Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica ediţiilor:
Clujul lui Petru Poantă de Răzvan Voncu

Irina Petraș a reunit, nu demult, între copertele unei singure cărți volumele, nu puține, dedicate Clujului de către regretatul Petru Poantă.
Și bine a făcut, întrucât actuala reinventare a Clujului, ca atracție turistică și centru de afaceri, riscă să pună în umbră trectutul, recent sau mai îndepărtat, în care urbea de pe Someș se definea în primul rând prin intelectualitatea și boema ei universitar-artistică. Prin care burgul transilvan strălucea, între orașele României, nelăsându-se (nici măcar în întunecații ani ’80) absorbit în nămolul uniform care acoperea țara.
Clujul meu, pentru cine nu cunoaște deja exercițiul de admirație desfășurat timp de un deceniu de Petru Poantă, se compune din Clujul interbelic. Anatomia unui miracol (2013), Clujul meu. Oameni și locuri (2006), Efectul „Echinox” sau despre echilibru (2003), Clujul meu. Anii șaptezeci (2007) și Clujul meu. Radiografii (2011). Ediția integrală, cum anunță Irina Petraș într-o scurtă notă de pe contrapagină, nu respectă ordinea cronologică a apariției volumelor, ci pe cea a perioadelor pe care conținutul lor le parcurge, începând de la finele secolului al XIX-lea și până în anii noștri. O istorie – subiectivă, desigur, însă nu sentimentală – a orașului de care se leagă cariera literară a lui Petru Poantă și, în același timp, un subtil exercițiu de egocritică, de inserare și auto-interogație a autorului în propriul discurs. Operă de senectute, cărțile edifică un monument livresc intelectualității Clujului și, în același timp, articulează o introspecție a criticului, cu privire la locul său în istoria locală. Nu întâmplător, ciclul de volume dedicate urbei începe, cronologic vorbind, în 2003, cu cartea consacrată echinoxismului, mișcare printre ai cărei fondatori Petru Poantă s-a numărat și căreia i-a rămas fidel până la final.
Reordonate acum, cărțile se citesc altfel. Nota lor istorică se vede mai bine, și, odată cu ea, și unitatea viziunii autorului. Pentru care Clujul nu se împarte în ieri și azi, nici în aici și acolo. Urbea este una dintre ipostazele spiritului și ale spațiului românesc, cu toate notele caracteristice care îl individualizează. Scrise timp de un deceniu, cărțile care alcătuiesc Clujul meu respiră, așadar, același etos și se alimentează din aceeași cuprinzătoare perspectivă asupra orașului.
Îmi place, înainte de toate, că burgul lui Petru Poantă nu e exclusiv livresc. Nu m-am omorât niciodată după cei care nu văd, într-un oraș, decât bibliotecile și muzeele: fără clădiri și bulevarde, fără siluete și străzi, fără cafenele și parcuri, se pierde ceva fundamental nu numai din înfățișarea locului, ci chiar din intelectualitatea lui. Clujul lui Petru Poantă nu se limitează la Biblioteca Academiei și la austerele imobile universitare, ci pornește, încă din primele pagini, de la decorul edilitar care, începând cu ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, a dat burgului tiparul pe care i-l recunoaștem și azi. Amurgul Imperiului, cum denumește criticul perioada în care, în contrast cu degradarea politică a Dublei Monarhii, urbea transilvană a înflorit din punct de vedere edilitar, este amorsa care declanșează „fenomenul clujean”. Adică surprinzătoarea transformare, în numai câteva decenii, a unui (relativ) mic oraș maghiar de provincie, în care românii aflați în minoritate sunt, cel mult, tolerați, într-un mare centru academic și de cultură română.
Secretul acestei transformări, arată Petru Poantă, constă în unicitatea acțiunii românești de după Marea Unire. Spre deosebire de oricare alt oraș, în Cluj, România Mare a investit întâi și-ntâi în educație și cultură. În Universitatea „Regele Ferdinand” (astăzi, după mai multe metamorfoze, Babeș-Bolyai) și în revistele literare (care, după „Gândirea”, întemeiată în 1919, demarează mai greu în interbelic, dar după 1949 devin un adevărat reper al orașului). Chiar și în epocile în care a avut activitate industrială – și, pe cale de consecință, a suferit transformări demografice și edilitare –, Clujul și-a păstrat intactă aura de oraș universitar și de centru literar de anvergură. Studenții săi îi dau și azi înfățișarea specifică, motiv pentru care vara, cât ține vacanța, deși rămâne la fel de frumos, orașul pare mort. Studenția este cea care alimentează, de altfel, și pasiunea lui Petru Poantă: originar din Cerișor, județul Hunedoara, criticul va deveni definitiv clujean în urma studiilor la Universitatea „Babeș- Bolyai”. O fuziune spirituală deplină, după cum dovedesc cele 438 de pagini ale volumului Clujul meu...
Îmi place, de asemenea, că spațiul clujean, așa cum l-a văzut, retrospectiv, Petru Poantă, este un spațiu al recuperărilor. De la uitatele figuri ale presei și vieții publice interbelice la tot atât de uitatele (vai!) figuri pitorești ale anilor ’70-’80 (Radu Enescu, Victor Felea, Al. Căprariu, Tudor Dumitru Savu și mulți alții), de la lucrările de construcție ale „Clujului nou” la cafenelele Croco și Arizona, de la „Almanahul literar” al lui A. E. Baconsky la „Tribuna” lui Dumitru Radu Popescu, paginile criticului acoperă hectare întregi de memorie colectivă care, altminteri, s-ar pierde definitiv. Tradiția românească a locului nu este foarte veche, dar e remarcabilă prin atașamentul față de acest spațiu, în care, asemenea lui Petru Poantă, se integrează scriitori și artiști din tot Ardealul, ba chiar (vezi cazul colegului echinoxist Horia Bădescu, originar din Argeș) de dincoace de munți. Asupra tuturor, Clujul are un rol modelator, care îi marchează pentru totdeauna.
Alături de transformarea Clujului maghiar, de odinioară, în Clujul românesc de azi, o a doua transformare are loc, scrie Petru Poantă, în perioada comunistă. Și aici, din nefericire, se manifestă acel fenomen pe care Marin Preda îl pune în fruntea volumului al II-lea din Moromeții: ca dintr-o misterioasă spărtură, apar și la Cluj „oameni noi”. Aceștia, personificați de faimosul tovarăș Bucin, conduc, cu mai multă sau mai puțină competență, „transformarea socialistă” a vechiului burg transilvan. Dacă e să judecăm după rezultatele vizibile azi (și anume, cartierul Florești și platformele industriale), transformarea e ratată, ceea ce nu înseamnă că procesul nu a lăsat urme. Vizibile în demografia orașului – dominată de o majoritate românească, în parte, de strânsură –, în arhitectura sa – însemnând neatrăgătoarele cartiere de blocuri – și, de ce nu?, în polarizarea politică, dacă e să ne amintim coșmarul mandatelor de primar ale lui Gheorghe Funar. Vechiul burg reușește, totuși, să-și păstreze nu numai ștaiful (care sare în ochi în centrul chezaro-crăiesc), ci și sufletul: adică tot Universitatea și instituțiile culturale.
În acest context, se înscrie, ca o reafirmare a spiritului clujean autentic și ca un gest de rezistență față de uniformizarea comunistă, apariția revistei Echinox și coagularea mișcării culturale din jurul ei. Mica monografie pe care Petru Poantă o consacră revistei la care a debutat și s-a afirmat este utilă pentru lămurirea circumstanț elor istorice în care s-a produs ecloziunea echinoxismului și pentru precizarea rolului său în istoria intelectuală clujeană și românească. Unul de resuscitare a tradiției și de reafirmare a unui profil spiritual, definit de accentul pus pe catena, de nobilă tradiție transilvăneană, educațiecultură. Are, deci, dreptate Irina Petraș: volumul Efectul „Echinox” sau despre echilibru tot despre Cluj este...
Îmi place, în fine, și deplina absență a provincialismului, din pasiona(n)ta istorie pe care criticul o alcătuiește urbei de care este înamorat. Clujeanul are un legitim orgoliu, dar nu are vanități. Multiculturalismul orașului, stilul său aparte și dimensiunea europeană nu sunt, în viziunea lui Petru Poantă, mărci ale diferenței minimalizatoare, în raport cu celelalte colțuri ale românității. În chip semnificativ, cartea se încheie cu o rememorare afectivă a Casei Scriitorilor de la Neptun, autentic simbol al unității literaturii române și al unei anumite forme, nespectaculoase, dar demne, de rezistență culturală, în anii grei ai finalului de regim comunist. Clujul criticului unește cultura română, nu o divizează maniheic.
Insolită monografie a unui oraș de care te poți amoreza, Clujul meu este, în cele din urmă, reverența pe care unul dintre intelectualii urbei o aduce locului și oamenilor care l-au format. Exercițiu de admirație sobră și exactă, cartea încununează o carieră critică pe care Petru Poantă a dorit să o încastreze, cu modestie, ca un bloc de marmură, în murii templului din Claudiopolis...

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara