Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Document:
Cioran - Alte scrisori către Armel Guerne de ---

Corespondenţa dintre Cioran şi Armel Guerne (1911-1980) a durat din 1961 până în 1978. Nu s-au văzut de mai mult de două-trei ori în tot acest timp. Întâlnirea plină de fineţe dintre doi scriitori aproape inexistenţi în spaţiul public şi-a desfăşurat evantaiul de subtilităţi într-o franceză care astăzi nu îşi mai scrie talentul. Când destinele li se încrucişează, Guerne are deja în spate o imensă operă de traducător: Novalis, Hölderlin, Paracelsus, Rilke, Melville, Kleist, plus cele O mie şi una de nopţi în şase volume... „Sunteţi un ocnaş înnăscut”, îi va spune Cioran. În spatele traducătorului se ascunde însă un scriitor sfâşiat, prins între verb şi fulger, autor a peste douăzeci de cărţi. Scrisorile de mai jos fac parte din ediţia E.M. Cioran / Armel Guerne, Lettres (1960-1978), apărută la Editura L’Herne în 2011.

Paris, 4 aprilie 1966

Dragul meu Guerne,

A trebuit să renunţ la proiectele pe care mi le făcusem de Paşti fiindcă, din slăbiciune, i-am promis un text1 lui Marcel Arland2; mi-a fost imposibil să îi refuz rugămintea. Scrisul pentru mine este un veritabil coşmar; cu cât înaintez în vârstă, cu atât mi se pare că franceza îmi scapă şi că nu am fost făcut să mă exprim într-un idiom atât de riguros. Din nefericire, compatrioţii mei, pe care Parisul îi fascinează la modul tembel, încep să debarce – şi cum atacurile constante împotriva mea le-au trezit curiozitatea, vin acum să vadă monstrul. E suficient să mă întorc o oră la limba mea maternă ca să pierd ce am câştigat în franceză. Şi dacă ar fi vorba numai de o oră, dar nu, e vorba de seri întregi! Sunt azvârlit cu forţa într-un trecut la care nu voiam să mă mai gândesc. Tragedia mea e că practic franceza la un mod prea conştient (subl. E.C.). Ce limbă e aia în care cuvintele îţi sunt exterioare (subl. E.C.), fără să aibă nici un fel de rădăcină în tine? Rupt de originile mele, totul era încă posibil; contactul, însă, cu iarăşi cuvintele copilăriei îmi face rău, pentru că mă trage înapoi. Trebuie să recunosc că nenorocirea asta îmi stătea în minte. Dacă totuşi am ouat cinci cărţi într-o limbă de împrumut, asta o datorez cortinei de fier: câtă vreme a fost lăsată, am ştiut cum să mă orientez; acum, că se ridică, nu mai ştiu ce e cu mine. O să-mi zidesc uşa de la intrare, e tot ce îmi rămâne. Ce noroc pe dumneavoastră că v-aţi născut în Elveţia! Ce câştig absolut (subl. E.C.).
(Referitor la editarea în cartea de buzunar, procentul este de 5%; după cum vedeţi, nimic spectaculos. În fine, mai bine să fii citit de studenţi decât de femeile snoabe, abonate la Clubul Cărţii!).
Îmi vorbeaţi în ultima dumneavoastră scrisoare despre nivelul inadmisibil al emisiunilor de la radio. Eu nu ascult niciodată radioul; totuşi, astăzi am ascultat ce mai zicea „gura demonului”, cum îi spuneţi dumneavoastră: era vorba despre o anchetă privind fericirea; printre altele i s-a cerut unui „zidar” să spună ce părere are el despre fericire... aşa că zidarul a făcut un întreg expozeu despre „conştiinţa cosmică” (subl. E.C.).

Cu toată prietenia,
E.M. Cioran


Paris, 4 aprilie 1967

Dragul meu Guerne,

Ne gândeam să mergem pe undeva pe lângă Dieppe, însă capriciile vremii ne-au făcut să ne răzgândim. Aşa că am luat-o în jos, spre... Montargis.
Iată şi foaia de drum, din care o parte am parcurs-o cu autobuzul: canal de Briare, Saint-Fargeau, Coulanges-sur-Zonne, canal du Nivernais, Arcy-sur-Cure şi aproape toată valea şLoareiţ, atât de familiară dumneavoastră. Când am ajuns la canal de Briare, şeful unei ecluze, mândru de iniţialele P.C. de pe cascheta lui (Poduri şi Şosele!), mi-a cerut actele. Nu putea să creadă că venisem acolo pe jos din pură plăcere. După ce mi-a notat numele şi adresa, ca să informeze jandarmii, mi-a zis pe un ton ameninţător: „Nu mai sunteţi în câmpul muncii de pe 15 ianuarie. Ce aţi făcut în tot timpul ăsta?” Îi arătasem imbecilului o hârtie de la Sorbona prin care eram autorizat să lucrez la bibliotecă până la 15 iunie (el citise ianuarie). Se pare că jandarmii din Loiret erau în stare de alertă din cauza unui hoţ. La ora actuală, dacă te duci pe jos undeva eşti în mod automat suspect, ceea ce e ridicul, pentru că răufăcătorii preferă maşinile. Ajunşi la un hotel „şic” de pe malul Yonnei, au refuzat să ne cazeze, fără îndoială pe motiv că aveam rucsacuri în spate, lucru care ar fi „declasat” stabilimentul în ochii domnilor turişti. Când mi se întâmplă astfel de chestii îmi zic că un regim comunist ar fi util în ţara asta. S-a ridicat în Franţa o nouă burghezie, înfricoşătoare, pentru care nu aş plânge dacă ar dispărea.
[...]

Cu prietenie,
E.M. Cioran


Paris, 4 decembrie 1970

Dragul meu Guerne,

Nu ştiu cum e vremea pe la dumneavoastră, dar asupra bătrânelor mele oase şi asupra nervilor mei distruşi clima pariziană are un efect asasin. De o lună încoace a venit un fel de primăvară împuţită, la care nu reuşesc să mă adaptez. Zilele trec unele după altele, iar eu nu fac nimic, nimic, dacă nu să îmi contemplu decăderea fizică (şi asta mi-ar fi singura activitate).
Pe respectiva doamnă de la Gallimard3 nu o cunosc, iar pe acolo nu calc, practic, niciodată. Prea mulţi scriitori mişună pe acolo, tagma pe care o detest cel mai tare pe lumea asta. Fug mai cu seamă de romancieri. Dacă ar trebui să aleg între a mă duce într-un lagăr de concentrare şi a citi un roman nu aş ezita o secundă. Mă îngrozeşte să stau de vorbă cu oameni a căror producţie îmi este, ca să zic aşa, interzisă. Despre ce să vorbeşti cu ei, când ce fac ei este de neconceput? Nu ştiu dacă şi dumneavoastră aveţi aceeaşi reacţie, însă eu, pe măsură ce timpul trece, mă despart din ce în ce de literatură, chiar şi de literatura bună. E o infirmitate sau, dimpotrivă, un semn de maturitate? Ambele, pentru că maturitatea înseamnă să te restrângi, să pierzi din amploare, să te privezi de sensibilitate. Dintotdeauna mi-am zis că orice pas înainte presupune, provoacă, mai degrabă, un pas înapoi. Pe teritoriul spiritului, cel puţin, nu înaintezi fără să fii pedepsit. Cu cât gustul esenţei îţi e mai dezvoltat, cu atât curiozitatea faţă de lucruri şi oameni îţi scade. Iar literatura suferă, în mod necesar, consecinţele. S-ar putea însă foarte bine să nu fie vorba, în cazul meu, de un progres spiritual, ci de oboseală, mai exact de orgoliul oboselii.

Cu prietenie,
E.M. Cioran


Paris, 29 august 1973

Dragul meu Guerne,

[...] Ieri după-amiază, odată ajunşi la château de Muzot4, îi spuneam lui Simone că pentru dumneavoastră Rilke nu a fost decât în ghilimele poet (ca şi Shakespeare), iar dacă aţi fi fost cu noi am fi asistat la o execuţie în toată regula...
Eu sunt ceva mai conciliant – asta în amintirea primei mele lecturi din Malte..., care s-a întâmplat acum mai bine de patruzeci de ani. Semn al vremurilor pe care le trăim, în faţa castelului, care îţi dă atât de mult impresia de intimitate, se înalţă un service auto insolent: GARAGE DE MUZOT. Fenomenul e prezent în toată regiunea, peisajul e profanat la fiecare pas, aidoma şi satele. Oamenii se împacă fără probleme cu treaba asta, iar eu sunt prea obosit ca să urlu. Iată şi un detaliu care v-ar putea amuza: supraveghetoarea (i se spune guvernanta) castelului nu a vrut să ne lase să-l vizităm. Ni s-a spus după aceea că era beată. O septuagenară îmbrăcată în negru. O ruină.
Aici stăm într-un apartament pe care ni l-a împrumutat un prieten până pe data de 7 septembrie. Ne dedăm la lungi plimbări pe cărări asiduu frecventate de pensionari mai mult sau mai puţin decrepiţi. Din fericire nu prea întâlnim tineri, lepra asta care face oraşele nelocuibile.
Mă supără faptul că nu aţi dat de capăt blestematului ăla de ulcer. [...] Trebuie, oricum, să faceţi ceva. Eu de la Paşti am tras de o durere în gât (patru doctori am văzut) până când, în fine, m-am dus la Enghien5, unde am făcut o cură de trei săptămâni care a dat rezultate – în ciuda efectului demoralizant al trenurilor de banlieue.
Recent, cineva din Japonia mi-a cerut să scriu patru pagini despre whisky, sau despre orice altă băutură alcoolică, pentru nu ştiu ce întreprindere. M-a recomandat pentru aşa ceva un prieten de acolo, crezând fără îndoială că îmi face un serviciu: mi se oferea, pentru o contribuţie atât de neînsemnată, o mie de dolari. Am refuzat. Vreau să zic că afacerea mi s-a părut ciudată. Dacă aş fi fost câtuşi de puţin cunoscut în Japonia, cred că aş fi acceptat, deşi aş fi riscat să mă compromit, să fac figură de individ abject, în ochii unora. Dezinteresul total mi se pare facil, ţine de farsă, nu e genul meu.
[...]
Încercaţi să vă îngrijiţi. Doamna Guillemin trebuie că îşi face sânge rău din cauza teribilei dumneavoastră nepăsări.

Cu multă prietenie,
Cioran


Paris, 3 iunie 1974

Dragul meu Guerne,

Nu e om pe pământ care să aibă mai puţin spirit juridic ca mine. Totuşi, în două-trei săptămâni am reuşit atât de bine să mă iniţiez în subtilităţile, vreau să zic în prostiile, legislaţiei referitoare la apartamentele de închiriat că aş putea deschide un cabinet. S-ar putea să fim daţi afară, dar nu aşa de uşor cum speră proprietarul. La vârsta mea ar trebui să mă gândesc mai degrabă la un cavou decât la o locuinţă. În orice caz, am fost mişcat de propunerea dumneavoastră de a-mi găsi un adăpost în zonă. Poate mai târziu... Proprietarii sunt cu adevărat stupizi: se leagă de lucruri neînsemnate şi nu ştiu că vor pierde în curând totul. Acelaşi fenomen se întâmplă şi cu regimurile muribunde. Ştiţi care se pare că e grija cea mai mare a autorităţilor spaniole? În timp ce exemplul portughez6 ar trebui să le reţină atenţia, nu... autorităţile spaniole sunt interesate de... ideile mele. Tocmai au retras din librării ediţia în spaniolă a Demiurgului, carte eretică şi blasfematoare. Vă semnalez lucrul acesta pentru că veţi fi avut o oarecare indulgenţă faţă de acest opuscul care a trecut aproape neobservat. Ce aiurea sunt toate!
Aţi aflat în ce condiţii ar fi murit cardinalul Daniélou7? Se pare că decesul ar fi avut loc în urma exceselor pe care le-a făcut în compania unei prostituate; unii jurnalişti chiar i-au dat numele şi adresa. Efectul cantaridei asupra unui om debil fizic nu putea fi decât nefast. Întâmplarea îmi trezeşte mai degrabă simpatie pentru personaj, de care nu îmi plăcea. Aproape că m-am certat cu el acum cincisprezece ani din cauza... păcatului originar: la dineul monden la care participam, şcardinalulţ încerca să îi subestimeze înţelesul. Cred că am reuşit să îi demonstrez că fără Greşeala de început apariţia lui Iisus ar fi lipsită de orice sens şi inutilă. De ce să fi venit? Ca să răscumpere ce, şi pe cine? Dar el a concluzionat „dezbaterea” prin această remarcă într-adevăr idioată: „Sunteţi prea pesimist.” La vremea respectivă, cedând modei, era teilhardian, lucru care poate într-un fel să explice faptul că a fost în stare să profereze o asemenea prostie.
Aveţi dreptate să îmi aduceţi aminte că am fost un profet neîndemânatic când v-am spus că o să regretaţi faptul de a fi părăsit Parisul. Cum de am putut fi atât de orb? Ieri, de Rusalii, fiindu-ne lehamite să mergem la ţară (două ore de tren, totuşi), i-am propus lui Simone o plimbare prin pădurea Vincennes, ca să vedem la Foire du Trône8 (!). Spectacol care ar face să vomite până şi un dinozaur. Singurul loc respirabil a fost micul cimitir din Charenton. De altfel, în Paris, locul cel mai potrivit, dacă vrei să te plimbi liniştit, e cimitirul Père-Lachaise; parcurile sunt invadate de legiuni întregi de octogenari care se ţin cu dinţii de capitală, când ar face mai bine să îşi cheltuiască pensia în locuri mai puţin poluate. Marea crimă a medicinei este că salvează cadavre.

Cu toată prietenia,
E.M. Cioran


Prezentare şi traducere de Claudiu Soare


Note
1 Este vorba despre articolul „Paleontologie”, publicat în revista NRF, nr. 166 (octombrie 1966), şi reluat în Demiurgul cel rău.
2 Marcel Arland (1899-1986), membru al Academiei Franceze, a fost romancier, eseist şi critic literar,.
3 Guerne primise o scrisoare de la Gallimard („Nouă rânduri într-un stil comercial sec, autoritar, dispreţuitor.”), semnată Françoise Gaillard, în care i se propunea reeditarea traducerii romanului Redburn, de Melville.
4 Rilke a locuit în castelul Muzot din 1921 până în 1926. Aici şi-a încheiat Elegiile duineze şi a scris Sonete-le către Orfeu.
5 Este vorba de staţiunea termală din localitatea Enghien-les-Bains, situată la unsprezece kilometri de Paris.
6 „Exemplul portughez” face aluzie la „Revoluţia garoafelor”, care în aprilie 1974 a dus la prăbuşirea regimului Salazar. Concomitent, în Spania, dictatura lui Franco îşi trăia ultimele clipe.
7 Jean Daniélou (1905-1974), teolog iezuit de renume şi academician. În comunicatul oficial care a urmat morţii lui subite se precizează, printre altele, că „[Jean Daniélou] s-a dus la întâlnirea cu Dumnezeul cel Viu în plină epectaza apostolului.” În franceză, termenul de epectază poartă însă şi sensul familiar al orgasmului („Preşedintele Félix Faure a murit în plină epectază.”) (cf. Le Petit Robert).
8 Bâlci parizian de tradiţie, organizat de primărie, cu nenumărate atracţii de senzaţie, printre care celebra „Tagada”...

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara