Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica muzicală:
Claude de France – 150 de Dumitru Avakian

Întreaga lume muzicală, întreaga Franţă, sărbătoresc în acest an, chiar în zilele sfârşitului de august, împlinirea unui secol şi jumătate de la naşterea unuia dintre marile genii ale culturii universale, ale culturii franceze, cel care a fost Claude Debussy.
A cunoscut gloria târzie dar temeinică pe care i-o aduc deceniile, anii premergători Primului Război Mondial, conflagraţie dureroasă căreia nu îi supravieţuieşte. Incă din timpul vieţii a primit cununa de lauri privind recunoaşterea pe care i-o aduce naţiunea franceză atunci când a fost supranumit Claude de France. Cu peste două sute de ani mai înainte, în deceniile începutului de secol XVIII, un omagiu similar îl primise un alt mare compozitor francez, un rafinat clavecinist, artist de mare forţă a expresiei, apelat încă din timpul vieţii cu sintagma Couperin le Grand. Supleţea liniei melodice, rafinamentul timbral, eleganţa detaliilor se constituie în constante pe care, peste secole, le regăsim la Claude Debussy. A fost mai mult decât un artist al Impresionismului francez de sfârşit de secol XIX, de început de secol XX. Încă din timpul vieţii a devenit o glorie a naţiunii franceze; iar aceasta dată fiind perpetuarea unor date proprii unei spiritualităţi ce porneşte din negura veacurilor, din Evul Mediu, din Renaştere, date ce pot fi recunoscute în continuare şi în zilele noastre. Farmecul indicibil al expresiei, firescul comunicării, eleganţa şi distincţia acesteia, acuitatea gândului ce susţine adresarea, seducţia rafinată sau ironia subtilă nu sunt atribute exclusive ale artei lui Claude Debussy. A fost unul dintre marii novatori ai artei muzicale, ai artei franceze a sfârşitului de secol XIX, ai începutului de secol XX. După Hector Berlioz, după Camil Saint-Saëns, corifei ai artei romantice, muzica franceză părea a-şi fi epuizat resursele. Debussy se întoarce la surse pentru a fundamenta o etapă nouă. Simplitate şi firesc în locul grandilocvenţei romantice, zâmbet şi lumină interioară în locul discursului agrementat de larma aparatului orchestral postromantic.

Spontaneitate şi imaginaţie.
Sinceritate şi bun gust.

Să fi fost influenţat de aserţiunile genevezului de expresie franceză, discurs formulat în deceniile mijlocului de secol XVIII, anume de scrierile lui Jean Jacques Rousseau, cel care propovăduia revenirea spre o relaţie firească a omului cu natura? În acelaşi sens, Debussy se arăta ironic la adresa simfonismului german, inclusiv a celui beethovenian, atunci când făcea remarca potrivit căreia „e mult mai util să priveşti răsăritul soarelui decât să asculţi Simfonia Pastorală.”
Firescul expresiei, contopirea cu natura constituie pentru Debussy un adevărat crez atunci când ne recomandă: „Nu ascultaţi sfaturile nimănui, luaţi urma vântului ce trece şi ne aduce povestea lumii.”
Fata cu părul bălai răsfirat de Vântul din câmpie, zvonurile ascunse în adâncuri de Catedrala Scufundată; ...sunt titluri ale unor miniaturi pianistice, veritabile pasteluri, preludii ale unor alte preludii... Ne aducem aminte, ciclul integral al acestora ne-a fost prezentat cu decenii în urmă, la Atheneul Român, de marele pianist francez Aldo Ciccolini.
Lui Debussy i-a fost agreabil tonul intim, rafinat, al conversaţiei, al confesiunii, aspecte pe care le recunoşti în paginile sale muzicale camerale, în Cvartetul de coarde, în Sonata pentru violoncel şi pian, în Sonata pentru vioară şi pian.
Nu a compus simfonii şi nici sonate de manieră clasico-romantică. Ne-a dăruit în schimb Trei schiţe simfonice „Marea”, muzică în care se înlănţuie impresionante momente ale naturii, De dimineaţa spre amiază pe mare, Jocul valurilor, talazurile învolburate, Dialogul dintre mare şi vânt. Nu, nu este o muzică ilustrativă. Este o imagine a fiinţei noastre cuprinsă de mirare în faţa marelui spectacol al naturii.
A fost atins de dorul evaziunii. L-a fascinat Spania vecină şi imaginară pe care n-a vizitat-o însă niciodată; un excurs în urmă căruia ne-a rămas Iberia pentru orchestră. L-au atras stampele japoneze, în mod special cele ale lui Hokusai, marele maestru al desenului japonez, al culorilor palide ale naturii...
A fost fascinat de relaţia verbului francez cu muzica, aşa cum, cu secole în urmă, în timpul îndelungatei domnii a lui Ludovic al XIV-lea, la curtea de la Versailles, a făcut-o Jean Baptiste Lully, iar mai târziu Jean Philippe Rameau. A compus muzică pe versurile marilor poeţi ai Franţei, de la Charles d’Orléans la Charles Baudelaire. Chanson-ul lui Debussy este o miniatură vocal-instrumentală al cărei farmec îl regăseşti inclusiv în firescul conversaţiei muzicale pe care se construieşte unica sa operă, Pelléas şi Mélisande. Cu decenii în urmă, această capodoperă a artei lirice a văzut luminile rampei la Opera bucureşteană avându-i drept protagonişti ai unui magistral spectacol pe tenorul Valentin Teodorian, pe soprana Magda Ianculescu, pe baritonul Octav Enigărescu, pe dirijorul Mihai Brediceanu; a fost o impresionantă realizare profesională, un spectacol construit de regizorul George Teodorescu; ...un spectacol la care s-a lucrat enorm, cu enormă pasiune, cu o acribie demnă de cauze dintre cele mai nobile; ...în mod special în ce priveşte intonaţia verbului francez, realizarea declamaţiei melodice, raporturile cu planul orchestral, cu valorile timbrale ale acestuia. În anii totalitarismului comunist a fost prima operă montată la noi în limba originală. Astăzi ne-am fi dorit ca principalele noastre instituţii de concert, Filarmonica bucureşteană, Formaţiile Muzicale Radio, să fi imaginat măcar un singur program care să cuprindă un mare opus aparţinând compozitorului francez şi, de asemenea, o lucrare enesciană majoră. Căci, pe anume sectoare ale acesteia, filiaţia franceză a muzicii lui George Enescu este evidentă.
Inclusiv strădania Institutului Francez de la Bucureşti se dovedeşte a fi modestă pe această direcţie.
Nu trebuie uitat, creaţia lui Debussy oferă o alternativă de puternică autenticitate privind identitatea naţională. Este epoca în care viaţa muzicală europeană, inclusiv cea franceză, era literalmente potopită, în egală măsură fascinată de opera wagneriană, „opera de artă a viitorului”, aşa cum o considera a fi, cu agresivă aroganţă, autorul german însuşi. În schimb, Claude Debussy dezvoltă o conduită, un crez moral de supremă exemplaritate, aspecte pe care le recunoşti în natura solară, imaginativă, de o prospeţime cuceritoare, a operei sale; ...iar aceasta inclusiv atunci când considera că „a fi superior altora nu a reprezentat niciodată un mare efort... dacă nu adaugi dorinţa nobilă de a fi superior ţie însuţi”.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara