Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

ex libris:
Şcoala literaturii şi şcoala vieţii de Mircea Anghelescu

Virgil Nemoianu, Opere, vol.V, România şi liberalismele ei. Tradiţie şi libertate, volum coordonat de Sorin Lavric, Editura Spandugino, Bucureşti, 2016, 903 pag.

Împreună cu alţi intelectuali români din exil, Virgil Nemoianu a desfăşurat o intensă activitate eseistică în ziarele şi revistele româneş ti din anii nouăzeci, după schimbarea de paradigmă, încercând să transmită celor rămaşi acasă gândurile sale despre ce s-ar putea şi ce ar trebui să se facă pentru ca societatea românească să revină cât mai repede la normalitatea pierdută.

Mai mult chiar decât alţii, reputat profesor la o universitate americană de vârf, cu funcţii academice importante şi membru în diverse organisme internaţionale de literatură comparată, Nemoianu era o voce cunoscută în cercuri foarte largi de intelectuali: autor al unor cărţi de succes precum Îmblânzirea romantismului sau Triumful imperfecţiunii, el avea o audienţă asigurată într-o lume avidă de libertate. Recent apărut, volumul cinci al seriei sale de autor cuprinde, în nouă sute de pagini, gândirea sa despre tranziţia României din primii zece ani ai erei noi: eseuri, articole şi studii apărute în presă, cele mai multe adunate la începutul anilor două mii în două volume: România şi liberalismele ei şi Tradiţie şi libertate. Autorul priveşte cu melancolie această activitate pe care azi o consideră inutilă („zece ani pierduţi”) întrucât textele lui de atunci, deşi având „un anume rost”, au exercitat o influenţă minimă asupra destinatarilor. Le include deci în acest volum ca o mărturie pentru istoria lui „ce-ar fi putut să fie”, cum spune el în tradiţionalul Cuvânt înainte, pentru a confrunta vederile lui de atunci despre „reinventarea” României cu felul în care s-a reinventat ea, în realitate.

Dar nu numai experienţa unei rupturi cu vechea societate şi cu evoluţia ei, respinsă de cei care au ales exilul, îl îndeamnă pe Virgil Nemoianu să dezvolte această activitate publicistică, ci şi convingerea că practica literaturii, studiul sistematic şi comparat al literaturii îi oferă o perspectivă privilegiată şi instrumentele necesare pentru acest exerciţiu. Mai exact, el consideră că „arta literaturii în general şi disciplina literaturii comparate în special nu doar că sunt indispensabile unei societăţi sănătoase şi omenoase, dar că pot oferi multe puncte de vedere folositoare exerciţiului social” şi asta pentru că, între multe alte avantaje, „o familiarizare cu literatura comparată poate duce la dezarmarea leneşei noastre înclinaţii spre indistincţie şi obtuză nivelare” şi deci spre „înţelegerea opţiunilor multiculturale” care caracterizează epoca noastră (Globalism, multiculturalism şi literatură comparată, o prelegere ţinută la diverse universităţi americane între 1993-1995 şi publicată în româneşte în 2000 în revista „Vatra”).

Publicate în periodice mai degrabă culturale („Cuvântul”, „Dilema”, „Orizont”, „Ramuri”, România literară, dar şi „Cotidianul” ş.a.), articolele lui dezvoltă teme diverse şi cu abordări diferite, de la simple mărturii (Bogaţii şi săracii în America, O mică odisee de bibliotecă) la analize factuale ale unor realităţi încă nedescifrate într-o minimă cheie politică (Alegerile româneşti – o naraţiune explicativă sau Etic şi economic, din 1996) sau la explicaţii ale unor termeni cu origini şi dezvoltare divergente, dar cu bătaie lungă în plan ideologic (Clasicii normalităţii, Variante ale liberalismului, Neoplatonism şi cultură română ş.a.). Deosebit de interesante sunt eseurile consacrate conservatorismului, studiat în toate accepţiunile cuvântului: de la Conservator – un câmp semantic,sauCe este politica democrat-creştină ş.a. până la cel consacrat „neoconservatorului jeffersonian” Aurel C. Popovici, federalistul dinaintea Primului Război Mondial, unde se conturează o viziune a conservatorismului modern ca un liberalism care-şi propune să acomodeze libertatea şi tradiţia întrun singur corp de doctrină (p.82). Pentru Nemoianu, ale cărui opinii „conservatoare” sunt cunoscute, această ideologie este înainte de orice o îmbinare a tradiţiei cu o modernitate necesară, iar libertatea este o cucerire superioară egalităţii, elitismul şi nu egalitatea fiind factorul de progres, care descătuşează energiile (Pascal zicea mai pe ocolite că „oamenii obişnuiţi nu găsesc nici o diferenţă între un individ şi altul”, idee însuşită şi comentată pe larg de Amiel în 1864 şi 1865: el consideră că democraţia generează populismul şi nu foloseşte meritul). Cum am mai spus şi altă dată, autorul face impresia unui Heliade Rădulescu vizionar, în orizontul căruia conservatorismul (”conservaţia”) este corolarul firesc al progresului, iar democraţia creştină de astăzi acceptă progresul tehnologic şi emanciparea individului, încercând să adapteze la viaţa politică reală tradiţiile spirituale şi solidaritatea creştină a Evangheliei şi a marilor iluminaţi.

Domeniul predilect din care autorul îşi extrage nu numai exemplele, ci şi metodele unei gândiri productive în cele mai diverse şi mai importante spaţii ale vieţii publice este cultura, istoria culturii ca fenomen caracteristic şi definitoriu al activităţii umane. Unul dintre cele mai luminoase exemple, care implică şi o teorie fecundă în primplanul istoriei politice a unei zone în general ignorată în tablourile sintetice ale continentului, este cel referitor la etosul care generează modernizarea Europei Centrale în sec. XVIII-XIX: etosul instruirii, spre deosebire de cel care-şi lasă amprenta asupra Europei de nord-vest într-o epocă anterioară, studiat înainte de Primul Război Mondial de Max Weber şi numit de el „etosul protestant al muncii”, care face posibile acumulările şi dezvoltările caracteristice capitalismului. Expus, analizat şi proiectat pe fundalul modernizării unor naţiuni cu vocaţie federalistă (austrieci, cehi, unguri, români etc.) începând cu sfârşitul sec. XVIII, acestui temei social şi intelectual al evoluţiei i se definesc determinări morale, culturale şi literare în ultimă instanţă, spre deosebire de cele religioase ale etosului weberian. Schiţat în toate articulaţiile sale întrun studiu apărut în 1993, acest capitol esenţial din istoria culturală a Europei este un bun exemplu de valorificare în câmp ideologic a unor evoluţii din domeniul culturii. Istoria educaţiei din Europa Centrală, a difuzării ştiinţei de carte (literacy) şi a cărţii în sine, a vieţii publice, istoriei literaturii, artelor şi ştiinţelor, arată că aceste largi spaţii geografice, marcate de o istorie adesea frământată, au avut în comun – în pofida unor adversităţi istorice – construcţia unei căi specifice de valorizare a talentului şi aptitudinilor individuale, cu consecinţe importante pentru istoria comunităţilor respective. Această cale a fost învăţătura, succesul în spaţiul cultural şi adesea în cel literar, caracterizat prin mari posibilităţi de construcţie identitară, de elaborare a unor proiecte de viitor inclusiv prin încercări de reconstituire a unui trecut adoptat ca model. Această viziune luminoasă, care explică până la un punct modernizarea şi dezvoltarea politică a unor elite oarecum independent de dezvoltarea lor economică, este prezentată şi îşi găseşte apoi locul în una dintre cele mai fecunde şi mai inovative cărţi din seria celor consacrate romantismului, apărută abia în 2005: The Triumph of Imperfection. The Silver Age of Sociocultural Moderation in Europe.

Toate aceste discuţii, care concentrează o gândire istorică speculativă de mare prospeţime într-un spaţiu convivial şi fără porniri umorale, au în vedere o alternativă ratată la evoluţiile rapide din ţară, haotice şi ineficiente, cel mai adesea dezamăgitoare pe termen scurt pentru observator. Utile istoricului literar şi celui al culturii noastre, analizele care pleacă de la modelul literar au totuşi o discretă putere de pătrundere în canalele periferice ale discuţiei pentru un motiv pe care autorul îl invocă în mai multe locuri, subliniindu-i caracterul paradoxal: la români, în ciuda nivelului scăzut al ştiinţei de carte, criticul (literar sau cultural) are prin tradiţie un rol aproape de neconceput în culturile occidentale, el este „un soi de ghid şi oracol al valorilor şi destinelor comunităţii” sau, cum spune puţin mai departe: „de cel puţin o sută de ani încoace, spusele lui Maiorescu, Dobrogeanu-Gherea, Iorga, Ibrăileanu, Lovinescu, Călinescu, sunt consemnate de cititori ca adevăruri complexe, purtătoare de înţelesuri şi valori, definitoare de atitudini socialpolitice”. Exemplul care lămureşte ce tip de autoritate avea de fapt în vedere autorul este dat chiar de către tema eseului, consacrat aniversării celor 50 de ani ai lui N. Manolescu: el „ocupă acum unul din aceste locuri de mentor şi de purtător de cuvânt al unui subconştient moral-politic al comunităţii”, în care, deşi nu i-a revenit nici una dintre recompensele sociale fireşti, „e recunoscut de facto drept o mare putere nu numai de către publicul cititor, ci chiar de către autorităţi, care îl tratează cu bănuitoare prudenţă” (articolul este din 1990). În pofida aparenţelor, acest rol special al „criticului” într-o societate unde „eticul şi tragicul, conştiinţa socială şi chiar religia sunt plasate pe locuri mai modeste” (p.304) nu este paradoxal, aşa cum decurge de fapt din toate demonstraţiile lui Nemoianu: petrecute într-un câmp literar, accesibil lui, omul obişnuit îi poate verifica criticului (Maiorescu, Gherea sau oricare altul) într-o activitate de o viaţă nu atât competenţa, ci mai ales onestitatea, coerenţa, pragmatismul idealurilor. Exemplul intră în tiparul eticii învăţăturii, de care vorbeam înainte.

Între publicaţiile din câmpul specialităţilor sale cunoscute, de la literatura română, literatura comparată şi teoria literară până la filosofie şi istoria ideologiei, partea rezervată intervenţiilor directe în chestiunile de actualitate, de construcţie socială şi politică, nu ocupă un loc central. Ea este importantă însă în contextul agitat al anilor nouăzeci, dovadă pentru implicarea autorului în viaţa unei comunităţi în care s-a format, în care s-a afirmat şi pe care a părăsit-o, dar n-a abandonato. Cititorul va descoperi aici ceva din agitaţia, dar şi din idealismul, naivitatea, surprizele anilor nouăzeci, văzute prin intermediul unui autor cu larga sa competenţă în spaţiul disciplinelor umaniste şi cu implicarea lui efectivă în viaţa publică din ţara de origine; interesantă ar fi fost din partea sa – acum şi aici – o privire sintetică asupra epocii şi a felului în care a comentat-o cu două decenii în urmă, mai mult decât aprecierea melancolică din mica introducere citată la început. Într-un fel, cred că de aceea şi simte nevoia să adauge în final câteva texte mai recente care, implicit, se îndreaptă în aceeaşi direcţie. N-ar fi fost vorba de a schimba sau de a motiva această judecată „melancolică”, ci de a o aşeza în termenii ei fireşti, autobiografici, cum se schiţează ei de altfel în recentul interviu apărut chiar în România literară.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara