Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica ediţiilor:
Clasicizarea generaţiei ’60 de Răzvan Voncu


Nu s-a bucurat, cred, de receptarea meritată seria de Opere pe care Editura Polirom a consacrat-o scriitorilor români contemporani. Ajunsă la a unsprezecea apariţie (cea de-a douăsprezecea fiind în pregătire), ea a cuprins atât scriitori clasicizaţi - Radu Cosasu, George Bălăiţă -, cât si propuneri de clasicizare, unele dintre ele de luat în seamă.

Cea mai recentă apariţie în această serie este semnată de Dumitru Radu Popescu. Opere I conţine o selecţie din proza scurtă a autorului şi poartă subtitlul, uşor provocator, Mări sub pustiuri. Uşor provocator, întrucât Mări sub pustiuri era tocmai nuvela cuprinsă în manualul de literatură de clasa a VlII-a din perioada comunistă, textul fiind prezentat elevilor de atunci ca „o ilustrare a luptei de eliberare purtată, în timpul celui de-al doilea război mondial, de rezistenţa comunistă". Dumitru Radu Popescu ştie însă ce a scris în respectiva naraţiune, în care nu apare nici o aluzie la Partidul Comunist sau la vreo mişcare de rezistenţă a acestuia, şi de aceea a dat întregului volum titlul nuvelei nedreptăţite de interpretarea şcolărească tendenţioasă din anii '80. Putem spune că provocarea conţinută este, în fond, una la relectură.

Ediţia nu este revendicată de cineva, singurele indicaţii fiind cele ce privesc prefaţa (excelentă, aparţinându-i lui Cornel Ungureanu) şi cronologia. Totuşi, la finele volumului sunt prezente şi cuvenitele referinţe critice, iar selecţia textelor trădează un „ochi" foarte bun. Spun asta nu doar pentru că în povestirile şi nuvelele selectate nu întâlnim nici una din concesiile pe care scriitorii generaţiei '60 le-au mai făcut, la începutul carierelor lor, ideologiei dominante. Textele din prezenta ediţie, înainte de orice altceva, sunt reprezentative pentru formula narativă a lui Dumitru Radu Popescu de dinainte de ciclul F: o formulă destul de îndepărtată de cea pe care scriitorul o foloseşte (şi) astăzi, diferenţa fiind făcută de absenţa, în povestirile şi nuvelele de început, a elementului fantastic. Se poate, prin urmare, concluziona - iar Opere Ine întăreşte această concluzie - că întâlnirea prozatorului cu fantasticul lui Mircea Eliade şi Vasile Voiculescu, petrecută în perioada de ecloziune a ciclului F, a fost hotărâtoare pentru trecerea lui D. R. Popescu la creaţia roma-nescă majoră.

Nu ar fi stricat, zic eu, ca Opere I să aibă o structură mai clară şi un mic aparat critic, care să indice măcar volumele din care provin povestirile şi nuvelele aglutinate aici, aparent, fără alt criteriu decât acela al apartenenţei la speciile prozei scurte. Pentru că avem de-a face, la lectură, cu o succesiune întâmplătoare de povestiri, schiţe şi nuvele, în care singurul reper care poate fi dedus (după o atentă studiere a bibliografiei scriitorului) pare a fi cel cronologic. Mărturisesc că, personal, aş fi optat acum, la mai bine de cinci decenii de la debutul editorial al lui Dumitru Radu Popescu, pentru criteriul tipologic şi aş fi salvat, eventual, cronologia prin menţionarea, la finalul fiecărei naraţiuni, a volumului din care provine şi a anului publicării. Chiar dacă nu s-a dorit, în chip evident, o ediţie de mare relevanţă filologică, asemenea detalii nici nu-l încurcă pe cititorul obişnuit, nici nu-i sunt inutile celui profesionist. Cum autorul este în viaţă, ar fi fost chiar destul de simplu de alcătuit acest minim aparat critic, care ar fi dat volumului de Opere I şi o utilitate didactică mai apăsată.

Dar... să nu ne pierdem în reproşuri faţă de un demers care, oricum, este salutar. Căci proza de început a lui Dumitru Radu Popescu, ca şi cea a altor colegi de generaţie - Nicolae Velea, Fănuş Neagu, Ştefan Bănulescu, Ion Băieşu, Sorin Titel -, zăcea îngropată în paginile unor volume care nu se mai găsesc demult decât în biblioteci. Voga romanului, la care întreaga generaţie (mai puţin Velea) trece, în a doua jumătate a deceniului al şaptelea, a făcut ca aceste povestiri şi nuvele să fie aproape uitate, relegate pe raftul „încercărilor de tinereţe", care au pregătit „marele salt" către romanesc. Persistă, mai ales, în legătură cu ele, o serie întreagă de clişee, favorabile şi defavorabile, pe care nu se poate sprijini o relectură onestă. O dezambiguizare a contextului a operat, e drept, Nicolae Manolescu în Istoria critică a literaturii române, însă textele rămân - în absenţa unor ediţii cum este cea de faţă - în mare măsură necunoscute publicului mai tânăr.

Volumul Opere I. Mări sub pustiurieste fatalmente inegal, în ciuda faptului că textele care îl alcătuiesc au fost alese potrivit criteriului estetic. Însă nu prea poate exista continuitate - alta decât a scriiturii - între o povestire realistă de război, cum ar fi Cutia de conserve (pp. 43-51), mica schiţă parabolică Somnul pământului (pp. 206-207), anti-basmul A fost odată ca niciodată (pp. 395-398), naraţiunea autoreferenţială Leul albastru (pp. 405-441) şi marile nuvele Ploaia albă (pp. 100-205), Dor (pp. 268-377) sau Duios Anastasia trecea (pp. 479-548). Se vede, spuneam, că prozatorul se caută: de-a lungul unui deceniu, el trece de la „slalomul" abil printre jaloanele realismului socialist, vizibil în povestirile „cu ţărani suciţi", la tragicul şi grotescul unor naraţiuni în care războiul sau seceta postbelică deformează cadrele realului, şi, într-un final, la formula foarte modernă şi personală din Leul albastru, Dor şi Duios Anastasia trecea. Căutarea formulei este uşor de perceput, dar tot atât de uşor se cunoaşte şi absenţa elementului care îl va propulsa pe prozator pe un alt palier valoric şi într-o altă vârstă a prozei. Componente ale lui se găsesc risipite în aceste texte de început - Cornel Ungureanu le inventariază în prefaţă -, însă sinteza lipseşte. În Dor, bunăoară, întâlnim crima ca axis mundi şi, respectiv, ancheta ca formulă narativă, dar lipseşte fantasticul care dă nota caracteristică romanelor din ciclul F. Grotescul şi strategiile incertitudinii sunt prezente în Ploaia albă, însă nuvela este una realistă, din care lipsesc decupajele de planuri şi perspectiva multiplă pe care le întâlnim în F. În sfârşit, parabolicul este procedeul dominant în capodopera Duios Anastasia trecea: un parabolic transparent, lipsit de fantastic, totuşi...

Am amintit la început de nuvela Mări sub pustiuri. Receptarea atribută în manualele comuniste era abuzivă, naraţiunea neavând legătură cu scrierile de propagandă prin care fostul Partid Comunist dorea să-şi impună propria interpretare asupra istoriei recente. Mări sub pustiuri este, în realitate, o delicată poveste de dragoste adolescentină, sfârşită în absurd şi grotesc: personajul masculin nu se sacrifică pentru o cauză înaltă, ci, după îndeplinirea unei nebuneşti (şi minore) acţiuni împotriva ocupaţiei germane, cade victimă propriului spirit ludic. Ascunzându-se, copilăreşte, într-o sperietoare de ciori, este împuşcat din greşeală de doi soldaţi nemţi, care, din pură plictiseală, fac un concurs de tir, nebănuind că în sperietoare se află ascuns cineva.

Este de apreciat, zic eu, orice efort susţinut şi organizat de menţinere în atenţia publicului a literaturii române contemporane (concept care nu desemnează doar autorii afirmaţi în ultimii doi-trei ani). Ediţiile de Opere ale scriitorilor marcanţi din ultimele decenii sunt mai mult decât necesare, chiar şi atunci când nivelul lor filologic nu este foarte ridicat, întrucât contribuie la prezervarea unui tablou critic amplu, apropiat, pe cât posibil, de completitudine. În cazul volumului Opere I. Mări sub pustiuri, de Dumitru Radu Popescu, calitatea selecţiei, prefaţa remarcabilă a lui Cornel Ungureanu, mica antologie de repere critice şi, în general, reproducerea fidelă, fără greşeli, a textului originar produc, împreună, o ediţie bună, de la care poate începe o relectură a acestui mare prozator. Care, iată, s-a clasicizat.