Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Ideilor:
Clişee pretenţioase de Sorin Lavric

Jean-Luc Marion, Prolegomene la caritate, traducere din franceză de Marius Boldor, Editura Galaxia Gutenberg, Târgul Lăpuş, 2015, 188 pag.

Nimeni nu iese nevătămat din întîlnirea cu fenomenologia, pînă într-atît de puternic îi este efectul deformator. E ca un morb de care, dacă ai apucat să te molipseşti, nu mai scapi decît cu sechele durabile.

Contagiunea poate fi atît de perfidă că cel atins nici măcar nu-şi dă seama de mutilarea căreia i-a căzut victimă, obnubilarea mergînd pînă acolo că e încredinţat că se bucură de un privilegiu. Să scrii în jargon fenomenologic e un privilegiu, ba chiar e semn de iniţiere teoretică, un fel de înnobilare lexicală la care nu ajung decît aleşii, pe cînd autorii de rînd se complac în limba placidă a uzului comun. Şi astfel privilegiatul se adînceşte în morb ca sarcoptul în pielea rîiosului. Intră şi sapă înlăuntrul unor expresii al căror aer nefiresc e atît de strident că nu-ţi trebuie cine ştie ce fler ca să simţi în ele mutilarea verbală.

Fenomenologia e o mutilare a limbii în numele unei gîndiri originale, o modă a desfigurării din dorinţa de a fi paradoxal. Iar Jean-Luc Marion e un exponent de seamă al modei fenomenologice.

Fenomenul nu e nou, módele în filosofie ţinînd de un metabolism propriu, în virtutea căruia un talent dă peste o schemă pe care o consideră providenţială, drept care o descrie cu ajutorul unor termeni ce nu au apucat să fie tociţi de uzul tradiţiei. Şi cum talentul are virtutea de a provoca imitaţie, moda lexicală se răspîndeşte ca o revoluţie ce promite dezlegarea problemelor. Rezultatul va consta într-o manieră lexicală ce va pretinde că este o metodă logică, cînd de fapt metoda nu există, cum nici soluţia dezlegării aporiilor nu va apărea. Metoda ca procedeu miraculos de a afla adevărul nu există în filosofie. N-a fost la Platon, n-a fost la Hegel şi cu atît mai puţin la Marion. Şi totuşi, módele care şi-a declarat superioritatea în istoria ideilor au propus cîte o metodă slujind drept cheie miraculoasă: structuralism, psihanaliză, filosofia minţii, filosofia limbajului, toate au făgăduit panaceul mult visat. În locul panaceului, de pe urma lor au rămas expresii idiopatice după care le poţi recunoaşte stilul. Fiecare şcoală a adus o manieră de a se exprima, şi nu o metodă de a gîndi. De gîndit gîndim toţi la fel, indiferent de stilul în care legăm cuvintele.

În cazul fenomenologiei, dacă spui „intenţionalitate”, „punere în paranteze” şi „alteritate” ai prins esenţa jargonului cu pricina. Fenomenologul e un obsedat de „relaţia cu celălalt” din care face schema de bază cu ajutorul căreia interpretează orice temă: privire, iubire, fărădelege, credinţă, apologie, moarte, suferinţă şi tot aşa. Ce urmează e un balans interminabil între eu şi celălalt cu căutarea predispoziţiilor din care se naşte balansul. O pendulare agasantă din care se înfiripă obiceiul unei limbi nefireşti, plină de ticuri verbale, cu totul pocite şi cu uz de-a dreptul sectar, pe care nu le vorbesc decît adepţii jargonului. Cine nu e obişnuit cu poceala va trăi cu impresia că asistă la o parodie cu iz sofisticat. Frazele sună extrem de alambicat, cu întortocheli subtile, pe care autorul le formulează cu aerul că rosteşte o somaţie gravă, în marginea unei probleme acute, de urgenţă planetară. În genere, fiecare chichiţă trebuie înţeleasă „pornind de la ea însăşi”, adică potrivit esenţei ei. Ticuri precum „pornind de la”, „chiar mai înainte ca” şi „în chiar momentul cînd” alcătuiesc miezul ceremonios al jargonului sectei. Paşi aceştia lexicali dau naştere unor propoziţii circulare în care sfîrşitul tinde să anuleze începutul.

Prolegomene la caritate e o mostră de alambicare căreia îi lipseşte deznodămîntul în idee. Volumul e o antologie de eseuri scrise de-a lungul unui deceniu (1975-1985), în care vezi cum teme ştiute (răul, libertatea, evidenţa, iubirea, apologetica creştină, criza), sunt tratate într-o formă neştiută: argoul de laborator al lui Marion. La sfîrşitul volumului nu păstrezi decît amintirea unui efort căruia nu i s-a oferit răsplata, căci paginile se citesc anevoie, încordîndu-ţi atenţia în aşteptarea unei concluzii pe care nu o vei afla. Să aleg un exemplu benign, unde nu atît limbajul te irită, cît baterea apei în piuă. Iată cum sună a doua pagină din primul capitol, intitulat „Răul în persoană”: „Dacă primul efect al răului este suferinţa, cel de-al doilea este acela de a face să înceteze suferinţa, cu orice preţ şi imediat. Cum aceasta? Suprimînd cauza sa. Mai mult, este necesar să-i găsim una. Sau, mai exact, cel mai urgent lucru nu constă în a găsi această cauză, ci a o suprima. Pentru a încerca s-o suprimi, nu este necesar, în primul rînd, să identifici cauza suferinţei. Cunoaşterea certă, adecvată şi ştiinţifică a cauzei nu pare adesea nici cu putinţă şi nici chiar de dorit, într-atît urgenţa cere o identificare fără întîrziere a unui interlocutor, oricare ar fi el. Ignor adevărul cauzei – dar nu contează, întrucît ştiu cu certitudine că sufăr, şi că pot face responsabil de suferinţa mea pe oricine altcineva. Această cauză, chiar dacă nu o pot identifica pentru a o anihila, pot deja să o apăr ca fiind a mea. Contestînd cauza, probabil necunoscută, a suferinţei mele, eu pledez, spontan şi imediat, pentru propria cauză. Căci răul, care nu îmi pare decît ca agresîndu-mă, nu cere decît un răspuns – propria mea agresiune care pretinde să îl suprime la rîndul ei. A suprima cauza răului revine, în primul rînd, la a pleda cauza mea împotriva lui. Oricărui rău îi răspunde, cel puţin, dorinţa unei răzbunări. Logica răului desfăşoară propria sa necesitate suscitînd în mine, cel care sufăr, dorinţa unui alt rău: a distruge răul care mă distruge, a face răului rău, şi a agresa agresiunea; pe scurt, a pleda propria mea cauză cu orice preţ, chiar înainte să fie cunoscută cauza răului meu” (p. 14)

Nu am scurtat citatul tocmai pentru a surprinde efectul: după jumătate de pagină eşti consternat de veritabila învîrtire în jurul cozii. Autorul face piruete punînd repetiţie lîngă repetiţie, de aceea cartea e o reiterare exasperantă a unor nuanţe pe care le putea spune în cîteva pagini. Dar Marion le spune pe larg, într-o pletoră de distincţii cărora le pierzi firul, redundanţa mergînd pînă acolo că uiţi treptat tema iniţială. Mai mult, la sfîrşitul capitolului, dacă ţi se cere să-l povesteşti, nu poţi reda decît banalităţi pe care le ştiai dinainte de a deschide cartea. Poncife înfăţişate cu o mină solemnă, de gînditor subtil. Dar poncifele tot poncife rămîn, în ciuda tonului sibilinic. Bunăoară, ideea din capitolul despre rău e că orice act de dreptate constă într-o răzbunare, justiţia nefiind decît forma oficială de perpetuare a răzbunării unora asupra altora.

Catolic asumîndu-şi condiţia confesională, Marion împărtăşeşte convingerea că răului nu trebuie să i se răspundă deloc, sau dacă totuşi i se dă o replică, atunci să i se răspundă prin bine. Nimic de obiectat, dar de ce maniera aceasta de a răsuci termenii, care preschimbă filosofia într-o gimnastică sterilă de noţiuni moarte? Deoarece Jean-Luc Marion vrea stil în expresie, francezul avînd o retorică preţioasă, căreia îi justifică emfaza invocînd profunzimea în gîndire. Dar ce obţine în final e un stil de expresie, adică un mod de expunere, dar nu un adevăr şi nu o noutate. Lozinca fenomenologică – „înapoi la lucrurile însele” – e un îndemn cuceritor de care fenomenologia, dacă s-ar ţine, şi-ar elimina ticurile de jargon. Dar eliminînd stilul declamaţiei, disciplina şi-ar piede tocmai stridenţa în care adepţii găsesc un farmec aparte. Se confirmă încă o dată că în filosofie „impresia artistică” joacă un rol însemnat, de aici încăpăţînarea cu care emulii ţin la zorzoanele unui jargon căruia îi acordă prestigiul unui aparat conceptual în stare a descîlci mistere. Un aparat învăluit într-o aură de vrajă, ca toate limbajele ce se definesc printr-un stil tras de păr.

E dureros să citeşti o carte la capătul căreia simţi că nu ai rămas cu nimic, în afara de pleaşca unor clişee bătătorite, rostite pe un ton pretenţios. Mă întreb cum îşi citeşte azi Marion Prolegomenele la caritate, după 30 de ani de la publicarea lor. Oare simte alura artificială a frazelor? Dacă nu o simte, înseamnă că mania expresiei i-a lăsat sechele viagere. Dacă o simte, atunci sechele au dispărut, caz în care Marion un poate decît să zîmbească amar la vederea acestor fandoseli conceptuale.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara