Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Prin anticariate:
Şcoala veche de Simona Vasilache

Uităm, de cîte ori nu recitim cum se cade Momente şi schiţe, că pedagogul-dresor, cu părtinitoarea lui metodă, ţine de şcoala nouă. I se întîmplă, cu alte cuvinte, şi şcolii pocinogul ce paşte o lume-ntreagă: graba de-a confunda vechiul cu bunul de aruncat. Şi mai auzi, apoi, că alţii aveau universităţi pe la anul 1000, în vreme ce noi... Ei bine, noi n-am greşi vizitîndu-ne mai ades şcolile vechi, de provincie, părăsite-n umbra unei biserici.
Una din ele, rezistînd multor orînduiri, şi avînd, în vremile bune, putere de judecată asupra românilor, este Sfîntul Nicolae din Şchei. În preajma ei, la un parter uşor coborît, s-a reconstituit o sală de clasă cu cîteva bănci înguste, un abac, nişte cărţi - străbunicele celor cărora li se dedică această rubrică, şi un bust. Nu-i greu să-l recunoşti, deşi o anume grabă, de care pomeneam, nu-l desprinde, nici măcar în programele universitare, de scurta, dar atît de însemnata lui epocă, trecută, totuşi, în fugă, între valul vechi şi valul nou. Despre Anton Pann vorbesc, cel a cărui tresărire de cărturărească vanitate le-o prezintă părintele Oltean oaspeţilor lui: a cerut să se treacă numele său în coada ctitorilor şcolii celei vechi, de la biserică.
I s-au făcut, ce-i drept, şi cadouri nemeritate, dintre care cel mai răsunător (sic!) e muzica la Un răsunet, pe care el, pare-se, doar a pus-o în circulaţie şi a îmbrăcat-o în steagul revoluţiei, care-a ajuns să-şi facă imn dintr-o cuminte priceasnă de-a lui Ucenescu, Din sînul maicei mele, pe care Mureşanu şi-a compus versurile. Pesemne că este, aici, sîmburele unui proces de paternitate. Însă istoria literară n-are spor, dacă încearcă să concureze legenda, mai ales în plin ev romantic.
Cu toate astea, povestea, de găsit, pînă nu demult, poate şi acum, în manualele de şcoală, despre salonul revoluţiei, în care, mişcat de versurile lui Mureşanu, Anton Pann se ridică să le cînte, spune ceva despre receptarea lui dincoace de modernitate. El este în primul rînd compozitorul şi cîntăreţul, cel care a mezaliat cîntările bisericeşti cu motive folclorice, adică supravieţuieşte pe côté-ul romantic al artistului care a fost, şi al epocii pe care o reprezintă. Imaginea unui psalt de strană e ceea ce spune Alecsandri că rămîne din el. Moralele lui, puţin simpatice unei tradiţii literare care nu şi-a prea făcut din îndrumare, din osteneală pedagogică, un obicei, rămîn, cu clasicismul lor care se topeşte în vîlva revoluţiei, în urma muzicii.
Povestea vorbii, varianta interbelică, de pildă, cea din 1936, de la Scrisul Românesc, e îndreptarul unei lumi de petrecăreţi, de inşi hai-hui trăind cu fala unei înţelepciuni pe care nu o aplică, de "popi", în fond, avînd în gură numai snoave şi-n fapte neorînduială. Lumea lui Nastratin Hogea, sfîntul care se împuţinează pe măsură ce trăieşte. Acestei lumi, salvîndu-l, o clipă, pe Anton Pann de obscuritatea care-l paşte, îi dedică Barbu Isarlîkul, magna copia a purgatoriului turcesc, pe care el, conlucrînd cu strămoşul, îl inventează şi-l descrie. La mijloc de rău şi bun e, în fond, culcuşul oricărei pedagogii. Primum non nocere.
Nu pot să vă recomand decît ca, laolaltă cu poeziile acestea ale lui Barbu, latura juisantă a geometriilor lui, să vedeţi şi parabolele pe care se bizuie, perle din umorul şi chibzuinţa unei lumi iuţi la mînie, vanitoase, în care, de pildă, cocoşat la năsos îşi scoate ochii, şi mincinos la mincinos. Cîntecelor de sănătate, sau de însănătoşire prin pilde, în nădejdea că un om dăscălit apucă, măcar din cînd în cînd, cărările înfrînării, le stă bine, ca la Arghezi, mai pe urmă, pereche cu cîntecele de boală, "de foame de scrum". Bolniţa lui se numeşte Spitalul amorului, culegere de stihuri de epocă ale minţilor rătăcite pe destul de ocolite drumeaguri. E, în ele, o pedagogie superficială, a scufundării în viaţă şi în tabieturile timpului, a mahalalei ascultate în momentele ei de lamento, ca şi în cele de frenezie, cînd viaţa ei colorată se desface în paiete care acoperă, protector, vulgaritatea. Iubitorul de mahalale politicoase, Caragiale, se va fi indignat pe bună măsură.
Întîlnirea celor două feluri de a face morală, predi­­­­-
cînd-o, şi culegînd, sur le vif, consecinţele, cîteodată, pe moment, atît de dulci, ale lipsei ei, în umbra îndepărtată a oraşului, nu se mai întîmplă pentru noi, cu şcoala noastră care s-a specializat, înnoindu-se, de sincretismul etic, nu numai estetic, al lui Anton Pann.
Dintr-o librărie braşoveană, de pe Republicii, am cumpărat Scrisori-le lui Mozart. În fundal, cînta Dinică, pentru toţi slujitorii dintotdeauna ai boemei: Măturător de praf de stele/ Şi cusurgiu fără cusur...

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara