Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Proză:
Când lumea era întreagă de Varujan Vosganian


Singurătăţile nu se pun laolaltă. Două singurătăţi mai mici nu fac o singurătate mai mare.Tot aşa cum nu se pot aduna, singurătăţile nici nu se pot scădea. Două singurătăţi minus o singurătate nu sunt egale cu o singurătate. Poate doar înmulţirea să aibă rost. Mai mulţi oameni singuri, încrucişându-se unii cu alţii, se simt şi mai singuri.

Coltuc privea cu ochi mari mulţimea care nu-i întorcea, în schimb, nici o privire. Sau dacă se întâmpla, totuşi, privirile se mutau imediat, ca un pas care călcase, din greşeală, pe alături. El nu se supăra, dimpotrivă, era recunoscător lumii în care era mereu ceva de privit, de înţeles ori de socotit. Iată, de pildă, la ora asta, dacă numărai, mai mulţi oameni coborau către Piaţa Unirii decât urcau spre Piaţa Universităţii. După prânz se întâmpla invers. Dacă ai răbdare să o priveşti, vânzoleala mulţimii nu e o curgere cu un singur sens, ca apele curgătoare. Dar chiar şi acolo se întâmplă uneori miracole. Citise că, de Bobotează, acolo unde Ioan Botezătorul îl întâlnise pe Iisus, însoţit de ucenicii săi, apele Iordanului curg, dintr-o dată, de la vale la deal.
Oamenii aceştia mergeau cel mai adesea cu privirile în pământ. Hainele lor păreau cenuşii, privite de-a valma, chiar dacă ici-colo mai apărea câte un petec mai colorat. Cei mai mulţi cărau sacoşe, uneori câte două într-una, ca să ţină la greutate. Ei nu păreau să creadă în miracole.
Lui Coltuc îi rămăsese, însă, miracolul privirii. Ar fi privit la nesfîrşit lumea aceasta în care, deşi lucrurile par lipsite de importanţă, el desluşea tot felul de înţelesuri. Uneori era ziua oamenilor – păsări. Fiecare om seamănă, dacă îl priveşti cu atenţie, cu o pasăre. Treceau prin faţa lui cocostârci subţiratici şi încovoiaţi, zăgani cu priviri piezişe, gâşte legănându-şi şoldurile, în ritmul sacoşelor, pelicani cu guşile zvâcnind, botgroşi cu nasul turtit, acvile cu nasul coroiat şi pinguini înşirându-se. Coltuc privea în sus mulţimile acestea, cu pulpanele hainelor fluturând sau strânse în jurul corpului, ca pe nişte stoluri care se amestecau, profilate pe cer. Ba chiar vestind anotimpurile, când se înmulţeau berzele şi sturzii venea primăvara, când mulţimea nu era altceva decât o aruncătură de corbi, stătea să ningă, atunci când se făcea toamnă târzie şi, totuşi, sturzii nu plecau, urma o iarnă uşoară.
Altădată era defilarea oamenilor-animale. Cele mai multe erau din cele domestice, mergând încolonate şi gata să se lase mânate într-o parte şi alta. Dar erau şi oameni-vulpi, oameni-lupi, ori dintre aceia cu feţele alungite ca nişte viezuri ori strecurându-se ca nişte nevăstuici. Erau şi gazele, săltând pe tocuri subţiri, hipopotami fălcoşi şi greoi, tapiri cu nasurile plecate, de parcă ar fi avut vârful îndesat cu alice.
Pe de altă parte, multe lucruri erau aşezate altfel decât ar fi trebuit. Uneori privea oamenii-păsări. Alteori oameniianimale. Sau oamenii-cuvinte. Nu reuşea să dea, însă, mulţimilor un singur chip sau să le facă să încapă într-un singur cuvânt.
– Auzi, bă Coltucule, se dezmetici, dintr-o dată, şchiopul, trecându-şi cârjele dintr-o parte într-alta, căci de pe un picior pe altul ar fi fost prea mult pentru el. Ce fel de nume mai e şi ăsta?
Coltuc ridică din umeri, asta putea să facă.
– Un nume.., răspunse. Să ai la ce să întorci capul, dacă strigă cineva după tine.
Şchiopul îşi strânse cârjele subsuoară.
O fi vreo poreclă?
– Poreclă e când mai ai şi un nume, socoti Coltuc. Eu n-am alt nume, aşa că...
Se opri brusc, cineva se apropiase, azi băiatul nu dăduse încă nume lucrurilor, aşa că putea fi un stârc sau un lynx sau orice altceva, acela se aplecă şi-i puse un măr în punga atârnată de gât.
– Frate, uite cum e, cumpăni şchiopul, acum, că se aşezase mai bine şi încheieturile umerilor îl dureau mai puţin. Pe mine mă cheamă Constantin, aşa m-a botezat popa. Că-mi zice şi Ologu, asta e, n-am ce face… Nu poţi să te superi pe lumea toată. Aşa-mi zice : Costică Ologu. Adică ăsta e numele meu de artist. Pe ăstălalt îl cheamă Ştefan, tot nume a-ntâia. Lui, de când a văzut fulgerul, îi zice Fane Chiorul. Adică nu Orbu’, că n-are chiar orbul găinilor, nu poţi să-l pui să facă ziua ce-ar face noaptea. Are şi el un nume de scenă, suntem amândoi artişti, numai să ne dai nouă o scenă adevărată şi să vezi! Aşa, deci! Popa ne-a dat nume frumoase, creştineşti. Care o fi fost popa ăla ţâcnit să te boteze Coltuc?
Costică Ologu aruncă întrebarea în jur, cu un aer mulţumit. Trecătorii nu împărtăşeau frământările lui; se lăsa frigul, se grăbeau, de parcă cineva îi mâna din spate. Chipuri domestice, lânoase şi cu ochii blânzi, din zilele cu animale.
Pe mine nu m-a botezat niciun popă…, spuse băiatul.
– Cred şi eu, încuviinţă Ologul. Cu aşa un nume…Pe vremuri se dădea pe cartelă.
– Nu din cauza numelui…Popa a zis că, oricum, nu sunt bun de botezat. Cică trebuie să te ungă pe frunte şi la subsuori…
Şi ce-i cu asta, frate? Să te ungă…
A zis că nu se poate…Că eu n-am subsuori…
Costică îl privi cu luare-aminte, ca pentru prima oară.
Aşa e, în puii mei, zise. N-ai subsuori…
Îşi împinse, oarecum încurcat, farfuria de tablă ceva mai în faţă. Cât pe ce să împiedice un trecător, acela se feri, dar nu se opri din drumul său.
– Mai tacă-vă fleanca! se oţâră Fane Chioru care avea, tocmai din acest motiv, un auz de ogar. Şi mai avea o voce groasă care, adăugându-se şuviţelor albe ce se lăsau sub căciulă şi bărbii netunse, îi dădea un aer de patriarh. Crede lumea c-am venit aici la taifas...
– Oricum e o zi proastă, bodogăni Costică Ologu. Te şi miri, unde-or fi alergând toţi aşa?
Cât vezi cu ochii, adăugă Fane Chioru.
Fiecare cu ce n-are. El, Coltuc, ce să mai zică...Şedea între ei, bine proptit pe scândurile care alcătuiau un fel de căruţ cu rotile. În locul retezat de unde ar fi trebuit să pornească picioarele, cracii pantalonilor erau făcuţi sul şi prinşi cu cârlige, astfel încât lemnul să nu-l roadă. Din umeri îi porneau un fel de degete încovrigate, precum ghearele unei păsări degerate. Ele nu erau de alt folos decât să strângă marginile umerilor, ca nişte capete de sârmă lăsate să atârne după ce gura sacului a fost strâns legată. Neputând să se mai lungească în cele patru laturi, corpul se îndesise în trunchi. Încât, judecând după lungimile pieptului, Coltuc ar fi trebuit să fie un flăcău înalt şi voinic. Aşa, însă, abia dacă măsura, cu glugă cu tot, până la doi coţi, dacă socotim şi căruţul, cu rulmenţii de dedesubt. Aşa scund, dar cu chipul de-acum bărbătesc, cu nasul încovoiat, tot aşa, bărbăteşte, şi cu tuleiele mijite pe laturea obrajilor, ca nişte cârcei de viţă, Coltuc arăta ca un copil bătrân. Iar ochii tocmai de aceea se încăpăţânau să rămână copilăroşi. Alerga cu privirile acelea de-a lungul străzilor, se strecura printre oameni, ţopăia printre maşini, se agăţa de firele de înaltă tensiune, ca de bara trapezului, răsucindu-se în giumbuşlucuri, se răsucea primind, cu faţa în sus, brumele întârziate ale amiezei de noiembrie.
Era, însă, ceva care nu-i plăcea în locul acela.
– Uite, pasajul, zise. Îmi place să văd lumea alergând şi maşinile şi tramvaiele, mişcarea e cea mai frumoasă privelişte. Or, pasajul ăsta parcă le înghite pe toate...
– Dacă n-ar mai fi mişcare, n-ar mai fi nici moarte, reverberă orbul, cu glasul cel gros, din străfundurile sale.
– Băga-mi-aş! exclamă, admirativ, Costică Ologu... Apoi, întinzând gâtul spre semaforul dinspre Piaţa Unirii: Şase! Poliţia...
Nu mai privi a doua oară, ca să se convingă că nu se înşelase. Mai bine două nefăcute decât una făcută. Se aplecă şi-şi smulse de pe trotuar farfuria de tablă pe care o îndesă la piept şi se încheie peste ea. Orbul prinse, pe dibuite, frânghia de la căruţul flăcăului. Ştiau încotro să se îndrepte, dibuiseră locul de cu zori, nimeni nu i-ar fi căutat acolo. Atâta că trebuiau să meargă până la colţul celălalt, spre Moşilor Vechi, şi apoi, printr-unul din gangurile clădirilor vechi.
– Mai repede, gâfâi Costică Ologu, dar ştia şi el că mai repede nu se poate.
În faţă mergea orbul, cu pasul măsurat, cu statura lui înaltă, cu fruntea ridicată de parcă, nevăzând, adulmeca, în loc de privire, aerul pâclos. Cu o mână ţinea măciulia bastonului cu care îşi vestea paşii, lovind în caldarâm, cu cealaltă mână trăgea de căruţ. În urma orbului venea, aşadar, trupul lui Coltuc, lipsit de alte încheieturi decât gâtul pe carel răsucea, privind, speriat, într-o parte şi într-alta. Iar, în urmă, ologul, înfingându-şi talpa în caldarâm şi făcându- şi vânt, pentru a trage cârjele după el şi din nou, de parcă trupul se legăna proptit în cârje, ca un scrânciob. Orbul ţintea doar înainte, îşi întorcea capul nu ca să privească mai bine, ci după auz, ca jivinele, Coltuc neputând răsuci decât gâtul, nu vedea, ca lupii, decât spre dreapta şi stânga şi nu înapoi, iar ologul nu privea îndărăt, ca nu cumva frica să-l sleiască dintr-o dată.
– Bordura, peste trei paşi! strigă, din spate, Coltuc şi Fane Chiorul ridică bastonul în semn că a auzit. Cinci paşi dreapta, strigă, iarăşi, după câteva momente şi orbul lipi bastonul de zid până când vârful sări din muchia zidului. Acuma numără zece paşi...
Se opriră, gâfâind. Respiraţia orbului şuieră subţire, scoţând la iveală strădania plămânilor săi găuriţi. Ologul lăsă cârjele să cadă în lături, şezând pe o buturugă şi frecând singurul genunchi pe care-l avea.
– Vin după noi? şopti bătrânul, deschizând larg ochii goi.
La el era pe dos. Ceilalţi oameni, odihnindu-se, închideau ochii. Pentru el, care vedea lumea doar în umbre mişcătoare, ca şi cum totul s-ar fi desfăşurat în spatele unui cearşaf, starea de veghe, cu simţurile încordate, se făcea cu ochii închişi sau, adesea, piezişi. Astfel că acum, odihnindu-se, deschise larg ochii, pentru ca şi pleoapele, la rândul lor, să se odihnească.
– Nema..., spuse ologul. Ne-au pierdut urma...
– Poate că doar ţi s-a părut, spuse Coltuc. Sau poate că veneau, dar nu după noi...
– Ba după noi veneau, chirtocule! i-o tăie Costică. I-am văzut bine, ce-s chior?
Dar văzu tresărirea bătrânului şi tăcu.
– Înseamnă că doar voiau să ne pună pe fugă..,adăugă Coltuc. De ce să se încurce cu unii ca noi...?
–Om fi şi noi buni la ceva..., cugetă Costică. Tu eşti mai nou pe-aici, habar n-ai ce înseamnă să te ducă la secţie...
Sunt şi ei oameni, insistă Coltuc. Li se face şi lor milă de unii ca noi...
– Păi tocmai pentru că sunt oameni...Cui pana mea îi place să spele veceuri şi duşumele?
– Nimeni nu freacă mai bine duşumelele mai bine decât un orb, spuse Fane, cu aerul său grav, de parcă ar fi anunţat o revelaţie.
– Iar mandea e regele veceurilor, proclamă Costică. Nu mă-ntreba cum arată sceptrul...
Atunci cu mine nu prea au ce face...,medită Coltuc.
– Orice om e bun la ceva, spuse, rar, orbul, atunci când vrei să-ţi baţi joc de el.
– Că bine zici, aprobă Costică. De pildă tu ai fi bun să le probezi fluierele. Sau pe post de şomoiog...
Orbul se lăsă să alunece pe lângă zid şi-şi strânse genunchii, încolăcindu-i cu braţele. Ologul terminase de frecat genunchiul şi acum se căznea, încercând să-şi păstreze echilibrul pe buturugă, ca să-şi oblojească glezna.
– La urma urmei, poate li se face milă..., reluă, într-un târziu, Coltuc, care spre deosebire de ceilalţi doi, rămăsese neclintit, neputându-se rezema de zid.
– Milă, ai zis?! se stropşi ologul. În ce lume trăieşti tu, băi pulică? Tu crezi că de milă îţi dau ăştia, în scârbă, câte un ban, sau îţi aruncă un colţ de pâine, ca la câini?
Oamenii îţi dau bani din silă, nu din milă, adăugă, solemn, orbul.
– Bravo, moşule, bine-ai zis-o! Îţi dau firfiricile din milă de ei, nu de tine. Poate să te doară dinţii altuia? întrebă şchiopul, trăgându-şi buzele şi lăsând să se vadă gingiile vinete din care se prizăreau două-trei colţuri îngălbenite. Nu poate să te doară. Nici milă de altul nu poate să-ţi fie, decât de tine. Aşa că ei zic, dacă nu-i dau ăstuia o firfirică, te pomeneşti că-mi merge rău toată ziua…Ori mă blestemă şi să te ferească Dumnezeu de blestemul beteagului. Asta pentru ăia care te văd, că cei mai mulţi, când se uită unii la alţii, sunt mai chiori decât boşorogul ăsta de Fane.
Eu văd umbre…, se apără orbul.
– Umbrele seamănă toate între ele, hotărî ologul. Poate te văd, într-o zi, că, în loc de vreo fufă, iei un tramvai în braţe. Se aplecă şi-l bătu pe Coltuc pe umăr : Aşa că bucură-te, nu-i e nimănui milă de tine. Cerşetoria e o afacere. Ei ne dau bani sau te miri ce, odată am primit chiar şi un bec de lanternă, iar noi le dăm, la schimb, linişte.
– Cum se cumpărau, pe vremuri, indulgenţele, concluzionă Fane Chiorul.
Ologul încuviinţă, deşi nu înţelegea prea bine ce-i aia.
– Eu tot zic că nu vroiau să ne prindă, reluă Coltuc. Cum să piardă urma unora ca noi?
– Cu orbul în frunte şi cu ologul la coadă, vrei să zici?
– N-am vrut să spun chiar aşa…,se apără Coltuc. Dar oricum, altfel decât restul lumii…
Costică nu păru supărat. Privi, pentru prima oară cu atenţie, în jur. Erau într-un fel de curte interioară. Înăuntru era pustiu, clădirea din spate, un fel de bloc cu două etaje, era părăsită, privea strâmb cu găvanele ferestrelor sparte. Un loc, totuşi, numai bun să te adăposteşti de pericol, ori pe vreme de ploaie. Şi chiar pe frig, dacă socoteai şandramalele dintre bălării, pe care puteai să le faci surcele şi să încropeşti un foc bunicel.
– Te gândeşti, spuse Costică Ologu, cu aerul că face o sugestie prea puţin obişnuită pentru unul ca el. Aşa neîntregi cum suntem, dacă ar fi să ei de la fiecare câte ceva, ce om întreg ar ieşi din noi! Cu ochii mei, cu urechile tale, Chiorule, cu pasul tău apăsat şi cu…– ezită o clipă – mintea asta a popârstocului, ce marfă de om am scoate! Dar aşa, suntem cam mulţi şi cam neisprăviţi pentru ce avem…
– Şi-atunci am da şi noi câte ceva la cerşetori, încuviinţă Fane Chioru.
– Ba nu le-am da nimic, nenorociţii dracului, râse Costică Ologu.
– Eu, spuse şi Coltuc, care nu contribuise la alcătuirile de adineauri, văd mereu aşa. Adică văd lumea întreagă…Cum ar fi fost ea dacă nu s-ar fi betegit şi dacă nimeni n-ar fi betegit-o în vreun fel…
– Ţi-am zis eu, se întoarse Costică spre Fane Chioru, că ăsta micu’ e mintos?
Fane încuviinţă. Şi mulţumi, ca de obicei, doar cu câteva vorbe, spuse rar şi apăsat.
– Când eşti ca noi, nu e bine să ai minte prea multă. Nu-ţi ajută la nimic să înţelegi.
Ologul îşi prinse cârjele şi se săltă pe picior. Ţopăi până la ieşirea din gang şi privi spre stradă, spre curtea bisericii Sfântu Gheorghe, apoi făcu semn:
– Liber! Hai, înapoi, la treabă…
De data asta alene, cu orbul ceva mai hotărât, căci acum ştia drumul, chiar dacă îl citea de-a-ndoaselea, cu Coltuc privind pe îndelete spre pridvorul bisericii şi spre ceasul cel mare din staţia de tramvai şi cu ologul ţopăind voios pe cârjele sale şi fredonând un fel de cântec lipsit de orice noimă.
Lumea venea, acum, mai degrabă către Piaţa Universităţii. Ghirlandele se întinseseră deja de-a latul bulevardului, odată cu căderea serii, începuseră să pâlpâie, nu aveau un aer de sărbătoare, ci, mai degrabă, sugerau o sărbătoare ratată, la care oaspeţii nu mai veniseră. Printre trecătorii răriţi, Coltuc zări căciula albă, rotindu-se în căutarea lui.
– Ea e soră-mea, Melania, le explică celorlalţi. Vine să mă ia acasă…
– Nu mă iei şi pe mine, soru-mio? se interesă ologul, râzând galeş, dar tocmai de aceea, din păcate, mai vânăt şi mai ştirb.
– Întreab-o întâi dacă are bărbat, sugeră Fane Chioru.
– Ai bărbat? întrebă Costică Ologu, de parcă asta ar fi rămas singura problemă nerezolvată.
– Eu zic că mai bine să nu ştii, răspunse Coltuc în locul soră-sii, care se vedea bine că nu se simţea în largul ei în această conversaţie.
Ologul îşi scoase căciula şi o agită deasupra capului, ca la gară, privind în urma lor:
Treaba ta, strigă…Nici nu ştii ce pierzi…
– Cât despre noi, spuse şi orbul, privind nesmintit luminiţele care începuseră să-i joace, grăbit, printre gene, noi nu prea mai avem nimic de pierdut, ce zici?

Coltuc se lăsă dus în braţe până la perete. O privise pe soră-sa cum se opinteşte în frânghia legată de rulmenţii în chip de roţi, cum la buza trotuarelor se întoarce, pentru ca nu cumva căruţul să se răstoarne. Tot drumul acela, pe Moşilor Vechi, apoi pe Vasile Lascăr până la Piaţa Galaţi şi, de acolo, pe străduţele Precupeţilor Vechi, merseră mai bine de o oră. Coltuc se simţea tot mai ruşinat, văzând umerii aduşi ai Melaniei, chipul ei frumos şi trudit întorcându-se şi întrebându-l, din când în când, dacă-i e bine. Iar el, deşi coapsele, atâtea câte le avea, îl făceau să urle de durere la fiecare muchie a caldarâmului, nu ştia ce să zică, s-o liniştească. O iubea atât de mult, dar i se părea caraghios să i-o spună, câtă vreme nu putea face nimic să i-o dovedească. I se rupea inima când o auzea icnind, luându-l în braţe, ca să-l mute de colo-colo ori ca să-l salte în cada de baie şi să-l spele, înainte de a-l înfăşa pentru noapte.
Îi mulţumi în gând poştaşului, care o ajutase să-l salte peste bordurile înalte din jurul statuii cu leul de pe strada Mihai Eminescu. Poştaşul era tânăr şi zvelt, îşi purta uniforma cu dezinvoltură, saluta pe toată lumea, poate chiar cunoştea pe toată lumea, ştia multe, citea pe ascuns revistele pe care le împărţea, şi, celor mai nevolnici, cu vederea şubredă ori nedeprinşi cu literele, le citea scrisorile ori le explica, răbdător, hârtiile venite de la autorităţi. Un poştaş bun aduce veşti bune, spunea şi râdea. Mânca dulceaţa până la capăt, iar iarna nu se dădea îndărăt de la un păhărel de ţuică. Ştia o grămadă de lucruri despre fiecare, asculta, lămurea şi nu ducea vorba de colo-colo. «Sunt un popă dintre duminici» râdea şi pocnea din palme. Unori mergeau amândoi în parc, la statuie, atunci povestea şi poştaşul care, altfel, era menit să asculte. Dar Coltuc nu îi spusese niciodată Melaniei ceea ce îi mărturisea poştaşul. Poate că rău făcuse, gândea, privind-o cum se căzneşte cu surcelele pentru a înteţi focul în sobă.
Melania întoarse faţa către el, avea obrajii roşii de la dogoare. Aşa, cu ochii verzi, ca două frunze de cicoare, cu părul moale şi lung, strâns cu un ciorap la spate, cu rochia de casă, abia acoperindu- i genunchii şi umerii, era foarte frumoasă şi Coltuc îi zâmbi.
– Ia zi-i, frate-miu, a ce miroase? făcu ea cu ochiul.
– A mâncare de cartofi, spuse flăcăul, deşi ştia că nu e adevărat, ca să se prindă în jocul ei.
Melania clătină din cap, sugerând dezamăgirea.
– O fi mazăre? Sau varză? se prefăcu el a se încurca din nou.
Ea clătină din cap cu şi mai multă convingere. Atunci el îngustă ochii şi ridică nările, adulmecând :
– Te pomeneşti că e…Şi apoi împreună: Praz cu măsline!
Melania bătu din palme şi râseră amândoi. El nici nu ştia ce înseamnă să iubeşti pe altcineva. O făcea să sufere şi îi era ruşine. Era o suferinţa mai mare pentru el chimul soră-sii să-l îmbrace, să-i dea să mănânce şi să-l şteargă întruna pe bărbie de firimiturile scăpate printre buze şi de zeama doar pe jumătate nimerită, să-l spele, să-i caute mereu cărţi noi şi să netezească marginile umezite ale paginilor. De aceea, nu crâcnise atunci când Golea îl proptise, deunăzi, pe căruţul cu rulmenţi şi îl lăsase în faţa magazinului Cocor, la cerşit. Se bucura pentru fiecare bănuţ pe care trecătorii i-l strecurau în tolba atârnată de gât, gândindu-se că asta îi face ei viaţa mai uşoară şi de aceea se bucura acum pentru mirosul înţepător şi dulceag, în acelaşi timp, al mâncării de praz cu măsline, care le aducea aminte de copilăria care, pentru amândoi, se terminase atât de repede.
– Cât mai aduc nişte lemne, spuse Melania, îmbrăcând cojocul pe deasupra, să mai dea un clocot şi e gata. Stai bine?
Aşezat în colţul dintre pat şi perete, Coltuc se sprijinea şi într-o parte şi în cealaltă. Nu exista, aşadar, pericolul să cadă, ceea ce pentru el însemna că şade bine. Altminteri, dacă nu era nimeni primprejur, nu se putea ridica singur, odată căzut, era ca un cărăbuş răsucit pe spate.
Închise ochii, amăgindu-şi aţipeala cu căldura plitei şi cu mirosul zemos de mâncare. Şi-o imagină pe soră-sa dibuind prin întuneric capătul de lumânare şi aşezându-l într-un colţ al magaziei. Apoi, potrivind lemnul pe butuc, măsurând din priviri grămăjoara de lemne şi socotind pentru cât timp îi va ajunge. Spre capătul străzii Busolei era un atelier de tâmplărie. Pentru o sticlă de băutură, Melania se întorcea cu câte un căruţ plin cu şipci şi cu scândurele. Altădată aveau mai mult noroc, pândeau vreo casă părăsită sau ceva ce se demola şi mergeau împreună, dis-de-dimineaţă. Coltuc veghea în capul străzii, iar Melania se căznea să desprindă cercevele ori tocurile de uşi pe care le târa până acasă. Străzile acelea se târau cu greutate în lumea cea nouă, casele, strângându-se unele într-altele, erau istovite, unele rămâneau dintr-o dată în urma convoiului, prăvălinduse. La fel teii ori salcâmii cei bătrâni de pe margine trotuarelor. Dar mai ales ploile, ce binecuvântare! Furtunile acelea care despicau cerul şi răsuceau trunchiurile, dând crengile peste cap, ca un deget sucit. După ce Melaniei îi trecea frica de fulgere, ieşeau amândoi, când încă ploaia nu se oprise cu totul. Atunci îi plăcea lui cel mai mult, se simţea de folos când deosebea prin întunericul de sticlă de după furtună crengile rupte şi căzute pe stradă. Ea le aşeza pe căruţ, care era mai mare şi nu putea s-o facă nuiele, Coltuc îi prindea câte o margine cu gura şi mergeau aşa, către casă. Erau singurele clipe când nu se simţea vinovat faţă de soră-sa că din pricina lui a fost nevoită să întrerupă liceul, apoi să se mulţumească amândoi cu ajutorul pe care îl primea Coltuc şi cele câteva sute de lei, ca îngrijitor, ale Melaniei. De aceea se ferea, pe cât putea, să nu-i facă necazuri, să nu ceară mai mult decât i se dădea, să se bucure împreună de bolboroseala, pe plită, a mâncării de praz cu măsline, şi, mai ales, să se proptească bine, căci icnetele ei, atunci când trebuia să-l îndrepte sau să-l mute de colo-colo, îi sfâşiau inima.
Moţăia, aşadar, doar pe jumătate, ca nu cumva să cadă, furat de somn. Dar tresări speriat şi făcu ochii mari, când auzi uşa de la intrare deschizânduse brusc şi strigătele înfundate ale Melaniei. Amuţi, privind cu groază. Golea apucase părul femeii, trăgândui capul în sus, destul cât să-i bage fierul toporului la beregată. Bărbatul privea într-o parte şi într-alta, cu căutături mânioase; întoarse lama şi apăsă, de datat asta, cu latul pe gâtul fetei care, eliberată de groaza tăişului, strigă sfâşietor.
– Unde e, nenorocito? răcni bărbatul. Unde l-ai ascuns, că te omor, să te înveţi minte...
– Cine? bâigui ea. Cine să se as...
– Nu ştii, ai? strigă el, apăsându-i fierul pe bărbie şi făcând să-i clănţăne dinţii. Da’cine venea cu tine încoace? Crezi că n-am văzut? Crezi că nu ştie toată lumea? Unde e ticălosul ăla de poştaş? Ţi-am spus să nu intre în casă în lipsa mea? Ţi-am zis ori ba?
Se vede, însă, că pe Golea căldura din casă îl prinse dintr-o dată. Mirosul de sudoare tânără al femeii, mâna lui apăsând pe rochia sub care se ghicea trupul ei gol şi spaima ei îi răscoliră mânia într-un alt fel. Aruncă toporul şi o întoarse către dânsul. Îi trase cojocul şi-şi înfipse mâinile în sânii ei.
– Te omor, auzi? mârâi, cu ochii injectaţi.
Dar era mai mult un îndemn către sine şi un fel de a mări groaza femeii, al cărei tremurat îi înfierbânta minţile. Nu-i plăceau, însă, ochii ei care îl priveau nesupuşi, parcă îmbrâncindu-l. Şi atunci o întoarse, strângându-i ceafa ca întro menghină. Şi ca să înţeleagă ce vrea de la ea, îi trase, răsucind-o, un ghiont în burtă, încât femeia se încovoie, căzând în genunchi. O îmbrânci până la muchia patului şi o lipi cu faţa de aşternut, cu mâinile în lături. Îi ridică rochia peste coapse, îi smulse chiloţii pe care îi făcu ghem şi îi aruncă într-un colţ.
– Ce faci? strigă ea, răsucindu-ţi faţa într-o parte şi privind chipul îngrozit al fratelui ei. Ne vede, opreşte-te!
– Ne vede? scrâşni el. Acu’ ţi-o fi ruşine. Să ne vadă! Să ştie toţi a cui eşti…să ştie…
Se opri o clipă, trebăluind neîndemânatic, cu mâna stângă, la încheietura pantalonilor. Apoi, mugind, o pătrunse. Înfingându- se şi preocupat să o facă adânc şi dureros, vorbele lui se schimbară în icnete guturale, un fel de a se imboldi, pentru a căpăta puteri noi. Ea strângea pătura între degete şi hohotea de plâns, fără să-şi dea seama că plânsul care o scutura nu făcea decât să-l întărâte şi mai tare. Când simţi că fata nu mai opune nici o rezistenţă, îşi luă mâna de pe ceafă, o prinse cu amândouă palmele de şolduri şi, cu venele umflate, cu ochii holbaţi în tavan, dădu un răcnet odată cu care se slobozi, din toţi rărunchii. Rămaseră o clipă aşa nemişcaţi, ea, cu plânsul înţepenit în gât, el, cu privirile în sus, cu venele umflate şi cu mâinile înfipte în coapsele ei. Femeia îşi reluă plânsul, dar ca un suspin întretăiat. El se desprinse şi, ridicându-se, o împinse într-o parte, parcă în silă. Abia atunci, urmărind privirile ei mute, îl zări pe Coltuc, cu chipul împietrit. Golea se apropie de el. Era roşu la faţă, cu ochii injectaţi, cu saliva curgându-i printre buzele vinete, respira vorbind parcă, hăpăia aerul cu lăcomie, fornăind din gât. Prin nădragii descheiaţi, mădularul i se bălăngănea, moale şi umed, precum limba unui ogar, printre dinţi, pe vreme de arşiţă.
– Ce te uiţi, mă? şuieră Golea, apucându-l de păr. Coltuc se clătină, dar tocmai mâna care-i snopuia părul îl propti să nu cadă.
– Lasă-l în pace! strigă Melania, fără a avea, din cauza pulpelor care îi tremurau şi pe care nu avusese răgazul să şi le acopere, puterea să se ridice. Să nu te atingi de el!
Golea îi privi coapsele dezgolite cu o urmă de interes, apoi se întoarse către băiat, împingându-l spre perete.
– Auzi, mă, scrâşni, să te las în pace...Da’cine eşti tu, mă? Eşti om? Tu eşti om, mă?
Ridică mâna. Coltuc îşi strânse capul între umeri şi închise ochii. Palma veni pe obraz, mai degrabă ca o îmbrânceală din vârful degetelor.
– Dacă eşti om, de ce nu te aperi? Dosul de palmă fu mai puternic şi capul lui Coltuc se dădu într-o parte. Mă, tu nu eşti om, eşti trunchi, auzi? Eşti un butuc şi într-o zi o să te fac surcele şi o să te bag pe foc, să-ţi pârâie oaselen plită!
Uitând de furia mâinii care se ridicase din nou, Coltuc privi îngrozit spre topor. Melania se târî şi-l trase dedesubt cu amândouă mâinile. Dar interesul lui Golea se mută brusc, astfel încât mâna care coborî nu mai poposi pe obrazul băiatului. Apucă tolba de la gât şi i-o smulse. Scoase un măr pe care îl izbi, pufnind scârbit, de perete; pe locul unde fructul se făcu bucăţi, căzu o ţandără de tencuială coşcovită. Mai răscoli, aruncă nişte biscuiţi şi o bucată de pâine, şi, în sfârşit, găsi monezile pe care le căuta. Întoarse tolba pe dos să nu-i scape nimic şi numără din nou.
– Cât de-o bere şi de-o vodcă mică, pufni, dar se înveseli brusc. Se întoarse, din uşă, către Melania şi o ciupi de obraz. Mă, n-auzi, spuse, tu să te pregăteşti oricum până mă întorc, că poate m-apucă iar...
Rămaseră neclintiţi, în urma lui, privindu-se, de parcă în orice moment uşa se putea deschide din nou şi nu voiau să greşească. În cele din urmă, Melania se adună, rămase câteva clipe cu genunchii strânşi la piept, plângând încet. Dintr-o dată, sări în picioare, dezmeticindu-se.
Mâncarea!
Răscoli cu lingura de lemn şi trase cratiţa într-o parte.
– S-a ars..., suspină.
– Mâncăm şi aşa, o mângâie Coltuc. Cu mai multă pâine nu se simte gustul...
Nu spuse nimic când bucăţile de praz îi trosniră între dinţi ca pesmeţii. Melania adăugă nişte apă, să se mai lungească zeama. El înghiţi pe nemestecate, ca să nu simtă gustul amar al marginilor arse, când şi când fata îi ţinea lingura în dreptul gurii şi el aşeza cu îndemânare sâmburii de măslină. Nu-i mai era foame, dar îi era ruşine să refuze, căci ea, preocupată să-i ducă lingura la gură, să moaie dumicaţii de pâine şi să-l şteargă la colţurile gurii, parcă uita de durerea surdă din pântece.
– O să fie bine, spuse el, fără să fie limpede cam ce înţelegea prin asta. Ea ridică privirile din farfuria unde mâncarea se sleise. Cum o simţi, din zbârcitura privirii, că iar începe să plângă, adăugă:
– O să plouă din nou, pe urmă o să fie viscol şi o să mergem să adunăm crengi. Şi o să ne plimbăm...
Ea zâmbi, cu tristeţe, îi luă şervetul de la gât, trase scaunul până la laviţă şi îl întinse pe pătură. Îl dezbrăcă cu totul şi îl frecă, pe îndelete, cu prosoape umede. Apoi îşi rândui cutiile cu alifie şi îi unse, cu băgare de seamă, tălpile care se lăţeau direct pe coapse.
– Eşti numai o rană, şopti fata. Nu poţi să stai toată ziua pe scândura aia...O să-i spun lui Golea să nu te mai trimită la cerşit.
– Lasă, nu-i spune...O să mă obişnuiesc, se bătătoreşte.
Ea strânse din buze şi nu răspunse. Îl întoarse de pe o parte pe alta şi îl înfăşă. Apoi îl trase din nou cu scaunul la masă. Îi arătă coperta cărţii şi el încuviinţă. I-o aşeză în faţă şi o deschise. El făcu semn de câteva ori, până când Melania, întorcând paginile, se opri, apăsând muchea cărţii, ca să stea deschisă în locul acela. Îşi văzu apoi de treburile ei, spălă farfuriile în ligheanul cu apă fiartă de pe plită, le clăti şi le rândui în dulap, apoi se aşeză pe laviţă, împletind din andrele firele groase de lână.
Era linişte, Focul amorţea, îmboldind aburii ridicaţi din lighean să îmblânzească aerul uscat. Melania fredona încetişor, împingând, din când în când, ghemul, să se deşire. Iar el citea şi, pentru ca lectura să fie cât mai pe îndelete, îmbucătăţea cuvintele din vârful buzelor. Când ajungea în josul paginii din dreapta, se apleca, apuca meşteşugit colţul cu limba, sălta foaia, o prindea între buze şi o ducea jumătate de cerc, până în marginea cealaltă. Era singurul lucru, cititul, pe care putea să-l facă singur, de la început şi până la sfârşit. În faţa cărţii nu se mai simţea neputincios. Mai mult decât atât, spre deosebire de toţi ceilalţi oameni, el putea deosebi cărţile după gust. Cele mai vechi aveau un gust dulceuscat, ca de azimă. Cele mai noi lăsau pe limbă o urmă metalică şi dulce, ca de sânge neînchegat. Pentru ca de fiecare dată gustul paginii să i se pară proaspăt, Melania îi punea alături un pahar cu apă şi, înăuntru, un pai din care Coltuc trăgea câte o înghiţitură. Când bea ultimul strop şi capătul paiului bolborosea a gol, însemna că citise, deja, cincizeci de pagini şi era destul pentru seara aceea.
Încât Melania îl trase încet, pe scaunul cu picioare alunecoase, până în camera cealaltă unde era patul lui, cât un aşternut de copil. El trebuia să adoarmă cu faţa în sus şi nu se putea mişca în somn. De aceea visa mai mult decât alţi oameni. Visul era felul lui de a se dezmorţi.

(fragment din nuvela cu acelaşi titlu)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara