Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Comentarii Critice:
Cititorul omniprezent de Alex Goldiş

Ioan Fărmuş, Privind înapoi, cititorul,
Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2013, 296 pag.

Unul dintre cele mai ambiţioase proiecte de istorie literară din 2013 îi aparţine, fără îndoială, tânărului Ioan Fărmuş, cercetător din Târgu Neamţ şi absolvent al şcolii doctorale din Suceava.

Privind înapoi, cititorul. Ipostaze ale lectorului în proza românească ar fi avut toate datele unei contribuţii de proporţii din mai multe puncte de vedere. Pe de o parte, prin miza extrem de provocatoare a subiectului: tânărul autor îşi propune să pună cap la cap şi să analizeze sistematic cele mai importante reflecţii cu privire la cititor din proza românească – în termenii lui, să refacă acea „tradiţie a ficţionalizării cititorului care abia acum, într-un context teoretic dominat de postmodernism, poate fi supusă dezbaterii”. Şi e adevărat că, fără a depăşi în acest sens nivelul de autoreflexivitate al altor culturi, literatura română are, totuşi, destule exemple de internalizare a figurii cititorului – fie că e vorbăreaţă în sensul sfătos şi moralist, ca la cronicari sau la Filimon- Slavici, fie că e hiperlucidă şi pusă pe deconstrucţii parodice, într-o tradiţie care merge de la Budai-Deleanu până la postmoderni. Asamblarea ipostazelor lectorului în literatura română ar fi fost interesantă atât din unghiul sociologiei lecturii – Ioan Fărmuş are dreptate să observe că absenţa unei critici sociologice consistente ne-a împins rareori la teoretizări legate de componenţa şi calitatea publicului cititor român –, cât şi din acela al evoluţiei formelor: dialogul la suprafaţa textului cu cititorul (tânărul critic are dreptate a doua oară) e un indice perfect al revoluţiilor de gen şi de manieră. Statul la taclale cu lectorul în interiorul ficţiunii se leagă, mai întotdeauna, de încercarea de acreditare a unei formule inedite. Autorii ies la scenă deschisă tocmai pentru a anunţa noua convenţie literară şi a convinge cu privire la legitimitatea ei.
Nici mizele teoretice ale subiectului nu sunt de neglijat, de vreme ce, pornind de la întrebarea „de ce n-avem o teorie românească a receptării”, cartea lui Ioan Fărmuş ar fi venit să umple un gol în studiile literare româneşti. De la manualul-sinteză al lui Paul Cornea din 1988, nimeni nu s-a mai încumetat sau n-a mai fost atras în mod sistematic de o perspectivă critică orientată spre cititor: „Ignorarea esteticii răspunsului cititorului se explică atât prin ataşarea acesteia de o formă de libertate a exprimării – şi adoptarea tăcerii devine, în acest caz, simptomatică –, cât şi printr-o utopică orientare estetizantă specializată în «realitatea textului» şi în cea «auctorială», ignorând- o pe ce a «lectorului», în fond, o altă reiterare a codului tăcerii”.
Am plasat, însă, toate aceste calităţi ale studiului semnat de Ioan Fărmuş sub semnul virtualului, pentru că volumul reuşeşte să se ridice doar în mică măsură la nivelul orizontului problematic promis. Şi asta nu din cauza superficialităţii sau a lipsei de susţinere bibliografică, deficite răspândite în cadrul celei mai tinere generaţii de critici. Dimpotrivă. Digresiunile teoretice în estetica receptării, cu diferitele ei etape şi subetape, precum şi reconstrucţia dosarului critic al scriitorilor români, dovedesc că Ioan Fărmuş are deja vocaţia cercetării obediente şi temeinice. Măcar din punctul de vedere al referinţelor, e corect să plasezi Privind înapoi, cititorul în seria celor mai informate studii literare ale ultimei generaţii de cercetători.
Din păcate, însă, atât orizontul problematicii, cât şi extensiunea referinţelor par să depăşească apetenţele teoretice ale tânărului cercetător. În primul rând, pentru că selecţia studiilor de caz ale volumului e în mare măsură discutabilă. Reperele centrale în această reconstrucţie de istorie literară din unghiul „ficţionalizării cititorului” i se par, lui Ioan Fărmuş, patru: Al. Odobescu, cu Pseudo-kynegeticos, Caragiale cu o serie de nuvele (printre care Două loturi şi Abu Hassan) şi schiţe, Camil Petrescu cu Patul lui Procust şi Mircea Cărtărescu cu volumul Nostalgia. E drept că tânărul critic îşi completează lista cu contribuţiile lui Budai-Deleanu – care ar fi meritat, cu siguranţă un capitol extins, de vreme ce Ţiganiada e în aceeaşi măsură o operă de ficţiune şi un „manual” de teoria lecturii – şi cu Dicţionarul onomastic al lui Mircea Horia Simionescu. De neînţeles, totuşi, de ce din această „istorie subterană” a tematizării lectorului fac parte şi scriitori precum Hasdeu sau Slavici – ultimul e considerat nici mai mult nici mai puţin decât precursorul lui Camil Petrescu în ce priveşte „inventarea modelului de lectură cu rest”! Nu e clar nici de ce înşiruirea pe aceeaşi axă a evoluţiei unor scriitori precum Odobescu, Slavici, Caragiale, Camil Petrescu şi Cărtărescu ar reprezenta refacerea unui „curent subteran”, de vreme ce, departe de a fi marginali, prozatorii sus-menţionaţi se află, nu de ieri-de azi, în centrul canonului autohton.
De altfel, pe măsură ce avansăm în studiul lui Ioan Fărmuş, premisa centrală, aceea de a urmări figurile cititorului (fie că e vorba de un „lector actualizat”, „implicit” sau „real” cum se teoretizase la început) se pierde pe parcurs într-o serie de filiaţii discutabile şi de distincţii prolixe şi inutile, vecine cu confuzia. Studiul începe să se descoase la încheieturi din cauza multiplelor inconsecvenţe şi imprecizii terminologice. Nu e clar, de pildă, dintr-o exprimare generalissimă, precum „În ambele scrieri centrul atenţiei se mută de pe o dimensiune care atestă Textul şi semnele sale situate sub acelaşi regim al imposibilităţii cunoaşterii, vizând, în cele din urmă, o „realitate” a lectorului (strâns legată e jocul auctorial)”, ce uneşte în mod concret schiţele lui Caragiale de romanul lui Camil Petrescu.
De fapt, originea neajunsurilor teoretice ale volumului stă în incapacitatea autorului de a distinge între „cititorul actualizat”, aşadar între cititorul tematizat ca atare în interiorul ficţiunii (precum lectorii ghiduşi ai lui Budai- Deleanu sau cel hiperlucid al postmodernilor) şi „cititorul implicit”/ „cititorul model”, acel set de strategii textuale menit să orienteze lectura individuală. Dacă primul tip e specific doar anumitor opere, care-l invocă deschis, al doilea e o structură inerentă oricărei scriituri. De aici, incontinenţa şi arbitrariul continuităţilor istorice imaginate de „naraţiunea” critică a lui Ioan Fărmuş: dacă includem în istoria tematizării cititorului însuşi „cititorul implicit”, atunci discursul critic ar trebui să se confunde cu istoria literaturii române (de nu, în chip hiperbolic, cu istoria literaturii mondiale!).
Pentru că tinde să confunde cititorul actualizat cu cititorul implicit, tânărul critic poate identifica în orice aspect al unei opere literare – fie că e vorba de apetenţa pentru livresc, de alternanţa planurilor narative, de intertextualitate, ba chiar de opţiunea pentru fantastic – câte o ipostaziere a cititorului. Dacă orice tehnică de defamiliarizare implică în mod automat prezenţa unei reflecţii despre cititor, pericolul e de a începe să crezi că şi virgulele sau punctele de suspensie sunt tot invocaţii oblice ale tipologiei vreunui lector... E şi motivul pentru care multe dintre comentariile lui Ioan Fărmuş par simple glose despre modernitatea unor opere etichetate deja, cu vârf şi îndesat, de critica anterioară, drept moderne.
Scăpat din mână în plasa cu ochiuri largi ale generalităţilor, discursul critic al lui Fărmuş cochetează, la fiecare pas, cu tautologia. Greu de combătut, de pildă, afirmaţia că „Patul lui Procust îşi afirmă cu încăpăţânare înscrierea într-o tradiţie scripturală, care va deveni o marcă a prozei româneşti a perioadei interbelice, total opusă, să spunem, de exemplu, fascinaţiei literaturii paşoptiste pentru retorică (deci pentru o cultură orală) ce s-a păstrat, de altfel, în mai toată „literatura topografică” a începuturilor, prelungindu-se până în epoca junimistă.”, deşi e şi mai greu de găsit, nu doar azi, o opinie critică gata să înscrie romanul lui Camil într-o tradiţie orală sau în paradigma paşoptistă... Alteori, confuziile terminologice sunt şi mai grave: pentru Ioan Fărmuş, literatura de tip mimetic e totuna cu literatura mimetică, literatura artificială e acelaşi lucru cu literatura care mizează pe artificiu, livrescul paşoptiştilor se confundă cu un presupus „textualism” al lor ş.a.m.d.
Păcat că astfel de confuzii, deopotrivă de construcţie şi de expresie, aruncă în derizoriu o temă incitantă, asupra căreia studiile literare româneşti se vor mai opri, sunt convins.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara