Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Despre literatură cu bucurie:
Şcoala si viaţa de Ioana Pârvulescu

Destinatar:
Lector dr. Florentina Sâmihaian

Dragă Tina,

ŞTI UNA dintre persoanele cele mai avizate în chestiunile legate de învăţământ şi, ca autoare de manuale, cred că nu ai rival. Din aceste motive cred că nu te vei supăra să fii destinatara unei scrisori legate de şcoala de astăzi. Ştim, amândouă, că atât la noi, cât şi în restul Europei, nimeni nu pare a fi mulţumit de evoluţia învăţământului, domeniu care, curios lucru, n-a reuşit să ajungă niciodată pe lista de priorităţi a politicienilor. Cauza mi se pare evidentă: guvernanţii sunt oamenii prezentului, ei par a sta fie degeaba, fie sub imperativul carpe diem! Viitorul e pentru ei o abstracţiune de care ştiu să se ferească. În consecinţă, fiecare zi care trece mai distruge o porţiune de viitor. Odată am fost întrebată care e diferenţa principală dintre Româniile de care mă ocup cu încăpăţânare (cele dintre 1848 şi 1947) şi România de astăzi. Nu mai ştiu ce-am răspuns, dar între timp m-am lămurit: pentru Româniile acelea viitorul era cel puţin la fel de important ca prezentul, în schimb România de azi a pierdut complet „antrenamentul" viitorului, muşchii viitorului i s-au atrofiat.

Dacă politicienii nu se ocupă de şcoală, în schimb am aflat cu stupoare că şcoala se ocupă de politică. Şi nu târziu, în liceu, ci încă din clasele primare, aşadar până la 11-12 ani! Mai multe cunoştinţe care au copii de această vârstă mi-au povestit, unii pe bună dreptate indignaţi, alţii numai uimiţi sau chiar amuzaţi, că la orele de educaţie civică din clasele mici, copiii sunt învăţaţi să-şi facă, pe tiparul politicienilor, campanie electorală, ca să fie aleşi! Nu să fie buni la învăţătură, cinstiţi, inimoşi sau mai ştiu eu cum, ca să ajungă automat în topul afectiv şi al stimei colegilor, nicidecum. Ci să împartă fluturaşi, să dea cadouri, aşa cum politicienii dau bere şi mici în campanie, să ţină discursuri şi tot restul. Vezi, aşadar, câte o fetiţă cu codiţe bătându-şi capul cu mijloacele „mai mult sau mai puţin oneste", prin care să-şi cumpere voturile colegilor. Unii părinţi sunt împăcaţi cu situaţia, cu argumentul deloc neglijabil: asta e lumea în care vor trăi! După cum vezi oamenii s-au resemnat, ideea că lumea asta e cam strâmbă şi că în şcoală elevii ar trebui să fie pregătiţi s-o facă mai bună nu mai intră în discuţie. E asta prioritatea numărul 1 la orele de educaţie civică? Întrebarea e retorică, fireşte. Lista cu ce ar trebui să înveţe copiii până la 12 ani e nesfârşită. Poate că nişte lucruri mai puţin spectaculoase, cum ar fi să nu facă gunoi pe stradă sau să nu umple natura de tot soiul de sticle de plastic, să nu fure, să nu copieze temele (nici de pe internet) şi câte şi mai câte ar fi fost ceva mai folositor pentru viitorul personal şi colectiv.

Nu de mult am citit cu uimire un manual practic cu ce învăţau fetele la orele de acest tip în şcolile de până la Primul Război. Lucruri elementare, banale chiar, care ţineau de casă şi familie, de la cum să-şi aranjeze cât mai eficient hainele în dulap şi-n şifonier sau cum să-şi împăturească şosetele până la timpul de mistuire al alimentelor, astfel încât să alcătuieşti un prânz care să nu cadă greu la stomac. Dar şi probleme medicale şi de igienăobligatorii, precum şi lucruri care ţin de buna împărţire a unui buget astfel încât să faci faţă nevoilor. A devenit astăzi cu totul inutilă o asemenea educaţie? Aici e vorba de statistică. Fiindcă nu ştiu câte fete au nevoie, pentru viaţa lor viitoare, să-şi facă campanie electorală, dar ştiu că toate trebuie să-şi ţină şosetele în dulap şi că nici mamele -prea ocupate - nu le mai învaţă asta, şi nici şcoala. În Occident, asemenea lucruri se „studiază" la vârste mici, o ştiu precis, pentru că întâmplător am vizitat câteva şcoli primare din Austria şi Germania. Nimeni nu socoteşte acolo că e demodat să-i pună pe băieţi să exerseze cum să le deschidă uşa fetiţelor, şi pe fete cum să fie maestre de ceremonie la vreo petrecere. Copiii deprind în clasele I-IV regulile de viaţă civilizate şi, mai ales în copilărie, nu se sfiesc să preia câteva din lucrurile tradiţionale fără de care nu se poate, fie că devii parlamentar, fie că devii un anonim alegător. Fireşte că învaţă şi să nu arunce gunoiul pe jos.

ADEVĂRAT, am văzut de curând, tot pe un post german, un film excelent despre cum să arunci praf în ochii alegătorilor, dar eu l-am înţeles ca pe un mod de demistificare, şi nu de învăţare rapidă a unor trucuri. E posibil totuşi ca unii să-l folosească şi aşa. Despre ce era vorba? Un tânăr şi, respectiv o tânără sunt puşi să împartă fluturaşi într-un loc public şi să-şi facă adepţi pentru câte un nou partid. La început nimeni nu-i bagă în seamă, şi mâna lor e întinsă zadarnic (e interesant cum extremele se ating şi cum cei care întind mâna să cerşească seamănă, până la un punct cu cei care întind mâna ca să te oblige să iei!). Oamenii trec nepăsători spre gura metroului, abia câte unul ia un fluturaş ca să-l arunce apoi la primul coş. Atunci intervine şeful de campanie electorală şi-i schimbă pe ofertanţi la fel de spectaculos cum a schimbat Pygmalion piatra în fiinţă vie: Pygmalionis effigies eburnea in hominen mutatur, cum spune Ovidiu în Metamorfozele lui. Mai întâi viitorii „aleşi" sunt învăţaţi să râdă şi, poate nu întâmplător, amândoi aveau un zâmbet panoramic şi o dantură perfectă. Apoi au fost îmbrăcaţi în culori diferite, bleumarin, roşu etc., şi s-a făcut un sondaj cu efectul pe care aceste culori îl au asupra oamenilor. Când fata era îmbrăcată în bleumarin, oamenii o priveau ca pe o bună profesionistă, eficientă, de încredere. Când era îmbrăcată cu o jachetă roşie, automat oamenii o învesteau cu energie şi căldură şi aşa mai departe. Până la urmă, din chestionar în chestionar, s-a ajuns la un portret-robot al liderului perfect şi el a fost transpus în cei doi. De unde la început, cum spuneam, nimeni nu-i băga în seamă, după metamorfoză au început să se adune oameni în jurul lor şi îşi făcuseră deja un mic grup de fani. Filmul era făcut pe viu, aşadar aveai prilejul să vezi ce importanţă joacă detaliile într-o chestiune electorală.

ÎNTÂMPLĂTOR, în timp ce am aflat ce sunt învăţaţi copiii de 10 ani la orele de „educaţie civică", şi nu ca demistificare, ci dimpotrivă, ca să „se aleagă", citeam o carte despre viaţa doctorului Constantin I. Istrati (1850-1918). Este un personaj extraordinar, care a început prin a fi medic, colaborator al lui Carol Davila, apoi a vrut cu orice preţ să se facă chimist, s-a dus la Paris şi, în numai trei ani, a obţinut doctoratul. A făcut cercetări asupra derivaţilor halogenaţi ai benzenului şi a descoperit o nouă clasă de coloranţi organici, pe care, din admiraţie pentru francezi, i-a botezat franceine şi a fost premiat la Expoziţia internaţională de la Paris din 1889 (cea cu inaugurarea Turnului Eiffel). El este cel care a organizat, poate în replică, Expoziţia internaţională de la Bucureşti, din 1906, şi a avut nevoie de o energie şi-o putere de nedescris pentru a învinge toate obstacolele care, nici ieri nu erau mai mici decât astăzi. Statuia lui este de aceea, chiar acolo, în Parcul Carol. Despre restul lucrurilor pe care le-a făcut nu-ţi mai povestesc, deşi ar merita. Oricum, o bună parte din activitatea lui a fost dedicată învăţământului (a întemeiat la Universitatea din Bucureşti studiul chimiei organice) şi a fost mulţi ani profesor, mai întâi de medicină, apoi de chimie. Tocmai despre felul cum lua el în serios activitatea didactică vreau să-ţi vorbesc. Îţi voi da numai două exemple.

O vreme, doctorul Istrati a fost preşedintele unei comisii de bacalaureat din Bucureşti. Cum ştim de la Caragiale, atunci, la fel ca şi acum, existau lanţuri ale slăbiciunilor şi presiuni asupra profesorilor pentru ca unii elevi să treacă examenele. Doctorul Istrati primea aşadar diverse scrisori cu rugăminţi pentru elevul X sau Y, iar câteva erau din partea unor persoane sus-puse. Şi-atunci, acest personaj neobişnuit a făcut, vreo doi ani la rând, un gest probabil unic în istoria învăţământului românesc: la bacalaureat, care era cu public, a citit, an de an, cu glas tare, toate scrisorile acestea.

Fireşte că nimeni n-a mai îndrăznit apoi să facă intervenţii pe lângă el.

E uşor să fii sever cu alţii, dar greu să fii la fel cu propriul copil, s-ar putea obiecta. Ei bine, tot unic este, cred, şi ce-a făcut doctorul Istrati cu propria fiică. Învăţătoarea a vrut s-o scoată premiantă (poate pe drept?) şi l-a anunţat pe tatăl ei despre acest rezultat. Doctorul a testat-o pe fată acasă şi n-a permis acest lucru, ba chiar a spus că, după părerea lui, fata ar trebui să rămână repetentă. Nu ştiu dacă s-a şi întâmplat aşa, dar, oricum, faţă de situaţia de azi, când părinţii vin mereu cu reclamaţii contra profesorilor care dau note prea mici odraslelor, cred că e o diferenţă care dă de gândit.

Fireşte că problemele de învăţământ de care te ocupi tu sunt cu totul altele, din fericire. Dar dacă te-am ales interlocutoare pentru articolul de săptămâna asta e pentru că eşti unul dintre părinţii-profesori care nu fac compromisuri. Lucru pentru care îţi mulţumesc. Şi, dacă e să-ţi pun o întrebare finală, iat-o: Crezi că învăţământul se poate redresa? Întrebarea o pun şi tuturor celor preocupaţi de viitor, în ciuda faptului că a fi preocupat de viitor e un lucru tot mai desuet!