Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Ideilor:
Clironomia lui Liiceanu de Sorin Lavric

În volumul Paideuma, Leo Frobenius vorbește de doi profesori de filosofie ale căror cursuri se defineau printr-un contrast izbitor: unul, tobă de carte, umplea pedant tabla cu notițe, copleșindu-i pe tineri cu o erudiție impecabilă.
Celălalt, entuziast și dezinvolt, înlocuia cunoștințele cu intuiții tulburătoare, stîrnindu-le pofta de idealuri înalte. Pentru primul, cursul era o listă de informații sobre, pentru celălalt cursul devenea „o drumeție printr-un ținut muntos pe noapte și furtună” (Ed. Meridiane, 1985, p. 120). Primul era un ins silitor excelînd în rigoare, al doilea un plăsmuitor de asociații sclipitoare. De la prelegerile ținute de pedant, Frobenius pleca intimidat, strivit de colecția fastuoasă de detalii docte, pe cînd celălalt, „drumețul”, îi insufla o elevație patetică, un soi de plutire printre modele hieratice. La ani distanță, Frobenius uitase toate cunoștințele primite de la pedant, dar păstra nestinsă tensiunea de spirit pe care le-o insuflase drumețul.
În anii ’90, Gabriel Liiceanu a fost „drumețul” care a scos Facultatea de Filozofie din rutina letargică a pedanților seci, cărora erudiția le ținea loc de talent. Nu că i-ar fi lipsit obsesia meticuloasă a amănuntului precis – Doamne, examenele cu el erau probe golgotice de despicare a chichițelor abstracte – , dar în plus avea virtutea aceea afurisită care separă pedagogul obișnuit de dascălul cu har, și anume putința de a-și înfiora auditoriul. Un seminar pe un text de Heidegger avea toate datele unui aventuri pline de riscuri, cînd te chirceai de rușine dacă greșeai o nuanță de traducere, iar un curs despre „anastrofia” lui Noica era ca o străbatere a tenebrelor din jurul ființei, cînd oricînd îți putea aluneca piciorul în gol. În plus, nici o cîtime de indulgență didactică nu-i îmblînzea ținuta, Liiceanu fiind o călăuză dură, un exaporit crud și intransigent, care nu se sfia să-i elimine repede pe veleitarii țanțoși. Pe fondul acesta de solicitare perpetuă, un verdict încurajator venit din partea lui cîntărea cît o consacrare. De prisos să amintesc că emulația pe care o stîrnea căpăta accente crîncene în sufletul studenților: eram în stare să ne scoatem ochii unul altuia din dorința de a ieși în față, spre a intra în atenția maestrului. De aceea învățam ca posedații, mîncam buchiile la propriu, numai din ambiția de al convinge că ne meritam locul lîngă el.
Nu e nici urmă de duioșie în aceste rînduri, ci o amărăciune cronică. Nici unul dintre tinerii pe care exaporitul a mizat nu s-a ridicat la înălțimea așteptărilor lui. Nici prin operă, nici prin exercițiu pedagogic și nici prin prestanță socială. Sîntem o generație cîrpită de diadohi cărora le lipsește puterea de a-și întrece maestrul. Am pornit cu o sarcină uriașă de entuziasm și pe parcurs ne-am sleit, eșuînd fiecare în felul lui: într-o sterilă disciplină de nișă universitară sau într-o îngustă fantă de gazetărie cultă. Nu avem puterea de a emana un cîmp spiritual de intensitatea celui pe care ni l-a dat el după ‘89. Tocmai de aceea, rîndurile de aici sunt triste, făcîndu-mă să cred că o evocare e de fapt o amintire peste care s-a așezat cocleala remușcărilor tîrzii. Căci orice bilanț de generație e în defavoarea noastră, și orice concluzie retrospectivă ne dă un aer de stînjeneală. Atunci trăiam ca să ne molipsim de transa minții lui, azi ne ferim a recunoaște neputința de a ne păstra pe orbita acelei transe.
Paradoxul exaporitului nostru e că nici unuia din noi nu i-a fost părinte spiritual: ne-a învățat carte, ne-a insuflat disciplină, ne-a crescut în obsesia performanței, dar nu ne-a dat duh. Agnostic de factură kantiană, prea puțin dispus să se lase în voia numenului, Gabriel Liiceanu nu ne-a cultivat simțul transcendentului. Nu s-a lăsat niciodată „pe veresia Domnului”, cum se spunea odată, adică nu a avut încredere în capriciul absurd al bunăvoinței divine. Nu mi-l pot închipui rugîndu-se, cum nu-l văd atins de răscoliri mistice. Gustul său cultural e strict estetic, fără nici o vibrație de sorginte ominoasă, a cărei lipsă o compensează printr-o vînă lirică profundă, pe care o întărește cu o neașteptată umoare ludică.
Sunt trei straturi în ființa exaporitului nostru: endodermul e ludic, mezodermul e metafizic, iar exodermul e liric. De aici fondul bizar de histrionie jucăușă peste care se altoiește mina încordată a unui vînător de concepte. Din acest filon intim ia naștere unda de farmec pe care o emană în jur, un soi de vrajă cochetă, pur intelectuală, pe care i-o recunosc pînă și dușmanii, care se perpelesc de ură nu doar pentru că nu-l pot ajunge din urmă, dar mai ales pentru că, de peste 30 de ani, sînt siliți să-i suporte conul de lumină al prestigiului. Și dacă e adevărat cînd se spune că dușmanul pe care îl invidiezi în secret e interlocutorul privilegiat, cu care te cerți în gînd zi și noapte, atunci numărul celor care se răfuiesc în gînd cu Liiceanu e atît de mare că am putea umple cu ei analele epocii.
Dar pentru noi, diadohii răscopți care mîncau jăratic în urmă cu 25 de ani, pentru noi există o moștenire Liiceanu? Acea parte de clironomie a spiritului său pe care să ne-o asumăm ca pe un oficiu care nu mai îngăduie amînare? Dacă există, ea nu poate să vină decît sub forma unui reproș: nu ne-am achitat de sarcina de încredere pe care „drumețul” a pus-o în noi. Orice tînăr, dacă nu e alterat în esența imboldurilor sale, visează să fie mandatarul unei autorități al cărei reprezentant predilect să fie el însuși. E ca o investire simbolică al cărei efect se vede peste ani, în roadele pe care le aduci pe scena ideilor. Și pentru noi, Liiceanu a fost autoritatea din nimbul căreia ne-am așteptat învestirea. Numai că tot noi, diadohii pricăjiți ai unei moșteniri nobile, am căzut sub pragul de autoritate cu care am fost delegați. Ne-am irosit talanții, ne-am măsluit ambițiile.
Drumețul nu are urmași, cu atît mai puțin epigoni. Căci epigonia cere măcar încredere în sine, genul de obnubilare trufașă al cărei elan l-am pierdut de mult. Să credem că într-o zi lucrurile se vor schimba spre hatîrul nostru? Să credem că ne vom lua revanșa asupra unor promisiuni pe care, rostindu-le odată în fața lui Liiceanu, nu le-am împlinit? Am fi naivi pînă la pragul candorii tembele. Suntem atinși de acea toropeală funestă de care suferă inșii care au avut ghinionul să se nască la sfîrșit de ciclu istoric. A spune că orice sfîrșit e un început e doar o eschivă menită a ne justifica micimea. La fel, a spune că învățămîntul universitar e la pămînt e doar o scuză. Pentru noi nu mai există nici un început, ci epitaful unei epoci prozaice, golite de spirit. Și atunci ce delegare culturală mai putem invoca venind dinspre Liiceanu? Putem cel mult invoca culpa de omisiune, ușurința cu care am omis să ne manifestăm în cultură. Am visat scena ei cea mare, și am sfîrșit la capătul strapontinei, într-un ungher de umbră.
Dacă vrei să dizolvi un concept e îndeajuns să-i mărești aria de semnificare. Îi extinzi sensul pînă la pierderea vreunui reper concret. Așa cu clironomia: ea nu e moștenire goală cu bătaie inertă, precum un val care se rostogolește peste noi fără să fim întrebați. Dimpotrivă, clironomia e partea de ștafetă pe care ți-o asumi în numele acelei elevații pe care „drumețul” lui Frobenius le-o inspira studenților. Și atunci: ni-l mai asumăm pe Liiceanu în privința efectului pedagogic pe care l-a avut asupra noastră?
Răspunsul stă într-o decepție: Gabriel Liiceanu a rămas singur. E un „drumeț” care seamănă tot mai mult cu acel „Waldgänger” din proza lui Ernst Jünger: un solitar de elită, care rămîne în comunitate în ciuda neputinței de a adera la prejudecățile ei, un intrus retras în condiție singuratică, uitîndu-se în jur și întrebîndu-se unde sunt tinerii care, vibrînd de devoțiune, jurau în urmă cu două decenii că vor răsturna cerurile culturii. Unde sunt? Sunt în neputința de a reda clironomiei sensul ei inițial. Tocmai de aceea Liiceanu e în condiție impară, lipsit fiind de perechea în stare a-i prelua ștafeta spiritului.
Ne mai rămîne doar speranța firavă că într-un soroc tîrziu vom izbîndi. Pînă atunci: La mulți ani, maestre!

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara