Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Alfabetul Domnilor:
Cînd se stinge lumina de Ioana Pârvulescu




Scena noptii de dragoste s-a petrecut în literatura română, timp de un veac, cu lumina stinsă (metaforic vorbind), adică mizînd pe sugestii, pe arta ascunderii si nu pe cea a dezvăluirii. Probabil că primul care lasă aprinsă lumina în tot timpul scenei de amor este Camil Petrescu. Proza românească din secolul al XIX-lea încheie fără dificultate povestea la lumina zilei, cînd este inimaginabil ca între îndrăgostiti să se petreacă altceva decît un sărut (de obicei al mîinii), o atingere întîmplătoare sau o privire insistentă a bărbatului care aduce bujori si trandafiri pe obrajii fetei. În caz că, totusi, cei doi sînt lăsati împreună si noaptea, trupurile, gesturile, chiar cuvintele lor sînt puse la adăpostul întunericului. Adeseori sînt luminate vag de lună. Nu întîmplător luna are un loc atît de important în literatura romantică. Soarele clasicilor este interdictiv, la lumina lui intensă dragostea se multumeste cu idila, în cazul fericit, sau orbeste ratiunea conducînd la dezastru, în cazul nefericit, în timp ce luna romanticilor e mult mai îngăduitoare. Timiditatea estetică are nevoie de ambiguitatea noptilor de argint: scena e ocrotită de beznă, dar fraza e stimulată de raza de lumină. Întrucît cultivă arta sugestiei, literatura începuturilor - scrisă si citită la lumînare - are mult mai multă nevoie de bunăvointa cititorului, de participarea lui efectivă si de deschiderea imaginatiei lui decît cea de mai tîrziu, cînd lucrurile sînt spuse răspicat.

PUCK:

Asa vrea soarta-atotcîrmuitoare,
Credintă pune-n cumpeni, si trădare...



Personajul pe care îl pune în relief literatura noptii este bărbatul, în două variante: îndrăgostitul ăobisnuit" si seducătorul, acesta din urmă mult mai interesant din punct de vedere literar. Faptul că personajul feminin e lăsat literalmente în întuneric în secolul al XIX-lea tine de cavalerismul si de pudoarea epocii. Cum arhetipul seducătorului este diavolul însusi, si în variantele lui umane trebuie să existe măcar o trăsătură diabolică: ochii excesiv de înflăcărati, rîsul nefiresc, cinismul nejustificat, cruzimea etc. Seducătorul este negativul charismaticului. Primul apartine noptii, umbrei, cel de-al doilea zilei, luminii. Puterea lor de a convinge si de a cuceri este asemănătoare, dar rostul ei este strict opus. În literatura română seducătorul arhetipal apare devreme, în Tiganiada lui Budai-Deleanu, în scena nocturnă de la mănăstirea de călugări (Cîntul VIII). Fecioara împielitată, cum ambiguu o numeste poeticul, este seducătorul, iar călugărul este ăsedusa" perfectă. (Împielitarea este opusul întrupării). Încă de la Boccaccio, mănăstirea este cadrul ideal al tuturor tentatiilor. Povesti cu monahi si fecioare închise în chilie apar deja din Ziua întîi a Decameronului (a patra poveste), iar molima ispitei trece de la călugăr la staret. Acesta din urmă se consolează cu gîndul că ăomul dă dovadă de mare întelepciune cînd se foloseste de binele pe care i-l scoate Dumnezeu în cale", căci ăde supărări si belele am parte oricînd, numai să vreau".
Dacă în Decameronul concluzia blîndă a povestii este în ton cu hedonismul întregului text, în Tiganiada păcatul nu este îngăduit. Poate tocmai de aceea molima se întinde mai mult, la aproape întreaga mănăstire. Sirul celor căzuti în ispită este deschis de Gorgonie, ăunul mai cu îndrăzneală" care caută ădesfătata lui Adam grădină", dar în urma lui se îmbulzesc în întuneric Ghierman chelariul, Varlam, Stefan, Iosofat, Nichita si, în fine, bătrînul Gherontie care aduce lumina. Scenele din întuneric sînt regizate de seducătorul feminin împielitat si au, citite astăzi, ceva din dinamismul si inventivitatea benzilor desenate: ăGorgonie pe chelariu supusese / Săacu să începea de-a-scărmănata, / Ospătîndu-să cu pugnuri dese; / Nichita încă era de hart gata, / Cînd lovindu-să de neste lade / El încă peste cei alalti cade. // Chelariul apucînd răsuflare / Atunci se svîrgoli cu putere / Si de-abia să rădică în picioare; / Dă să fugă si spre usă mere, / Dar bucneste în cap ca săun berbece / Pe Iosofat si nu poate trece". Scena nu-i lasă indiferenti nici pe comentatorii de la subsol, care participă putin prea implicat la întreaga încurcătură. Lumina adusă de Gherontie sporeste ăscandala" si nu diminuează ispita. Fata din chilie se preface adormită, căci somnul este semn de inocentă, cum va dovedi mai tîrziu Caragiale, în cunoscuta secventă din D-l Goe... E nevoie de autoritatea supraumană a lui Sîn-Spiridon ca situatia să nu devină disperată: o singură cruce si năluca piere, călugării înclestati în luptă se desprind unul de altul, cei doborîti se scoală.

HERMIA:

Iubitul meu, acuma, noapte bună!


Cît vei trăi, iubirea-ti să n-apună!



Semnul crucii ori crucea (ca obiect) si icoana au devenit, în goticul negru, în romanul fantastic în genere, care mizează aproape exclusiv pe cadrul nocturn, conventii obligatorii. Orice personaj terorizat de plăsmuirile noptii si ale celui Rău stie că trebuie să se închine sau să pună mîna pe o cruce, determinînd astfel rupturi în naratiune. Proza fantastică a lui Caragiale se bazează adesea pe jocul cu această regulă, la fel si cea a lui Eliade. Dar crucea apare si în romanele care nu au nimic în comun cu fantasticul, dar în care apare un seducător, asadar un avatar al demonicului. În Manoil de Bolintineanu, poetul devenit seducător primeste o cruce de aur de la fata (angelica Zoe) îndrăgostită de el, pe care s-o păstreze în timpul unei despărtiri de doi ani. (La Shakespeare zălogul de acest tip este inelul). Romanul lui Bolintineanu fiind extrem de previzibil în folosirea conventiilor, fireste că Manoil pierde crucea si, la întoarcere o minte pe Zoe că : ăNiciodată nu m-a părăsit... nici o seară, nici o dimineată nu a trecut fără s-o încarc de sărutări si de lacrămi". Este momentul în care cititorul secolului XIX trebuie să fi fost sufocat de indignare si tocmai de aceea naratorul se grăbeste să-si pedepsească personajul. Urmează scena încercării de seducere cu substitutia feminină: Duduca în loc de Zoe, ceea ce-l umple de ridicol pe seducător. Substitutia masculină se va petrece, de data aceasta în folosul seducătorului, în Duduca Mamuca de B. P. Hasdeu.
În literatură există două categorii de personaje pentru care noaptea nu înseamnă altceva decît somn: cei cu constiinta deplin împăcată (cu varianta: copiii) si cei care nu iubesc. Luminati interior de sentiment, îndrăgostitii sînt, la lăsarea întunericului, mai treji decît ziua. În jurnalul său secret de seducător, Johan, eroul lui Kierkegaard, notează o scenă de o enormă frumusete: ăAzi, pentru prima oară, ochii mei s-au odihnit privind-o. Se spune că somnul îngreuiază pleoapa pînă o închide: poate că si privirea mea a avut puterea somnului asupra pleoapei. Ochii i se închid, dar cu toate acestea în ea se frămîntă puteri obscure. Nu vede c-o privesc, simte doar, tot corpul ei simte asta. Ochii se închid si se face noapte afară, în timp ce înăuntrul ei se face lumină" (trad. de Kield Jensen si Elena Dan, Ed. Masina de scris - Universal Dalsi, 1997, p.99). O remarcă pe aceeasi temă face si studentul NN., din proza lui Hasdeu: ăinsomnia este, în toate cercurile vietii, apanajul amorului". În registru romantic ochiul interior se deschide în noapte si-si începe aventura gravă, esentială pentru devenirea personajului. În registru comic sau ludic întunericul favorizează deruta si quiproquo-urile. Acestea complică povestea de dragoste cu un fel de încercare obligatorie pentru cei doi, aceea a încurcării perechilor predestinate, pe modelul din Visul unei nopti de vară. Naratorul devine un Puck voit neatent, care se bucură de confuziile pe care le provoacă.

PUCK:

Pe pămînt
Dormi adînc...
Leac vrăjit
Am menit
Ochilor de-ndrăgostit.

Seducător si rece, spre deosebire de seducătorul implicat, traditional, studentul NN. din proza lui Hasdeu foloseste din plin avantajele aliantei cu noaptea, cu totul altfel decît romanticii, fireste. Mai întîi ca să atragă, foarte curînd apoi ca să respingă. Singurul lucru discutabil în această nuvelă este vîrsta personajului: 17 ani. Un cinic absolut, de tip Don Juan, presupune în mod normal altă vîrstă si ani întregi de experientă a întîlnirii cu femininul. Nu este totusi exclus ca si la cealaltă extremă să existe cinism absolut, mai ales cînd iluziile pierdute la întîiul amor se datorează nu unei inimi de turtă dulce, ca în cazul din proza lui Kogălniceanu, ci unei substitutii ca aceea relatată de personajul NN. însusi (si care-l aduce pe autor înaintea justitiei). Mai probabil este totusi că autorul, foarte tînăr la publicarea nuvelei, a dorit să aibă măcar cu zece ani mai mult decît eroul său.
Ca orice seducător din cărti, NN. cunoaste cărtile cu seducători si pe autorii care stiu arta dragostei. Un personaj ca Dinu Păturică, orientat spre cîstigul bănesc si spre ascensiune socială evită cărtile de literatură si povestile de dragoste lăsîndu-le în seama ăfemeilor si a oamenilor afemeiati". (Prejudecata că romanele ar fi doar pentru femei apare si la un personaj brutal si necioplit al lui Italo Calvino). Dinu Păturică va citi asadar cărti de istorie, cărti ăpentru bărbati": Plutarh, Comentariile lui Cezar, Machiavelli ori vietile marilor bărbati din veacurile trecute. Seducătorul Johan citeste, în schimb si cu folos, Phaidros de Platon. NN., desi urmează cursuri de drept si aplică teoria probabilitătii în calcule amoroase, e marcat de cărti de literatură: visează noaptea ca-n Hoffmann ori Edgar Poe, se poartă ca Mefistofeles din Faustul lui Goethe si este crescut la scoala poetilor latini, ăadăpat la adîncele izvoare erotice ale lui Ovidiu, Petroniu, Propertiu". De aceea cunoaste ăca pe Tatăl-nostru meteorologia amorului" si citeste corect gesturile Mamucăi: ăCînd o femeie amuteste deodată (...); cînd, veselă si glumeată pînă atunci, ea pleacă ochii în jos, sau se face a se juca cu aliseda ceasornicului... e semn bun!" Cele trei nopti pe care Toderită-NN. le petrece cu Mamuca lipsesc din ămanuscris". Baronului von R., care-l va înlocui în a patra noapte îi recomandă ăSă nu cumva să aprinzi lumînarea". Noptile nonconformistului NN. rămîn si ele în beznă. Fred Vasilescu nu se va mai grăbi să stingă lumina. Romanul românesc iese din faza de adolescentă, luminată pudic de razele lunii: cînd lumina rămâne aprinsă în noaptea de dragoste, pentru literatura română începe altă etapă estetică.