Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

JE EST UN AUTRE:
Cînd ai toată viaţa înainte de Ioana Pârvulescu


Anii de ucenicie sînt însoţiţi frecvent de consemnările de jurnal, impuls firesc al ieşirii din inocenţă, însă, cu rare excepţii, eul caligrafiat la vîrste fragede între coperţile unui caiet este confuz şi plicticos. Fără expresivitatea involuntară a copilului şi fără seva experienţei de adult, caietul începutului de drum constă într-o sumă de influenţe mai mult sau mai puţin mascate. Formula magică "Ai toată viaţa înainte!" se întoarce împotriva celui care scrie jurnal, exact ca în cazul tînărului din romanul omonim, îngrozit la gîndul timpului enorm pe care va trebui să-l îndure şi conştient de lipsa de putere a celui deja trăit. Pentru ca un eu deocamdată imberb şi vîscos să atragă cititorul e nevoie de o condiţie, intuită de mulţi şi enunţată de "ucenicul la clasici" Costache Olăreanu: autorul de jurnal care are toată viaţa înainte să fie faimos cînd are toată viaţa înapoia lui.
Condiţia faimei e îndeplinită de Nicolae Balotă - cu precizarea că nu e vorba de faima vedetei, ci de renumele temeinic adunat pe carte - astfel că Însemnările unui adolescent teribil (Apostrof, Cluj, 2000) scrise între 16 şi 20 de ani se citesc cu interes. Confruntarea permanentă între un soi de proiect de eu şi eul împlinit pe care-l cunoaştem astăzi din cărţile despre literatura absurdului, despre Urmuz, despre Arghezi, despre romanul românesc etc. şi din aura pe care a dobîndit-o fiecare membru al Cercului literar de la Sibiu salvează jurnalul de la o lectură monocordă, aceea de simplu document al epocii tulburi dintre 1941 şi 1945. Datorită acestui al doilea eu poţi distinge şi în consemnările adolescentului, in nuce, o figură neobişnuită a culturii noastre: un uomo universale ascuns îndărătul banalului cotidian de secol XX, un literat cu antene nenumărate vibrînd către cele mai greu accesibile spaţii literare, o voinţă (dorinţă?) impresionantă de a nu fi oprit din drum puse sub rarul orgoliu al discreţiei.
Cine era autorul de atunci? Un învăţăcel oarecare, ardelean refugiat de la Cluj la Sibiu, un om surprins de război tocmai cînd are mai multă nevoie de tihna bibliotecii, un elev studios, apoi student la Litere şi, din motive conjuncturale, ca să nu fie dus pe front, înscris în acelaşi timp la Medicină, un tînăr care nu pune dragostea pe primul plan spre deosebire de toţi ceilalţi şi, mai ales, un om care porneşte la drum cunoscîndu-şi incredibil de clar ţinta, chiar dacă unele din formulările dorinţelor lui sună copilăresc.

Mulţi nu pricep cum de am ales tocmai cariera pe care o voi urma. Cum de un tînăr care dă semne atît de frumoase de reuşită se duce să se îngroape în "meseriile" nebănoase deschise celor de la litere şi drept. Degeaba caut să fac să înţeleagă că eu nu vreau soarta unui medic cu soţie bună, cu doi copii, o casă şi mîncare îmbelşugată. [...] Fiecare îşi clădeşte viaţa cum crede mai bine. [...] Îi înţeleg pe toţi, chiar şi pe cei care nu vor să mă înţeleagă.

Anii de formare ai adolescentului nu sînt totuşi "teribili", cu tot războiul şi în ciuda titlului dat acestor pagini. Ceea ce e remarcabil aici este tocmai lipsa multelor defecte ale adolescenţei: teribilismul de paradă, nesiguranţa, confuzia sentimentală, iluzia luată drept realitate şi dezamăgirea care îi urmează, judecata pripită asupra celorlalţi, ambiţia primară, lipsa nuanţelor. Este ciudat cît de puţin seamănă foarte tînărul Nicolae Balotă cu eroii "în formare" din literatura lumii: ca să fie un Telemah îi lipseşte conflictul familial şi performanţa "sportivă" (eventual ostăşească), ca să fie un Werther e prea puţin îndrăgostit şi deloc înclinat spre sinucidere, ca să fie un Wilhelm Meister e prea puţin burghez, ca să fie un Julien Sorel are ambiţii prea frumoase şi nu face greşeli de ortografie, ca să fie un sărman Dionis e prea realist, ca să fie un adolescent salingerian, e prea conştient de destinul şi de drumul său şi e prea puţin revoltat. Paginile jurnalului ar da mai degrabă o schiţă de Faust adolescent, un "cuviincios novice", un ins care deocamdată vrea să cunoască totul, "auch Theologie" şi care, poate, va fi mai tîrziu profund nesatisfăcut de tot ce a ajuns să cunoască şi va dori altceva. Ipoteza aceasta este infirmată însă şi ea de paginile scrise de "celălalt eu", de eul împlinit. Volumul în care sînt publicate însemnările adolescentului cuprinde şi un splendid Solilocviu în amurg, o meditaţie a celui care priveşte în urmă, în oglinda de bîlci a timpului. Pentru autorul ajuns la vîrsta "la care -după vorba Eclesiastului - te trezeşti uneori la ciripitul din zori al păsării", viaţa continuă să fie intensă şi colorată şi să aibă aşteptări. Cunoaşterea n-a însemnat o dezamăgire. Singurul semn că viaţa n-a stat în loc este o poveste despre timp, rechemată la suprafaţă din adîncurile memoriei, despre un copil care primeşte în dar un mosor. Firul, desfăşurat din curiozitate, permite saltul peste ani şi vîrste şi, fără să-şi dea seama, trăgînd tot mai tare de fir, copilul ajunge, trăind prea grăbit, spre capătul mosorului şi se trezeşte că are toată viaţa în urma lui. Textul este o mise en abîme a celeilalte meditaţii, a solilocviului "din zori", pe care autorul o comentează drept o ardere precipitată de etape, o proiectare în viitor. Există totuşi în paginile adolescentului şi o proiectare în trecut, pentru mine cea mai frumoasă şi mai originală pagină a acestui jurnal. Este o însemnare făcută în 2 februarie 1944, la cîteva zile după o şedinţă a Cercului literar. Tînărul Nicolae Balotă participă "din colţul lui" retras la această şedinţă ţinută la prof. Jacquier şi-i priveşte, cu sentimente care nu sînt date la iveală, pe cîţiva studenţi "exuberanţi, încrezători, visători cît e necesar şi luptători cît le pot pumnii": Radu Stanca, Oana, Sîrbu, Negoiţescu, Doinaş. O anume dorinţă de a fi alături de ei se citeşte printre rînduri. Cu toate acestea, însemnarea imediat următoare este o evadare din prezent în care se simte că Nicolae Balotă are o lume a lui, de o frumuseţe şi de o autenticitate care îl singularizează definitiv:

Visînd cu ochii deschişi mă întreb uneori ce viaţă mi-aş alege dacă Atotputernicia mi-ar îngădui să mi-o făuresc eu cu epoca şi oamenii care mi-ar conveni. [...]... am văzut-o atît de limpede încît mă întreb dacă n-am trăit-o aievea odată. Meşter pietrar la o catedrală gotică. Să-mi vărs nebunia crucii în piatra arzătoare. Şi să mă înalţ. Neîncetat. Dar cînd mi-am isprăvit opera, cînd firele ce mă legau de ea s-au rupt să-mi dau seama că în zadar am vrut să cuprind Totul. Şi atunci, vrînd să mă împlinesc, să fiu eu însumi, eu piatră, eu stea, eu trup, eu înger, să plec.

Războiul este un contrapunct care anulează de la sine asemenea accese ale unei reverii de calitate. Cum ia parte la război pe un interval foarte mic, cum nu se află în mijlocul evenimentelor, partea istorică a jurnalului este subţire, deşi el începe în timpul rebeliunii legionare, sub presiunea contextului. Am citit însemnările lui Nicolae Balotă din 1944 în paralel cu cele din jurnalul lui Gala Galaction. Balotă avea 19 ani, Galaction 65. La cel dintîi se întrevede speranţa, dorinţa de a găsi soluţii, oameni care gîndesc asemenea lui, precum şi puterea de a trece peste răul istoric, la Galaction teama de viitor, intuirea prăpăstiilor care vor veni. Cum ambele jurnale sînt autentice şi nu au fost cosmetizate ulterior, judecăţile asupra figurilor istorice şi asupra multor evenimente sînt, din perspectiva cristalizărilor de astăzi, naive, părtinitoare, iluzorii. Iată o însemnare din 14 septembrie '44, din jurnalul tînărului, despre ruşii veniţi ca eliberatori: "Ruşii nu sînt nici pe departe monştrii sanguinari cu care obişnuiesc Germanii să-i sperie pe copiii bătrînei Europe. [...] În genere sînt oameni joviali (uneori, poate peste măsură), nu sînt închişi, reci, ca nemţii. În multe privinţe seamănă cu cătanele noastre. Din frînturi de conversaţie pe care mi le-a tradus unul sau altul mi-am dat seama că ceea ce credeam despre entuziasmul lor războinic, mai mult chiar, patriotic, e adevărat". Şi ecoul de la Galaction, din 8 septembrie, acelaşi 1944: "Ruşii, vin, mulţi ca frunza şi ca iarba. Dar nu cu imensitatea de pîrjol, de devastări şi de răzbunare cu care credeam că vor veni. Nu vin ca duşmani, ci, cît mai mult, ca reconcilianţi şi ca prieteni". De semnalat că nici unul dintre cei doi autori de jurnal nu-şi dorise venirea ruşilor. Despre adevărata întîlnire a lui Nicolae Balotă cu istoria, în episodul următor, care va porni de la Caietul albastru.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara