Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Dezbatere:
Școala fără manuale sau școala fără direcție? de Răzvan Voncu

În 11 septembrie 2017, ducându-mi fata cea mare, aflată în clasa a II-a, la deschiderea festivă a noului an școlar, am asistat la o premieră pe care nu o credeam posibilă nici în cele mai negre coșmaruri. Am intrat în școala românească în 1976 și, cu excepția celor 9 luni de stagiu militar obligatoriu, de-atunci am fost în permanență parte integrantă din ea, mai întâi ca elev, apoi ca student, în cele din urmă ca profesor. De circa un deceniu, merg regulat și în inspecții, în școli de toate gradele, din mai multe județe și municipiul București.
Ei, bine, în 11 septembrie 2017 a fost pentru prima dată în viața mea (adică în 41 de ani de școală) când am văzut un început de an școlar fără cărți pe bănci. Și în care am auzit învățători spunându-le conspirativ părinților că Biserica – instituție care, între noi fie vorba, are altă misiune decât tipărirea de carte școlară – a pregătit niște cărți, dar este interzis ca ele să fie aduse în școală (!?).
Nu cred că e o exagerare de scriitor: am citit în ochii copiilor perplexitate, iar în cei ai dascălilor, rușine. Rușine de rușinea lor, a celor care trebuiau să umple băncile cu cărți și, faute de mieux, le-au umplut cu justificări și interdicții polițienești.
Criza manualelor, artificială ca multe alte crize recente, developează una dintre tarele cele mai grave ale clasei noastre politice. Care, de câte ori o instituție merge prost, în loc să schimbe oamenii care o fac să meargă astfel, o... „reformează“. Adică îi schimbă legea care îi guvernează funcționarea sau îi modifică regulile după care se ghidează. Oamenii, cei care au făcut-o să nu meargă, se-nțelege, rămânând aceiași.
În cazul de față, situația e agravată de întârziere. Ministrul Educației, dl Cu-câți-de-i-vreți-dumneavoastră, este în funcție din decembrie 2016. Taman în septembrie 2017 a constatat că ar exista o „mafie a manualelor“, pentru contracararea căreia cea mai bună soluție ar fi să nu mai dăm manuale deloc copiilor. Ba chiar să ne întoarcem 20 de ani în timp și, renunțând la manualele alternative, să revenim la manualul unic, editat de editura ministerului.
Rezultatul aplicării acestui tip de „raționament“ politic este, pe lângă absența manualelor din școli (ceea ce coboară și mai mult actul didactic în derizoriu), compromiterea definitivă a unei dezbateri strict necesare: cea despre conținutul învățământului românesc. Școlii îi lipsesc, azi, nu doar manualele, ci și direcția.
Astfel, s-au făcut numeroase observații cu privire la conținutul necorespunzător al unor manuale aprobate de minister, în special din zona materiilor cu conținut identitar (limba și literatura română, istorie). S-a pus și întrebarea legitimă cu privire la numărul acestor manuale alternative: de ce, în condițiile în care România este una dintre cele mai sărace țări din UE, trebuie să avem 6 sau 8 manuale diferite de fizică, în condițiile în care țări mult mai bogate au doar 3 sau 4? S-a observat și că, deși elevii sunt deja „stratificați“ pe niveluri de învățare – marea majoritate având grave carențe la toate capitolele, o minoritate făcând față acceptabil exigențelor minime, iar puținele „vârfuri“ performând la nivel mondial –, manualele au toate același nivel. În fine, câte un intelectual angajat, ca profesorul Ioan-Aurel Pop, a corelat manualele cu „curricula“, constatând că de vină e, în primul rând, aceasta din urmă, deci direcția absentă, de care vorbeam.
Din toate acestea, în loc să înțeleagă că trebuie schimbată direcția în care merge școala românească și oamenii care o pun în practică, primul ministru (căci el a lansat, de fapt, ideea) a înțeles că de vină ar fi principiul manualelor alternative. Și, în consecință, soluția ar fi să renunțăm la ele și să revenim la manualul unic. Mai cazon și mereu stânjenit de necesitatea de a se exprima în limba română, ministrul Pop a mers și mai departe, arestând toate manualele, chiar la început de an școlar, și extinzând jihadul de partid și de stat asupra... auxiliarelor, de care primul-ministru nu spusese nimic...
Totul ascunde, din păcate, interese din cele mai meschine și nu are nici o legătură cu fondul problemei, care e calitatea manualelor. Căci, dacă despre calitate ar fi vorba, nu arestarea auxiliarelor și perchezițiile în ghiozdane ar putea-o aduce. Ar trebui schimbată componența comisiilor ministeriale pe materii, programele școlare pe baza cărora sunt redactate manualele și comisiile care le avizează. Iar pentru toate acestea e nevoie, cum spuneam, de direcție. În mod evident, aceasta nu poate fi asigurată de un agramat.
Revin la cele spuse inițial, cu privire la schimbarea legilor, în locul schimbării oamenilor. E mult mai simplu să schimbi legi, decât oameni, mai ales când ai o majoritate confortabilă. Ca să schimbi oameni, trebuie să întrunești două condiții, care sunt, ce-i drept, mai rare în lumea politică românească: 1) să ai prestigiu (care derivă din performanța profesională și morală), și 2) să fii independent de interesele materiale. Ori de câte ori auziți câte un oficial că va face o „reformă“ pentru a rezolva o problemă simplă, de natură tehnică, puteți fi siguri că ori n-are habar despre ce e vorba în propoziție, ori are alte interese, ascunse. Cel mai adesea, și una, și alta.
În cazul ministrului năpăstuit de gramatică, e chiar cusută cu ață albă. Spre a nu se interpreta că dorește îndepărtarea editorilor de manuale de până acum, spre a-i înlocui cu alți editori, eventual, mai culanți cu partidul de guvernământ, ministrul a luat din zbor stupizenia cu manualul unic și a pasat-o Editurii Didactice și Pedagogice, care, fiind chiar a ministerului, deci „de stat“, n-ar trebui suspectată de generozitate față de partidul de guvernământ.
Numai că EDP nu editează decât 3,5% din manualele de pe piață. Pentru a ajunge la 100% ar fi nevoie de o investiție uriașă. Că ministerului nu i-a trecut prin minte o asemenea investiție, depune mărturie rectificarea bugetară, la care EDP nu a primit nici un leu. Consecința logică: atunci când va deveni evident că editura nu va putea furniza manuale tuturor elevilor, la toate materiile, fie se va reveni la editorii anteriori (care, între timp, poate, vor fi învățat virtuțile generozității față de PSD), fie vor fi improvizați alții. În ambele variante, problema reală, care e calitatea manualelor, nu va fi nici măcar atinsă, darămite rezolvată...
Care e soluția? Mă tem, ca om al școlii, că nici una. Cel puțin atâta timp cât părinții protestează că subiectele la examene (penibil de ușoare, în raport cu examenele din urmă cu 30-40 de ani) sunt prea grele, și niciodată că autoritățile își bat joc de elevi, de profesori și de școală. Strategia în materie de învățământ nu a contat niciodată la vot, nici măcar cât gălețile, pungile cu zahăr sau promisiunile iresponsabile de măriri de salarii. Nu există, de fapt, o comandă socială pentru o școală mai bună, iar indignarea din rândurile anterioare e doar a noastră, a celor care privim în jur și vedem că există o legătură directă între școală și gradul de civilizație, între investiția în învățământ (10% din PIB, în Finlanda) și nivelul de trai. La noi, se dorește, de către majoritatea părinților, ca școala să fie un bar în care elevul să poată bea o cafea, servit de profesor, iar la ieșire să i se dea și o diplomă.
Pentru asta nu e nevoie nici de manuale, nici de miniștri care să nu se-mpiedice la tot pasul de ortografie.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara