Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

debuturile lunii mai:
Cioburi (fragmente de roman) de Isabela Brănescu

ISABELA BRĂNESCU, masterandă a Facultății de Litere a Universității din București, scrie poezie și proză.
Poezia ei mi s-a părut, deocamdată, necoaptă pentru publicare, deoarece, în pofida unei reale sensibilități lirice, este scrisă într-un limbaj care ignoră inocent discursul poetic actual. Rămâne de văzut, în urma unor exerciții de lectură, dacă este vorba de o inaderență la formula sau, dimpotrivă, la sensibilitatea contemporană.
Tânăra autoare nu s-a descurajat, în urma exprimării opiniei mele critice rezervate, și a revenit cu proză. Înfățișate drept fragmente ale unor proiecte aflate încă în faza de șantier, bucățile publicate aici sunt, totuși, suficient de elocvente în privința potențialului narativ al autoarei. Isabela Brănescu știe deja să imprime narațiunii un ton și să îl mențină până la final, pe dedesubtul unei poetici a fragmentării. Atenția pentru detaliu și încercarea de înțelegere a lumii o diferențiază, de asemenea, de proza autistă, chiar nombrilistă, a autorilor mai tineri, care (cum observă Alex ?tefănescu), incapabili să relaționeze cu alte personaje, scriu o proză exclusiv a ego-ului. Aștept cu interes primul roman al Isabelei Brănescu, dar mai ales pe cel de-al doilea. Criticii consumați știu de ce. (R. V.)

Copilei mele îi plac poveștile, chiar dacă nu le ascultă până la sfârșit. Adoarme de fiecare dată, convinsă că putem lua totul de la început în seara următoare. Ce nu aș da să fie așa, să am măcar iluzia recuperării timpului pierdut! Să pot fi la fel de sigură că lucrurile se vor spune la momentul oportun și dacă nu se va întâmpla astăzi va fi timp mâine pentru tot ce am uitat! Citim împreună pagini de poveste, seară de seară, pentru ca visele ei să se nască din gânduri frumoase iar acestea să se poată întrupa.
Iubesc această poveste deoarece am senzația, se pare că naivitatea mă însoțește sedimentată în ascunzișurile inimii mele! că dețin controlul asupra propriei vieți. Nu uitarea este soluția ci înțelegerea a ceea ce a fost și încă mai există. Este un joc al voinței și nu al întâmplării. Nu renunț decât după ce am epuizat și ultima energie, am adunat nenumărate fire pe care le împletesc apoi, modelând trecutul după înțelegerea mea. Trecutul devine povestea iar prezentul este visul. Povestea aceasta nu am scris-o eu, dar o pot rescrie. Pentru că suntem într-o poveste pot să te invoc și, atunci când voi simți nevoia, să te întreb, să caut, să înțeleg și să adun din nenumăratele cărări ale vieții tale, răspunsul, iar acesta să devină parte a prezentului meu. Moartea nu aduce cu sine uitarea decât atunci când alegem această soluție, iar eu pot să te trezesc din somnul tău și să te transform în substanță a vieților noastre. De la tine au pornit toate destinele care se deapănă încă și multă vreme se vor depăna, destine de care ești răspunzătoare. Viețile noastre au primit direcțiile pe care prin acțiunile, prin perseverența și ambiția ta le-ai trasat, sau prin sensibilitatea și vulnerabilitatea pe care ai transmis-o copiilor tăi.
Am primit invitația de a mă prezenta la deschiderea testamentului bunicii. Am decis cu frații mei să merg numai eu, să îi reprezint. Nu puteau fi prea multe averi de împărțit, întreaga ei avere fusese confiscată de comuniști, odată cu arestarea bunicului. Condamnat la douăzeci de ani de muncă silnică, a fost eliberat în anul 1964, după ce executase mai bine de șaptesprezece ani de temniță. Testamentul cuprinde câteva rânduri destinate fiecărui copil în parte, copiilor în viață dar și urmașilor celor care muriseră. În câteva minute nu mai rămâne nimic de spus. Nu era vorba despre averi ci mai mult despre amintiri. Adevărat, unele erau un pic mai valoroase decât altele, sau doar considerate așa. Pentru noi, urmași ai mezinului, dat spre adopție pentru a putea urma cursurile liceului și apoi ale facultății, era un plic greu, destul de voluminos. În testament era consemnat un singur rând, prin care se cerea înmânarea plicului urmașilor lui Nichifor care vor fi de față în momentul deschiderii testamentului. Am luat plicul și la cererea celor prezenți în sala am desigilat marginile acestuia. Spre mirarea mea, și nu numai, în plic erau mulțime de pagini scrise de mână. Un scris ordonat, ușor descifrabil. Pe prima pagină stătea scris cu majuscule:

„ACEASTA ESTE MOȘTENIREA PE CARE O LAS VOUĂ, NEPOȚI DUPĂ CEL MAI IUBIT DINTRE FII CU TOATĂ DRAGOSTEA, FIRICA”

În următoarele minute fiecare a plecat în drumul lui. Insistențele lor, ale mătușilor prezente la deschiderea testamentului, nu au reușit să mă convingă să le pun la dispoziție manuscrisul. Era moștenirea noastră, iar frații mă lăsaseră să îi reprezint. Nu aveam acordul lor de a împărtași cele cuprinse în paginile scrise. De altfel, eram și eu la fel de curioasă dar trebuia să aștept, învățasem să-mi controlez emoțiile, devenise un joc necesar în societate. Totul ține de control, nu? Am promis că le voi multiplica și vor primi o copie. Știam, iar ele bănuiau, că nu se va întâmpla așa. Deși nu mai este prezentă, autoritatea bunicii persista. Fiecare primise moștenirea pe care o merita, presupun. Lor le dăduse tot ceea ce putuse salva în urma unei vieți spulberate de soartă. Cum spune una dintre verișoarele bunicii, dăduse istoria cu ea de pământ, o aruncase din înaltul cerului distrugându-i așteptările și încă nu terminase cu ea.
Nouă, urmași ai celui mai iubit dintre fii, ne lăsase o fărâmă de suflet. O așezase între paginile îngălbenite, prăfuite, ușor murdărite pe alocuri de mâinile care cercetaseră în nenumărate rânduri anumite paragrafe.
Nu am respectat promisiunea făcută mătușilor. Nu am dat nimănui să citească acele rânduri. Nu din lipsă de dragoste sau respect ci datorită faptului că, dacă bunica ar fi dorit, mătușile ar fi primit din partea ei acest manuscris.
Mă întorc adesea cu gândul la bunica, pe care o văd cu perlele înfășurate de multe ori în jurul gâtului, așa cum se arăta întotdeauna, indiferent de vârstă sau de moment, venind din camera ei zâmbitoare. Avea mulți ani dar privirea îi era plină de blândete iar lumina ochilor ei albaștri era tot ce mi-aș fi dorit moștenire. Nu am știut să prețuiesc acel zâmbet, știu că nu este târziu nici acum, însă miar fi plăcut să știe și ea; să îi fi spus mai des acelei ființe cu atitudine mândră, permanent îngrijită, cu vorba calculată și ochi albaștri, că este iubită. Am primit sufletul ei și nimeni nu ar fi putut dori mai mult.
Dragii mei, nu știu ce anume am trecut sub tăcere și nici de ce. Știu doar că a trebuit să aleg. Nu puteam să mă reîntorc la viața pe care o pierdusem cu mulți ani în urmă dar nu puteam nici să merg înainte fără să pun punct. Viața mea alături de Nichifor nu a fost nici searbădă, nici tristă și nici nu o regret. Acești copii frumoși care m-au înconjurat, amintirile momentelor de bucurie ale zilelor petrecute alături de bunicul vostru, sunt realitățile care mi-au dat energia pentru a merge mai departe. Cu toate acestea, trebuie să știți, frica din sufletul meu, cuibărită din primele zile ale vieții noastre împreună, frica de neputința controlării sentimentelor și manifestărilor izvorâte din aceste sentimente, nu m-au lăsat să mă bucur cu adevărat. Era suficient să văd ochii lui albastri îndreptați scrutător spre mine iar sloiurile alergau încet prin vene, urcau către inimă, răcind din interior către exterior toate celulele corpului meu. După ani întregi, la gândul întâlnirii cu bunicul vostru, nu am putut scăpa de sloiurile mișcătoare care-mi sfredeleau venele. Nu am putut explica acest lucru copiilor noștri. Nu puteau înțelege și nici accepta. Nu doresc să tulbur ordinea gândurilor și a sentimentelor pe care le au pentru părintele lor. Legătura dintre tată și copii trebuie să fie trainică și nimic nu poate destăma aceasta legătura. Prea puține amintiri frumoase au adunat în suflete, prea puține au fost clipele încărcate de bucurie iar orice gând întunecat ar putea cuprinde aceste amintiri, nu trebuie încurajat.
Citiți aceste rânduri iar asta înseamnă că nimeni nu mă va putea întreba despre cele scrise și probabil le vor pune la îndoială si nu le vor accepta. Vor considera că este doar o fantezie a scriitorului, o deformare artistică și nu vor crede, iar amintirile lor nu vor avea de suferit.
*
Cioburi, așa era viața lor. Cioburi care răneau la orice atingere și care se divizau cu fiecare zi care trecea.
Se împiedicase de setul de farfurioare pe care îl primise cadou. Îl atinsese din greșeală, dar din momentul acela ochii ei au lucit ciudat. Nu-i cunoștea această lumină. Era o senzație pe care nu știa unde să o încadreze. În următoarele minute a înțeles că era sfârșitul. Fiecare farfurioară, fiecare căniță, apoi paharele, pe rând, unul câte unul, toate au devenit cioburi. A rămas doar supiera din ceramică fină, cu dungă aurie, cu capac și torți subțiri, elegant răsucite. A ispitit-o și a izbucnit în mintea ei fericirea. Era supiera lui, moștenită din familia lui nobilă. Nu mai avea nimic altceva, doar supiera care aștepta cuminte pe masă. Iubești mai mult vechitura ta decât pe mine și copiii tăi. Te-am rugat să nu le spargi, te-am rugat să nu le atingi. Nu-i nimic. Mâncăm ca sărăntocii din vase de lut. Asta vrei, asta ai. Și mâinile ei apucă grăbite. Supiera ajunge pe podeaua de lemn de câteva ori. Nu mai avea ce sparge. Privește rătăcită în jur. A treia, a patra oară. Obosită se așeză printre cioburi, cu mâinile înțepate. Nu mai avea energie pentru încă o încercare. Nici nu merita. Nimic nu o mai liniștea acum. Prima fusese spartă din greșeala însă următoarea o trântise intenționat în momentul în care ea îi reproșase. Era prima dată când se opunea cu adevărat. Fără să îi fie frică de urmări, fără să îi pese de reacția lui. Era un adevăr pe care trebuia să îl accepte, odată cu fiecare farfurioară care devenea cioburi. A renunțat să o oprească, a renunțat să mai spere că poate stăpâni criza pe care o dezlanțuise. A încercat să ascundă câteva farfurii, apoi castroanele de lut, dar pe masură ce trecea timpul, toate sfârșeu pe podeaua de lemn. A fost amuzat când a văzut că nu se sparge supiera, i-o întindea insistent. Râdea în sinea lui de rezistența pe care o opunea vasul rotund. Ce făceau nemții odată, nu se mai face în veci!
După o vreme a început să strângă cioburile. Ea le făcuse, ea trebuia să le strângă. Era destul că mâinile ei aveau răni. Se puteau răni și copiii…
A luat supiera cu un gest protector. De multe ori povestise vecinilor despre vremurile de demult. Erau în supiera aceea adunate toate amintirile despre mesele care se puseseră în familie, demult, in tinerețe, când era acasă și tatăl lui.
– Vino, nea Fane, vino să îți arăt ce nu ai mai văzut. Uită-te bine la supiera asta. Este ceramică de cea mai bună calitate. Nu ai mai văzut așa ceva, nici nu se mai fac acum. Este luată de la un neamț care a fugit în timpul războiului in Germania. Mia povestit tata când s-a întors acasă, după ce l-au eliberat, că supiera asta stătea pe masa lui plină cu fructe și bomboane. Când voia să-și amintească de vremurile trecute se așeza la masă și mânca o bomboană. Sau un măr, un fruct oarecare, dar nu-și lua ochii de la ea. Este tot ce mi-a rămas de la el.
– Ce spui acolo, Nichifore, iar ai petrecut..., am auzit tipete.
El râde și dă din cap amuzat. Ce știu ei? Fiecare să-și vadă de treaba lui. Nu spune ce gândește, îi lasă să creadă ce vor. Sunt oameni prea simpli pentru a putea înțelege, de explicat a mai încercat și altădată, degeaba!
– A țipat Claudia astăzi, eu am tăcut..., râde amintindu-și. Nu am văzut-o niciodată așa de supărată. Este acasă băiatul?
– Cred că da. De ce întrebi?
– Vreau sa împrumut o sută de lei. Dau de băut pentru ce am descoperit astăzi. Fac cinste. După cearta de azi nu-mi mai dă niciun ban...
George apare tragându-și piciorul cu greu. Din naștere are un picior mai scurt, nu au mers la doctori cu el când era mic. Acum nu se mai poate face nimic. A auzit el de operații care lungesc ligamentele, dar nu crede în ele. Durere și bani, la asta trebuia să se aștepte. Auzise discuția. Numai el lucra, numai el putea să îl împrumute. Nu voia să-i dea o sută, bănuia că nu se va opri la suma asta. De fiecare dată mai cerea și devenea imposibil de refuzat. O sumă mai mică la început, apoi....
– Nu am decât cincizeci de lei. Dacă vrei pentru vin îți ajung banii ăștia. Îl împrumuta totdeauna. Nu era rău platnic. Dacă nu plătea el, plătea soția.
– Cine se duce? Era bucuros, nu se rugase de el ca altădată, sigur vor împărți suma… Te duci repede și vii repede. Mergi cu ea. Băiatul dă din cap, fără împotrivire. Nu putem aștepta toată seara. În urma lor se închide poarta mare de lemn. Stiau că nu este bine să îl lase să aștepte. Sperau la câteva zile de liniște... Curte mică, aglomerată, cu o alee de beton și un singur copac, un cais așezat în mijlocul curții, era singurul loc în care se puteau juca. Dar în această seară nu se vor juca, vor lăsa celor mari spațiul. Deși se depărtaseră vocea tatălui se auzea destul de clar.
– Uitați-vă la supiera asta. Face parte dintr-un set fabricat în Germania. Prin anii… Nu știu exact… Era un meseriaș care livra familiilor nobile vase de calitate. Setul acesta l-am primit de la tata prin anii ‘70. Pe parcursul anilor s-au spart din piese, dar supiera, ultima piesă de rezistență, nu a vrut să dispară. Am probat de mai multe ori. Vă arăt.
În momentul următor intră în curte copiii. Cu doua sticle de Pelin.
– Au venit. Greu va mai mișcați, greu... restul... ați luat și altceva, v-am spus eu? Se încruntă dar se preface că nu contează. Este prea bine dispus. George toarnă vinul în paharele mari colorate. Fiecare pahar are altă dimensiune, altă culoare, alt model. Până la urmă nu era prea grav ce făcuse nevasta-sa. Altii nu se certaseră și tot nu aveau un set de pahare ca lumea....
– Să vă arăt! A venit și doamna Iorgovan. Așteaptă să se așeze pe scaunul cu spătar pe care și-l adusese. Prinde cu amândouă mâinile supiera și balansul către pământ este ultima mișcare pe care o va face pentru câteva minute. O singură secundă a fost necesară pentru a șterge buna dispozitie de pe chipul lui. În jurul picioarelor lor, odată cu râsetele, se aud cioburile alunecând pe pământul uscat. După atâtea încercări, obosise să fie rezistentă și în final cedase. Rotunjimile ale toartelor mici și ale curburii fundului de vas, lăsau să se vadă finețea materialului din care fusese făcută. Albe și colțuroase sticleau bucățile presărate în mijlocul curții, parcă amuzate de figura fără expresie pe care o avea Nichifor.
– Din cauza ei am spart-o. Mama ei de viață și de femeie! Așa-i, dacă te iei după nevastă....
– Mai vrei un pahar? Nu vreau să îl trântești, te pun să cumperi un set! Râd cu toții. Rîde și el amar... și nu îi vine a crede că s-a spart.
– Poate pur și simplu venise timpul…
Dinspre bucătărie îl privesc amuzați copiii. Se aud chicoteli și abia atunci simte tristețea care îl inundă privind în paharul plin cu Pelin. Un pumn de cioburi…

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara