Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Prin anticariate:
Cîntecele inocenţei de Simona Vasilache

Ca poeţi, prozatorii sînt tot atît o surpriză cît sînt poeţii ca romancieri. Uneori plăcută, alteori nu, cel mai adesea un capriciu pasabil, de început de drum. E cazul, acesta din urmă, al lui Zaharia Stancu, ale cărui exersări în poezie, aproape uitate, sînt nişte tivuri bălaie pe o viitoare proză întunecată. După Poeme simple şi după celebra Antologie a poeţilor tineri, în acelaşi an, 1937, cu Taifunul, debutul în roman, îi apare, la Fundaţia pentru Literatură şi Artă "Regele Carol II", volumul Albe. Împărţit în cvasi-cicluri, scurte, fără risipă de imagini, construite pe o idee-pivot, are aerul de familie al poeziei moderniste, dar nu şi timbrul, de neconfundat, al unui autor anume. N-ai şti să spui de cine sînt aceste scheme îmbrăcate în metafore ici-colo frumoase, pe contururile unei logici paradoxale. Pentru începutul cântecelor, poezia, aşa-zicînd, program, e o incantaţie potolită, în ciuda vorbelor mari. O sinteză de tendinţe, între atotcuprinzătoarea regăsire în natură, ţinînd, deja, de altă epocă, şi asumarea unei sensibilităţi de uz propriu: "Desprindeţi-vă cântece ale inimii,/ Ale pământului, ale norilor, ale mele...". Naivitate tuşantă şi amestec de voci lirice.

Întoarcere, care începe cu o acumulare de sintagme oarecum căznite, are un final care-i răstoarnă înţelesurile, şi-o înăspreşte: "Mă întorc de lângă luminile vii,/ De lângă piatra aspră şi dură,/ De lângă izvoarele aurii,/ Cu semnul rotund al morţii pe gură." Flacăra albă e o frumoasă, iernatică iubire: "Viscolul arde ca flacăra,/ Arde ca părul tău de mărgean./ Nu mai ştiu, sunt o mie de ani ori un an/ De când totul era flacără, flacără...". În acest modernism exuberant, visînd colorat într-o privelişte albă, unde totul este permis, apar semnele metaforelor mai ascunse, mai comprimate, ce vor să vie: "Am strâns atâtea mâini, atâtea minuni,/ Una singură şi-a lăsat tiparul/ Pe mâinile mele, în acest album,/ Pe orele mele nearătate." (Album) Cîte-o pereche de versuri pare scăpată din forja, născătoare de porţelanuri, a lui Arghezi: "Lângă coapsa ta aerul beat/ S'a oprit şi a îngenunchiat." (Oră)

Alte imagini, fără să aibă ascuţimea care zgîndăre şi răstoarnă lumi poeticeşti, au prospeţimea, rară, a întîlnirilor neaşteptate: "Dar eu mohorăsc peisajul,/ Pământul cu flăcări îl junghii./ Da, totul e nou, dar degetele/ Au rămas lângă vechile unghii." (Nou) Reconfortant, dacă ne gîndim la nerecunoscuta unghie îngerească.

Ciclul Fuga lebedelor, o fugă în alb, mizează mai mult pe ritm, pe viteza care face să dispară culorile, pe un efect de tunel, din prelungiri şi repetiţii: "Două mâini ai tu, da, numai două,/ Şi doi genunchi, da, numai doi,/ Două călcâie ai, da, numai două,/ Şi sâni numai doi, numai doi.// Două urechi ai, da, numai două,/ Şi două sprâncene lungi, prelungi, urâte,/ Doi umeri, da, şi şolduri numai două,/ Dar gemete, dar scrâşnete, dar chiote, cîte...". (Două) Poanta sugrumată de simbolişti învie, iată, cu delicii.

O rugăciune păgînă, păstrînd ceva din schepsisul romantic al iubirii ademenite cu ură, e În codrul crud: "În codrul crud am omorât o mierlă/ Ce fluiera pe-o creangă'n vârf cu rouă/ Şi-am sugrumat cu mâinile-amândouă/ Un pui căzut din cuib, cu ochi de perlă.// Fântânile le-am potmolit - apoi/ Cărările le-am împânzit cu spini/ Şi abia atunci au licărit lumini/ Pe cerul de'ntuneric dintre noi." Un alt blestem, al inocenţei periculoase şi inutile, e Nu ştim, început în pasa truismului, şi încheiat în cea mai agreabilă poezie: "Nu ştim de unde am venit,/ Nimeni nu ştie unde pleacă./ Venim din flăcări blestemate?/ Plecăm spre-o vale veşnic seacă?// Nu ştim dece-am venit şi cum/ Pe-această coajă rotitoare,/ Cu sângele ca un parfum,/ Cu carnea spumă şi licoare." E aproape o regulă, în poeziile din Albe, ca strofele să fie inegale, căutînd o savoare care pare nimerită acolo par hasard.

O căutare, şi ea resimţindu-se de umbra îndoielilor lui Arghezi, e, echivocă, trimisă spre un mare adresant necunoscut, o poezie cu titlu superb, Condurii reci ai lunii: "Cu pasărea, cu iarba vie/ Mă porţi din veşnicie'n veşnicie,/ Prin nopţi de smalţ şi pe sub bolţi de in/ Mă chemi pe urma ta să vin.// Îţi spun: pentru când vei pofti la trântă/ Să te apuci cu vijelia mea/ Am încălţat condurii reci ai lunii/ Şi'n praştie mi-am pus o stea."

Capricii e aproape o rescriere, în bemol, a lui Satan. Tânără, o ingenioasă îmbinare de admiraţie inocentă şi de aluzie cunoscătoare: "Ce tânără ţi-e fruntea şi cât de tânăr chipul/ Pe care-l dărui străzii şi casei tale seara, - / Ce proaspătă ţi-e coapsa şi şoldul ce'n nisipul/ Balcicului îşi lasă pentru'n sezon povara!// Ce fragedă ţi-e soarta şi cât de sprinteni anii/ Pe care-i porţi şi nu îi dărui nimănui, - / Nici mării ce-şi păstrează avară bolovanii,/ Nici cerului ce-şi ţine, avar, albastrul lui."

Simetric, ultima vorbă e Pentru adormirea cântecelor: "Nu te-am rugat pentru zâmbet şi aur,/ Nu te-am rugat pentru somnul copilului, nu,/ Nu te-am rugat pentru linişte, nici/ Pentru-o mai sălbatică clocotire.// Nu te-am rugat pentru viaţă,/ Nu te-am rugat pentru moarte, pentru pântec,/ Acum te implor pentru adormirea cântecelor,/ Pentru stingerea şuvoiului cântec." O rugă făcută din condei, dar făcută bine, lipsită şi de beţia dramei, şi de tristeţea comediei. O despărţire, a prozatorului, de o poezie întrutotul onorabilă, săvîrşită uşor, ca o dorinţă împlinită.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara