi sfăr(â)mături fiindcă sunt „expirate”, adică niste ex-întărituri. Ştim că firmare locum munitionis (Caesar) însemna „a întări locul cu fortificaţii”, iar firmatus animi (Sallustius) însemna „cu toată hotărârea”. Sens confirmat deplin de compusul confirmare din motto: „Întăresc gărzile taberei”.

Pe urmaşii barbarilor care au sfărâmat zidurile cetăţilor şi castrelor oamenii locului i-au civilizat cu timpul. Un ecou cert găsim în basme, unde Sfarmă-piatră, care nu ştia altceva decât să distrugă orbeşte, este luat tovăraş, împreună cu răufăcătorul Strâmbă-lemne, şi amândoi sunt aduşi pe calea cea bună de personajul faptelor de ispravă prin excelenţă, Făt-frumos, aici erou civilizator.

Dar cel mai spectaculos urmaş al verbului firmare, cu o familie numeroasă (firmus = tare, rezistent, statornic, firmamen = sprijin, suport, firmamentum = coloană de susţinere) este desigur cuvântul prin care se exprima în Evul Mediu susţinerea Înaltei Porţi pentru domnitorii din Principatele Române, râvnitul firman de domnie. Numirea sau destituirea (mazilirea) domnilor se făcea prin firmanul sultanului, semn al susţinerii sau al retragerii acestei susţineri din partea Înaltei Porţi.

Ne-am putea întreba dacă, în afară de ordinul scris, semnat şi pecetluit de la Împărăţie, nu s-a păstrat cumva şi un alt sens, mai vechi şi nespecializat, acela de întărire (confirmare) a unei făgăduinţe, de înnoire şi consolidare a oricărei făgăduinţe sau învoieli. Într-o poezie populară fata îndrăgostită şi pesemne logodită pomeneşte un astfel de răvaş de confirmare, numindul cu gingăşie firmănaş: „De-un firmănaş că-mi scria / cu slova ca furnica”.

Este anevoie să ne decidem dacă e cu adevărat o evoluţie semantică independentă în acest răvaş-firmănaş pe care-l aşteaptă fata sau avem de a face cu o simplă analogie cu prestigioasa hotărâre scrisă (aici de investitură) a firmanului domnesc. Oricum, această incertitudine nu ştirbeşte câtuşi de puţin valabilitatea ipotezei noastre etimologice.

Data viitoare ne vom continua rondul pichetării pe muri, ziduri şi castre.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara