Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Eseu:
Coarda care vibrează de Gina Sebastian Alcalay


Rar mi s-a întîmplat ca o carte să-mi provoace o asemenea reacţie de empatie şi recunoaştere în gîndirea şi sentimentele autorului ei ca Uşa interzisă a lui Gabriel Liiceanu. (îmi amintesc în sumară retrospectivă doar de alte două-trei titluri, între care Jurnalul lui Julien Green). însuşi Liiceanu se referă la acel tip de lectură care se lipeşte într-un fel deosebit de tine, se contopeşte cu sufletul şi mintea ta şi te stimulează pe mai departe, atunci cînd afirmă că nu există idei care să poată pătrunde în lume neajutate de un impuls afectiv, ba mai mult, că lecturile bazate pe o intensitate specială a experienţei personale nu înseamnă mare lucru dacă nu au efectul de a face să intre în vibraţie coarda care eşti tu însuţi; şi cu cît vibraţia corzii pe care o reprezinţi e mai puternică, cu atît reiese că lectura respectivă a depăşit pragul unui simplu demers cultural, procesul recunoaşterii propriilor trăiri în cele ale altuia însumînd una din marile bucurii ale spiritului.

Autorul Jurnalului de la Păltiniş, Declaraţiei de dragoste şi Uşii interzise merge însă mai departe, el transcende acest prag ajungînd din aproape în aproape la "gîndul simplu" (pe care unii îl vor fi socotit poate narcisiac sau lipsit de imaginaţie) că "trebuie să porneşti de la tine pentru a ajunge la altul", că trebuie să te îngrijeşti mai întîi de tine, să te iubeşti şi să te întorci pe toate părţile, pentru a putea apoi să te apleci către altul şi să-l iubeşti ca pe tine însuşi. Şi, prin extensie, că trebuie să te răfuieşti mai întîi cu răul care ţi-a bulversat propria viaţă şi numai după aceea, şi prin analogie cu el, să te deschizi către alte suferinţe, către alte ipostaze ale răului, care altfel ar fi percepute mai greu. "Drumul meu către Shoah, scrie Gabriel Liiceanu, trece prin trauma comunismului, şi, tocmai de aceea, pot să-l privesc pe orice evreu - în spaimele, urile şi în memoria lui pentru suferinţele alor lui - ca pe un frate al meu. E oare atît de mult să pretind un tratament simetric"?

Am avut impresia, citind aceste ultime rînduri, că Liiceanu, profund lezat de modul tranşant şi exclusivist în care a fost interpretat de către unii intelectuali evrei textul lui anterior, "Sebastian, fratele meu", pe marginea Jurnalului acestuia din urmă, (text în care-şi afirma solidaritatea cu suferinţele evreilor prin analogie cu propriile-i traume, umilinţe şi excluderi sub comunism, ceea ce pentru intelectualii amintiţi a apărut ca o regretabilă pierdere minimalizatoare a simţului proporţiilor) a simţit nevoia să-şi expliciteze demersul, să dea glas unui protest. "De cînd există riscul ca o suferinţă să-şi piardă aura de suferinţă pentru că există o alta? De unde refuzul orgolios al coabitării în suferinţă? De unde această revendicare, ce nu admite să fie contrariată, de victimă unică?", întreabă el.

Poate că cel mai aproape de intenţiile sale a fost colegul lui întru filozofie, Andrei Cornea, cînd scria în revista "22", într-o scrisoare deschisă adresată lui Michael Finkelthal: "De acord, între Ťevreulť Liiceanu şi evreul Sebastian persistă o diferenţă, de intensitate, de grad, de calitate chiar. O neagă cineva? Şi totuşi, cum poate un neevreu să se solidarizeze afectiv, empatic cu un evreu, altfel decît invocînd experienţa personală a excluderii şi a umilinţei care l-a făcut să se simtă, undeva, cîndva, un moment, Ťevreuť?" (...) Diferenţa nu anulează asemănările, aerul de familie nu conduce la identitate, la uniformitate. Marginalul, persecutatul nu devin automat echivalenţi cu un evreu, dar există unele asemănări între condiţia lor şi aceea a evreului, şi el adesea marginalizat (...) Unicitatea admite sau exclude comparaţia, relaţia? Da, le exclude, dar numai în cazul lui Dumnezeu: el este unic şi, deopotrivă, incomparabil cu creatura. Antisemitismul este unic în alt sens: nu e incomparabil, e doar ireductibil (...) Comparaţiile, relaţiile sînt nu numai posibile, dar devin chiar dezirabile. Altminteri antisemitismul ar fi incomprehensibil pentru cei care nu l-au îndurat. Refuz să accept, acum şi pururea - adaugă Andrei Cornea - verdictul clasificatoriu al persecutorilor. Refuz să accept că Ťfrateleť meu este numai cel care Ťtrebuieť, atunci cînd Ťtrebuieť şi în felul în care Ťtrebuieť. Adevăratul meu frate este regele Christian al Danemarcei care în timpul ocupaţiei naziste a purtat de bună voie steaua galbenă şi i-a invitat pe supuşii lui să-i urmeze exemplul".

Atunci cînd proclamă în jurnalul său că trebuie să porneşti de la tine ca să ajungi la altul, că în "ograda omenirii nu poţi intra decît pe portiţa pe care este scrijelit numele tău", Liiceanu atinge, cred, în mod subjacent o problemă filozofică, dar şi o trăsătură fundamentală a receptării realităţii în viaţa de toate zilele de către fiecare individ în parte: subiectivitatea. Noi toţi vedem şi interpretăm diferitele evenimente, situaţii, personaje cu care ni se încrucişează cărările, în mod diferenţiat, în funcţie, îndeosebi, de modul în care am fost afectaţi de ele; ceea ce ne face între altele să reţinem cu precădere anumite aspecte în dauna altora (chiar dacă în toate se află cîte o părticică de adevăr), după principiul "cămaşa mea mi-e mai aproape decît aceea a vecinului".

în romanul meu Singurătatea alergătorului de cursă scurtă, apărut la finele anului trecut, fiecare dintre principalii protagonişti fusese cîndva victima directă sau indirectă a unuia din cele două mari flagele care au zguduit secolul XX. De unde, polemicile adînc marcate de subiectivismele şi experienţa de viaţă a fiecăruia. Pentru unii (întruchipaţi în roman de un fost procuror emigrat în Franţa) Holocaustul, pentru alţii (în roman personajul Natalia) - Gulagul, au însemnat nu numai moarte, chinuri trupeşti şi morale, uriaşe suferinţe şi amintiri de nesuportat ale supravieţuitorilor, ci şi deformări ale spiritului, remuşcări, complexe de culpabilitate (de ce eu sînt în viaţă şi cei dragi mie, nu?), replierea asupra sinelui, plonjarea în nişte universuri interioare secrete, iar în alt plan, destrămarea şi dezintegrarea familiilor, rupturi, alienări, nevroze. Dar într-un fel vorbeşte despre toate acestea fostul procuror, care consideră, aidoma multor oameni pe care îi cunosc, însăşi ideea comparaţiei dintre Gulag şi Holocaust ca o blasfemie, şi în alt fel Natalia, cîndva urmărită şi ridicată de acasă de Securitate, victimă a unui viol chiar în sediul acesteia. Ei bine, însăşi ideea de a fi pus în gura celor două personaje întrucîtva contradictorii, în ciuda raporturilor amoroase dintre ele, părerile care le defineau personalitatea şi traseul existenţial mi-a fost reproşată de unii colegi din Israel, care pur şi simplu puseseră parţial între paranteze, mai bine zis, trecuseră, ca şi cum nici n-ar fi fost, peste poziţiile emoţionale arhetipale, limpede exprimate, ale lui Pierre (despre "unicitatea şi incomparabilitatea suferinţelor celor prigoniţi de veacuri şi exterminaţi cu sînge rece în sec. XX, pentru singura vină de a se fi născut evrei") relevînd în mod trunchiat relativismul infamant al Nataliei: răul văzut în două înfăţişări singulare şi unice în felul lor, cu deosebiri şi asemănări între ele. (Mă întreb şi astăzi ce ar fi reţinut din această confruntare publicul din România, unde romanul a trecut mai degrabă neobservat.)

în Uşa interzisă Gabriel Liiceanu nu poate înţelege, aşa cum am văzut, "refuzul orgolios al coabitării în suferinţă". Bazîndu-mă pe discuţiile avute cu unii interlocutori ai mei, nu puţini, pe această temă, înclin să cred că dacă evreii consideră în general inacceptabilă analogia (sau însăşi comparaţia) dintre tragedia Holocaustului şi aceea a Gulagului, este în bună măsură din raţiuni pragmatice mai degrabă decît teoretice, apreciindu-se cu dreptate sau fără, că aceasta ar urmări sau ar duce în mod implicit la minimalizarea primei, că ar da în mod practic "apă la moară" negaţioniştilor Holocaustului din România. în spatele acestor poncife se află, cred, în primul rînd traumele trecutului, teama neostoită, devenită aproape viscerală, de antisemitism, pe care o bună parte dintre evreii israelieni originari din România nu încetează să-l deplore şi să-l "demaşte" de-a valma. într-unul din romanele Simonei de Beauvoir personajul principal, confruntat la nesfîrşit cu o imagine a sa monstruoasă în care nu se recunoaşte, sfîrşeşte prin a sparge oglinda detestată, desfiinţînd sursa vie a reflectării. La fel, după părerea mea, a arunca această acuză în faţa unor interlocutori români, cînd se potriveşte şi cînd nu, poate avea doar rezultatul invers celui scontat.

Revenind la problematica schiţată mai sus, aş spune că cea de-a doua cauză a incompatibilităţilor în asumarea ei, ar fi ignoranţa. Aşa cum, pînă nu de mult, în România nu se auzise mai nimic despre Holocaust (prigonirile, deportările în Transnistria, progromurile de la Iaşi, Dorohoi, Bucureşti) în Israel marea masă ignoră aproape cu desăvîrşire caracterul criminal, al metodelor şi practicilor regimului comunist ca şi rezultatele lor devastatoare în rîndul populaţiei româneşti. Nu prea le-a cunoscut pe propria-i piele şi nu a căutat să afle despre ele din cărţi. Nu pot uita remarca unui prieten, distins intelectual de altfel, în timp ce mă punea să-i cercetez rafturile bibliotecii: "uite cîte volume vorbesc aici despre istoria antisemitismului. în schimb, în afară de memoriile lui Belu Zilber, nu am nimic despre Gulag. Nu m-a interesat". De ce? Lipsă de curiozitate afectivă şi intelectuală, de imaginaţie? Povestea cu cămaşa? Cîte ceva din toate? A izbi fără preget în zidul ignoranţei reciproce încercînd a te pune în locul "celuilalt", iată după părerea mea singura cale de înlăturare a ideilor preconcepute, a intoleranţei şi a lipsei unei comunicări interetnice reale. Eu, ca fetiţă, am purtat în �42-'43 steaua galbenă şi am mîncat bătaie de la tinerii huligani din grădina publică, pe cînd treceam pe acolo, ca să ajung vis-ŕ-vis la locuinţa mea. Dacă aş fi fost băiat şi mai mare în ani, poate că aş fi fost trimisă în taberele de muncă obligatorie. Dacă aş fi locuit nu în Moldova ci în Basarabia, aş fi fost poate deportată în Transnistria, aş fi suferit de foame, de frig, chiar de tifos exantematic. Ca tînără şi adultă am trăit însă efectiv (nu la modul ipotetic) sub semnul comunismului, şi toate percepţiile autorului Uşii interzise au fost şi ale mele (atîta doar că el le înfăţişează în cuvinte mai pregnante şi mai inedite decît aş putea eu s-o fac, magnetismul acestei cărţi sincere şi ataşante fiind nu numai ideatic, ci şi al unui mare stilist). Am cunoscut, ca şi el şi mulţi alţii, "cursa cu obstacole" pe parcursul existenţei de fiecare zi, cu spaima şi oroarea de braţul lung al Securităţii a cărui umbră nefastă mă urmărea pretutindeni, pe stradă, în casă, în redacţie; de şefii, şefuleţii, responsabilii de cadre şi de sindicat, lichelele şi prostovanii de tot soiul dictîndu-şi legea, furîndu-mi liniştea unor clipe ireversibile ale prezentului, făcîndu-mă să mă tem de cele nepromiţătoare de bine ale viitorului; de duplicitatea şi minciuna în care trebuia să vieţuim, de şedinţe, lozinci, manifestaţii, de fariseismul şi plictisul limbii de lemn care transforma cuvintele în contrariul lor, la fel ca şi realitatea înconjurătoare. Şi toate însoţite de nevroza devastatoare provocată de neputinţa autoîmplinirii. De unde tristeţea unei tinereţi irosite care n-a mai putut fi recuperată vreodată.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara