Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Compunere pe temă dată:
„Codrii Vlăsiei“ de ---

Ioan Groşan

Cea mai mare scrumieră din Bucureşti

Ţii mucul de ţigară cu vârful încă aprins între degetul mare şi cel mijlociu, ţinteşti, apoi catapultezi mucul ca pe-un proiectil. Nu nimereşti din prima. Nu-i nimic: îţi mai aprinzi o ţigară, o fumezi, apoi repeţi operaţiunea. Nici de data asta n-ai succes. Faci o pauză, intri înapoi la „Luceafărul de dimineaţă”, rezolvi mici probleme redacţionale, apoi revii la poligon cu noi proiectile-mucuri, însă de data asta însoţit de alţi camarazi mitraliori, căci suntem în redacţie vreo patru fumători înrăiţi şi nu putem fuma, conform legii, în birou. Le explici camarazilor procedeul de tragere, le arăţi ţintele apatice, ce se mişcă alene, şi trageţi toţi o dată, ca o escadrilă de avioane Stukas în picaj. Din nou, neverosimil, ratare. ţintele rămân neatinse.

Dar ce sunt ţintele astea enervante? Simplu: sunt şobolani. Mari cât pisicile, se plimbă nestingheriţi în marele crater-scrumieră de lângă Casa Vernescu, sediul Uniunii Scriitorilor şi-al proaspătului Casino Nu-ştiu- Care. Aici, în locul craterului, a fost înainte de 1989 şi o vreme şi după, sediul impozant al unui important minister (al Construcţiilor de Maşini, îmi pare) şi chiar, la începuturi, sediul MediaPro al lui Adrian Sârbu. Avea probleme legate de un eventual seism şi a fost demolat, în locul lui urmând să se ridice ceva gigantesc (dovadă fiind marii stâlpi metalici ruginiţi care mai există şi astăzi şi care ar fi susţinut structura subterană), terenul aflându-se chiar în buricul târgului, pe Calea Victoriei, la doi paşi de Casa Enescu. Habar n-am cui aparţine spaţiul, ce s-ar fi construit acolo şi de ce s-a ajuns la actuala paragină şobolănoasă. Probabil eternele noastre litigii.

Cert este însă că locul seamănă perfect cu ceea ce vedem în serialul „Megastructuri naziste” de pe „National Geographic”: aceleaşi gropi imense provocate de bombardamentele Aliaţilor, aceleaşi schelete metalice rămase în picioare, aceeaşi mizerie cu o vegetaţie acoperind nestăvilită o ruină (în cazul nostru a crescut acolo un întreg crâng de copaci cu înălţimi de zeci de metri) şi, în fond, aceeaşi tristeţe a unui „zid părăsit şi neisprăvit”.

Ce soluţii ar fi pentru a rezolva problema uriaşei scrumiere de pe Calea Victoriei? Iarăşi, habar n-am. Totuşi, până se va găsi ceva rezonabil, propun şi eu una, de tranziţie: dacă tot avem la îndemână mult lăudatul „Bucharest City Tour”, de ce supraetajatele autobuze de tip londonez n-ar opri câteva minute în curtea Cazinoului şi turiştilor li s-ar arăta astfel această sui-generis favela aflată chiar în centrul unei capitale din UE? Mai mult, lor, turiştilor, şi chiar clienţ ilor care au pierdut la Cazino, li s-ar putea pune la îndemână mici pistoale cu gaz şi câteva standuri amenajate cu frumoase motive populare româneşti, să vâneze, contra unui mizilic de preţ, cohortele de şobolani din craterul feeric luminat. Ce distracţie ar fi, ce-ar mai vui Internetul!

Mă rog, am propus şi eu ceva fezabil, n-am dat – vorba lui Eugen Barbu, cu paru’...

Şi nu ştiu de ce, brusc, îmi vine în minte faimoasa, tulburătoarea frază cu care G.Călinescu îşi încheie cartea despre Mihai Eminescu, aceea cu „Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va vesteji pe cer în depărtări...”. Deocamdată peste locul îngropării fostului minister a răsărit doar o pădure. Mai avem ceva de aşteptat până va răsări şi o cetate.


Sorin Lavric

Generaţia spontanee

Pe mica pădure o ştiu de la începuturi, ba chiar îi ştiu şi strămoşul din fundaţia căreia a apărut: o clădire masivă, greoaie ca un mastodont. Fusese sediul unuia dintre ministerele comuniste, nu mai ştiu care anume, dar am răsuflat uşurat cînd l-au demolat. Clădirea a fost demontată de sus în jos, şi îmi amintesc cum, venind la şedinţele României literare, loviturile de cupă ale buldozerelor îşi transmiteau vibraţia în pereţii casei din Sfinţii Voievozi, provocînd crăpături ce s-au păstrat pînă astăzi. După demolare a urmat escavarea, cu formarea gropii în care urma să se toarne fundaţia edificiului. Sistarea construcţiei s-a petrecut brusc, şi de atunci pe fundul gropii au început să apară lăstarele. Au apărut din nimic, din panspermia aerului, fără ca vreo mînă de om să le sădească. O generaţie spontanee în cel mai strict sens al cuvîntului. Mlădiţele au apărut din neant, din simpla fertilitate a unui pămînt mănos. La început, din desimea lor au ieşit adevărate tufişuri, apoi, crescînd în înălţime, tulpinile s-au rărit, semn că în lupta pentru lumină au răzbit numai pomii puternici. Nici unul din noi nu ştie exact ce specii de arbuşti s-au înălţat în preajma redacţiei. Sigur e vorba de o pădure de foioase, dar altceva nu ştim să spunem. Filologia nu face casă bună cu dendrologia.

Azi, arbuştii au înălţimea unor copaci veritabili, şi îmi place că, în inima Bucureştiului, există o palmă de verdeaţă sălbatică. E precum o rezervaţie naturală al cărei merit de a exista îi aparţine exclusiv ei înşeşi. Că pe fundul gropii, printre tulpini, gunoaiele s-au adunat maldăr după maldăr, oferind un paradis pentru generaţii întregi de rozătoare, e un detaliu minor. Dendrologia face casă bună cu zoologia. Am văzut cîteva exemplare foarte reuşite cum îşi legănau silueta în ritmul unei simandicoase plimbări silvane. O singură dată un ins cu coadă a încălcat convenţia, ieşind la promenadă pe Calea Victoriei. Nu exagerez defel: mergea tacticos pe iarba de lîngă trotuar, cu o dezinvoltură planturoasă, de fiinţă uimitor de bine îndopată. A dispărut într-o surpătură de lîngă gard, lăsîndu-mă să meditez la influenţa benefică a mediului asupra destinului de rozător. Zoologia face casă bună cu ecologia.

Dar bucuria de a avea sub ochi atîtea coroane de copaci depăşeşte neplăcerea pe care o inspiră fauna locului. De-a lungul anului sunt două momente de apoteoză estetică: la sfîrşitul lui mai, cînd verdele crud acoperă ferestrele redacţiei cu o prospeţime ce ne sporeşte pofta de polemici literare, şi începutul lui noiembrie, cînd tentele galben-ruginii cu care frunzele cad ne dau o lenevie amăruie, de sfîrşit de ciclu. Acum cîteva zile, Nina Pruteanu şi-a acoperit masa cu un evantai de frunze aflate în felurite grade de ofilire: galbene la începutul veştejirii, roşietice la mijlocul fanării şi maro spre final. La frunze, procesul de descompunere coincide cu o întunecare treptată a culorilor, pentru ca în final să nu mai rămînă decît o pojghiţă fărîmicioasă, ca un rumeguş negru. Parcă driadele din copaci, zgribulite de apropierea iernii, îşi cern pulberea prezenţei. Dendrologia face casă bună cu mitologia.

Aş fi ipocrit dacă aş deplînge indolenţa edililor în privinţa acestui loc al nimănui. Dacă ar fi după mine, aş curăţa gunoaiele, aş deratiza împrejurimile şi aş croi poteci printre copaci, cu bănci menite reculegerii. E un privilegiu să ai o pădure, cît de mică, în mijlocul Capitalei, dar nu oriunde, ci sub nasul tău, la locul de muncă. În secret mă bucur pentru fiecare an în care primăria lasă groapa neatinsă, spre a da pădurii prilejul de a mai exploda o dată. Ridicarea unei clădiri în locul ei, chiar dacă într-o zi se va întîmpla, va însemna sfîrşitul unei rezervaţii sponte sua, la a cărei creştere am asistat ca un martor încîntat.


Nicolae Prelipceanu

Pădurea de pe Calea Victoriei

Acum câţiva ani observam cum câştiga natura, recte pădurea, un spaţiu gol rămas în ceea ce azi se cheamă pompos Centrul Vechi. O fi fost pe Strada Lipscani, o fi fost pe alta din zonă, nu-mi mai aduc aminte. Cert este că, dacă nu coborai prea tare privirea, ochii ţi se odihneau pe o pădure în toată regula.

Pe-atunci nu crescuse încă pădurea de pe Calea Victoriei. Dacă avem Deltă în Văcăreşti, de ce să nu avem şi o pădure pe Calea Victoriei? Oricum e mai sănătoasă decât blocurile apărute ca ciupercile, peste noapte, în tot Bucureştiul, trântite unde şi când îţi era lumea mai dragă parcă de un căpcăun, nebun şi nepăsător la vreun principiu arhitectonico-estetic.

Oricum ar fi, e o adevărată plăcere să te uiţi pe geam, ştiind că e un geam de pe Calea Victoriei, şi în loc să vezi te miri ce alcătuire din sticlă şi oţel sau vreun bloc acoperit de sus până jos de reclame, să ţi se înfăţişeze o sumă de frunze adevărate, crescute pe nişte crengi reale, ale unor arbori vii. Şi aici e bine să nu cobori privirea mai jos de orizontul frunzelor, că dedesubt cetăţenii noştri europeni au lepădat obiecte neplăcute vederii, adică ce mai, gunoaie. Pe de altă parte, la noi nici nu e de mirare că apar păduri chiar în Capitală: doar atâta lume, aşa-zis bună, fură ca-n codru pe-aici, încât codrul trece de la figurat la propriu în modul cel mai firesc.

Am văzut la televizor cum îşi recuceresc pădurile, pe scurt natura, oraşele pierdute din fosta Indochină, ori de prin America Centrală. La urma urmei, naturii i se întâmplă zilnic şi, vorba aia, în proporţie de masă, ce li s-a întâmplat locuitorilor originari din America, adică aşa-ziselor Piei Roşii: li se ocupă teritoriul fără ruşine şi fără vreo hotărâre ONU, UNESCO etc. şi sunt exterminate exact ca aceia. Aud că şi Amazonia e în pericol. Atunci de ce să nu se răzbune şi ele, pădurile, acolo unde pot luându-şi înapoi teritoriile? Că doar pădurea a fost, cel puţin iniţial, una globală; adevărata globalizare a planetei era realizată în epocile dinaintea apariţiei noastre şi ... vorba aceea, Dumnezeu a văzut că e bine. Nu vă întreb ce-o zice Dumnezeu, că dacă a apucat să spună „creşteţi şi vă înmulţiţi”, acum – după ce-o fi văzut că îndemnul său a fost urmat cu asupra de măsură, nu e, totuşi, chiar aşa de bine – mi-e greu să cred că ar mai repeta formula.

În lume sunt oraşe care includ pădurea în mod natural în ele; de ce n-am include-o şi noi, ca pe un nou membru al cetăţii? Că oricum viitorul e al ei, doar n-o să fim, noi, oamenii, veşnici. şi cine altcineva să vină să cureţe Pământul de realizărili noastre?


Dan Stanca

Aici e viitorul

Cum o iei pe Sfinţii Voievozi de pe Calea Griviţei şi tot mergi, la un moment dat, pe partea stângă, îţi va apărea în faţa ochilor o clădire vopsită în galben ocru, care are pe perete o emblemă metalică, inscripţionată cu litere gălbui: Uniunea Scriitorilor din România. Cei străini de meseria scrisului, dar care păstrează un anumit respect faţă de această îndeletnicire, nu înţeleg cum de e posibil ca o asemenea instituţie importantă să se afle cumva la dos şi să nu ocupe un sediu la vedere, în faţa căruia toţi să se încline. Uite că aşa e. Dar cel care trece de poarta de metal şi mai face doi paşi va vedea că pe partea stângă, în pofida gardului de plastic, este ditamai groapa de gunoi, loc care odinioară era ocupat de Ministerul Construcţiilor de Maşini, şi care a fost dărâmat, fiindcă nu prezenta garanţii în caz de cutremur. Dar groapa a rămas, nimeni nu s-a gândit să pună ceva în loc, aşa că Uniunea Scriitorilor este flancată de un abis al mizeriei, de parcă toţi scriitorii ar trebui să înţeleagă că acolo este locul care li se cuvine şi că, dacă nu au fost în stare să înveţe o meserie mai serioasă, atunci, mai devreme sau mai târziu, vor sfârşi în gunoiul acelei gropi. Nu cred că între edilii Capitalei noastre şi o instanţă metafizică ar exista un asemenea acord, dar cred că pe fiecare scriitor îl paşte deznădejdea. Nu ar putea fi altfel. Eu, unul, când vin la Uniune şi văd groapa unde îmi arunc ţigările fumate până la jumătate, simt că sunt inutil. Dar, sincer, nu-mi pasă, fiindcă sunt credincios. şi dacă am în mine acest licăr pricep că groapa din vecinătate reprezintă un simbol al condiţiei mele precare. Şi atunci creşte inima în biata mea cutie toracică. În viitorul apropiat groapa va fi astupată, nu se poate ca un asemenea spaţiu să nu fie folosit de hrăpăreţii lumii noastre, dar dacă de anul viitor voi vedea aici un şantier eu voi rămâne acelaşi îndrăgostit de maidanul dinainte. De ce? Fiindcă îmi arăta cine sunt. Un om de care de fapt societatea nu are nevoie... Care jivină e mai oropsită decât scriitorul? Dar oropsirea pleacă de fapt din sufletul lui. Cuvânt, ce nobil suni, ştii cum e omul care te slujeşte sau pe care tu-l slujeşti? Maidanul de la un pas de instituţia căreia îi aparţin este oglinda mea şi văd acolo viitorul, mă văd înainte de moarte, aruncat la câini, şi nici măcar câinii nu vor veni să vadă ce se întâmplă cu mine. Maidan, pe fruntea ta viitor scrie! Edili puturoşi, fiţi nesimţiţi mai departe!


Liviu Ioan Stoiciu

Are groapa vreun viitor?

„Dacă aţi face şi voi câte un ceas de acesta, să-l aveţi în casă, să vă zică groapă-groapă-groapă- groapă, groapă-groapă-groapă- groapă.., nu v-ar mai trebui alt filosof. Că dacă n-am uita groapa, mare fericire ar fi. Nu ne-am teme de groapă. Deloc. Dacă ştim c-am pus în traistă ce ne trebuie, hai la groapă! Că viaţai dincolo de mormânt…” (Arhimandrit Ioanichie Bălan). Slavă cerului, vii la sediul Uniunii Scriitorilor din România şi te miri de minunea pădurii apărute într-o groapă, groapă de mărimea unui teren de fotbal (acolo unde a fost temelia unei clădiri monumentale, cu 9 etaje, a „MICM”, cu anexe supraetajate în subsol, demolate şi ele în 2007; temelie excavată în totalitate). Sau priveşti de la fereastra de la etaj a preşedintelui USR pădurea din groapă. E o pădure sălbatică, în plin ultracentru bucureştean, în Calea Victoriei 133… şi eventual meditezi, continuând citatul de mai sus: Că viaţa-i dincolo de mormânt, nu-i aici. Aici e o înşelăciune. N-ai văzut? Zilele- ţi ca umbra trec (Psalmi 143, 4). Eu admir copacii apăruţi din groapă de la redacţia „Vieţii Româneşti”, de la parter, simt nevoia să întind mâna să-i ating, dar n-am cum să ajung, mă desparte intrarea în sediul USR, betonată … Acum, după ce s-a zugrăvit şi peretele de la intrarea în sediul USR, merg mai departe cu imaginaţia, văd groapa-cu-pădure reamenajată, fără gunoaie, „ecologizată” (cu alei pietruite, iluminată, cu şanţuri de scurgere şi cu bănci pentru odihnă; aş face aici un parc în groapă, printre copaci; ar fi un parc original, care ar stârni oricui curiozitatea). Cu scări ample de coborâre în pădurea din groapă. I-aş spune „Parcul scriitorilor” — fiindcă nu se putea ca din sediul USR (sediu revenit la Casa Vernescu, mutat de la Casa Monteoru) să nu cobori într-o pădure apărută dintro groapă, sămânţa copacilor regăsindo în gândurile melancolice ale scriitorilor (asta nu e o metaforă).

Ce e totuşi cu groapa asta… împădurită natural (mai ceva ca „Delta din Văcăreşti”; acolo a fost o lucrare lacustră „faraonică” abandonată la Revoluţie, cotropită an după an de vegetaţie şi „animăluţe”, de peşti sau reptile şi de păsări sălbatice, ploile menţinând şi apa lacurilor apărute spontan; mai ceva ca „delta”, spun, fiindcă pădurea extraordinară din groapa de vizavi de sediul USR n-are decât o vechime de vreo zece ani). Acolo unde e groapa, aţi reţinut, a fost sediul MICM (Ministerul Industriei Constructoare de Maşini), în „Calea Victoriei 133-135, colţ cu Lemnea”. Impozanta clădire a fost înălţată la finele anilor ‘30, după planurile arhitectului Arghir Culina, care mai făcuse până atunci hotelurile Ambasador, Union, Cişmigiu şi alte clădiri de importanţă arhitectonică din România. Destinaţia iniţială a fost „clădire de birouri pentru Societatea Română a Poştelor”. Poşta avea Palatul Central în actuala clădire a Muzeului Naţional de Istorie (tot de pe Calea Victoriei, vizavi de CEC-ul Mare) şi mai avea nevoie de o clădire de birouri, deoarece „pe vremea aia poşta era o societate serioasă”… Destinaţia clădirii a fost schimbată la începutul anilor ‘60. „Arhitectural arata foarte bine, dar ca structură avea deficiente majore. După ce a trecut de cutremurele din ‘40 şi ‘77, toate expertizele au arătat că nu poate fi refăcută”, dezvăluie istoricul Cezara Mucenic pentru evz.ro. În 1990, după desfiinţarea MICM, birourile goale ale foştilor ministeriabili au fost rapid ocupate de noile structuri apărute: publicaţiile „Dreptatea”, „Expres”, „Viitorul românesc”, agenţiile AM Press, Mediafax, Radio Pro FM, viitorul Pro TV, care pe-atunci se numea Canal 31, PNL - Aripa Tânără (Dinu Patriciu, Viorel Cataramă, Călin Popescu-Tăriceanu), tot felul de asociaţii şi organizaţii ale societăţii civile… În 2007, „bătrânul MICM” (vizavi de casa de patrimoniu Vernescu) este demolat bucată cu bucată, cu cheltuieli colosale, anunţându-se oficial că „pe locul lui se va înălţa până în 2009 un hotel de cinci stele” – amuzant? Din 2009 până azi, în 2016, n-a rămas în locul fostei clădiri a MICM decât o groapă-groapă impresionantă, pe măsura ei, dreptunghiulară, adâncă rău (mă mir că nu i se prăbuşesc malurile), în care a crescut o pădure de vis.

Adică s-a intrat în groapa uitării, se stă oficial (la nivel de administraţie a Bucureştiului) „C-un picior în groapă şi cu altul afară”— bine că deocamdată nu „Miroase a groapă”, cum spune proverbul, într-o vreme când: „Cu nădejdea te duci şi-n groapă”... E un joc de cuvinte, care poate continua cu alt proverb, la o adică: „Omul bolnav fuge de groapă, cel sănătos se-ndreaptă într-acolo”! Să mă întreb dacă pădurea sălbatică din groapa din Calea Victoriei 133-135 are vreun viitor? Poate ar trebui sfinţit locul. Că nu pare a fi totul pierdut. Urmând reflecţia: „Când totul pare a fi pierdut pentru noi, Isus, în iubirea Tatălui şi a Duhului Sfânt, va coborî din cer până în adâncul gropii noastre...”


Alex Ştefănescu

Mai târziu va fi prea târziu Gropile au tradiţie în Bucureşti. În ele se poate găsi orice. În groapa – de proporţiile unui cartier – din Groapa lui Eugen Barbu există gunoaie apocaliptice şi o mică lume, formată din personaje pitoreşti. În groapa de pe Calea Victoriei nr. 133 poate fi văzută o pădure de oţetari, corcoduşi, plopi şi mesteceni. Pare de necrezut. Calea Victoriei, o arteră elegantă, comparabilă cu Nevski Prospekt din Sankt-Petersburg sau cu str. Alexandru Lăpuşneanu din Iaşi, este mărginită, la câţiva paşi de Guvernul României, de o cavitate imensă, în care am putea ascunde un transatlantic.

Acum mai bine de zece ani, aici era o clădire cu mai multe etaje, şubredă, care a fost demolată cu artă de o firmă de construcţii (nicio firmă nu demolează mai bine decât una de construcţii). Apoi, cu excavatoare gigantice, s-a săpat o fundaţie de mari proporţii pentru altă construcţie, probabil un zgârie-nori, judecând după dimensiunile pilonilor de oţel înfipţi în fundul gropii.

Fundaţia a fost săpată până foarte aproape de sediul redacţiei România literară, unde lucram, astfel încât cei care administrau clădirea noastră au fost nevoiţi să amenajeze pe lângă zidul ei un fel de pasarelă cu balustradă. Anii au trecut şi şi proiectatul zgârienori nu şi-a mai făcut apariţia. Munca pe şantier a încetat cu desăvârşire. Fundaţia nefolosită a început să fie ocupată de o vegetaţie crescută în dezordine. Iar pilonii de oţel au ruginit. Până la urmă, pădurea de piloni a fost concurată şi învinsă de o pădure propriu-zisă, o adevărată junglă, din care urcă spre trecători ciripit de păsări, dar şi chiţcăit de şobolani. Plus mirosul fetid al unor gunoaie putrezite.

În centrul oraşului se află, deci, poate cea mai mare rezervaţie de şobolani din Europa! şi toate acestea fără ca Primăria Capitalei să reacţioneze în vreun fel. Mai sunt zone abandonate şi sălbăticite în Bucureşti. Una s-a transformat de-a lungul timpului într-un fel de deltă, cu o floră şi o faună bogată, pe care vin să le studieze ecologişti din întreaga lume, iar autorităţile aproape că se mândresc cu acest punct de atracţie, care ar trebui să fie de fapt un motiv de ruşine. Existenţa pădurii din groapa de pe Calea Victoriei este însă şi mai descalificantă pentru autorităţi. Ea reprezintă un fel de certificat al nesimţirii. Nu poate fi găsită nicio scuză pentru tolerarea unei asemenea situaţii. Din câte am auzit, cauza o constituie un litigiu juridic între constructor şi proprietarul terenului. Dar câte decenii trebuie să mai treacă pentru rezolvarea acelui litigiu?

Nu m-aş mira ca imensa şi oribila cavitate din mijlocul oraşului să genereze o catastrofă, poate chiar o epidemie de ciumă. Atunci se va întâmpla ca în cazul incendiului de la Colectiv, care a dus la moartea în chinuri a zeci de tineri nevinovaţi: reprezentanţii autorităţilor vor lua măsuri drastice, dar tardive. Se vor face noi legi, va cădea guvernul, dar totul va fi prea târziu.

Cei care au putere de intervenţie şi de decizie trebuie să se trezească acum. Ar salva vieţile unor oameni, iar ei înşişi ar scăpa de închisoare.


Simona Vasilache

Pădurea nimănui

În primii vreo doi ani de venit la România literară – Uniunea Scriitorilor nu se mutase încă din Casa Monteoru – nu pot spune că am dat mare importanţă împrejurimilor. Intrarea nu era pe unde este acum, ci de partea cealaltă a clădirii, cum treci pe Sfinţii Voievozi, printr-o mică parcare destul de neîngrijită şi pe lângă un zid pe care a stat scris multă vreme (s-ar putea, în spatele crângului care a cotropit spontan şi latura aceea a sediului nostru, să mai scrie încă), spre mândria dinamoviştilor din redacţie, câini până la moarte şi dincolo de ea. De partea astalaltă, vecină cu parcarea cazinoului, era o clădire neagră, cu geamuri sparte, înaltă şi fioroasă, legănându-şi silueta inutilă în dreptul ferestrelor noastre. Am realizat, propriu-zis, că există în vara lui 2005, cred, când ne-a prins cutremurul – peste cinci grade, amplificat de scârţâielile de construcţie veche, încă nerenovată, atunci, în redacţie. Indicaţiile erau contradictorii, între interdicţia, pe care o ştie orice copil, de a fugi pe scări când se zgâlţâie casa, şi spaima că se prăbuşeşte asta (i.e., scheletul abandonat) şi murim dracului. Nu s-a prăbuşit atunci, ci peste câţiva ani, când au venit s-o dărâme, să sape o altă fundaţie şi să pună de vreun zgârienori. Încurcăturile birocratice, nelipsite din orice poveste cu retrocedări, privatizări şi interese care se agaţă, inevitabil, de un teren generos situat ultracentral, au zădărnicit nu finalizarea lucrării, ci chiar începerea ei. Şi iată-ne, deci, vecini cu hăul. Strecurându- ne abil, când, din alte încurcături, intrarea veche s-a închis, pe o potecuţă de beton de nici doi metri, pe buza gropii, până la uşa clădirii noastre. Pe urmă a apărut un gard, apoi un podeţ de scânduri şi, nebăgate în seamă, trunchiuri de copaci care au tot crescut spre lumină. Mesteceni eleganţi, plopi zvelţi, foşnitori, oţetari nesuferiţi şi tot felul de tufişuri au ocupat, în voie, locul nimănui. Cumnecum, i-am remarcat când deja ajunseseră la ferestrele de la etajul 1 ale redacţiei, legănându-se frumos în vânt sau în soare. De acolo se văd ca o dumbravă minunată, aducătoare de oxigen şi inspiraţie, dacă n-ai proasta idee să te apleci – deşi scrie şi în trenuri că è pericoloso sporgersi – pe geam şi să cercetezi mai îndeaproape rădăcinile pădurii. Jos, pe terenul denivelat şi brăzdat de drugi ruginiţi de oţel ce trebuiau să susţină fundaţia care n-a mai fost să fie, convieţuiesc fel de fel de ciurucuri – bucăţi de dulapuri, scânduri vechi, gunoi menajer că, de, vecinii sunt de toate soiurile – şi fel de fel de specii (neprotejate). O vreme au fost nişte câini, pe care portarii noştri îi ştiau după nume şi îi mai şi hrăneau din când în când, acum sunt pui de pisică răsărind de pe te miri unde la mirosul unei străchini cu lapte. Şi, relativ de curând, cam multişori şobolani, trecând nestingheriţi şi mai tot timpul graniţa fragilă spre clădirea noastră. Prilej de glume şi ironii, fiindcă şi lumea literară îşi are, de bună seamă, şobolanii ei. Recentele lucrări de renovare ne-au procurat un gard mai înalt care te scuteşte, dacă nu ţii cu tot dinadinsul să admiri urâtul, în forma neglijenţei edilitare groase, de colcăitoarea privelişte. Totuşi, ispita e acolo şi nu o dată privim, cu un soi de masochism, la ciolanele expuse indecent ale defunctei capre a vecinului. Mici utopii – cum ar fi să ne facem stăpâni, peste noapte, pe no man’s landul de sub nasul nostru şi să-i dăm o întrebuinţare boemă – colorează, în vreo pauză de ţigară ori la venire sau plecare, absurdul unei probleme fără ieşire, deocamdată. Iar deocamdată ăsta ţine cam de mult. Pe de altă parte, transformarea lăstărişului în vreascuri de foc de dragul unui proiect imobiliar fără prea multă imaginaţie, parcă-parcă ne-ar întrista. Greu, totuşi, să ne intri în voie...


Răzvan Voncu

Ca-n codru Îmi amintesc exact anul în care am văzut prima dată spaţiul care acum alcătuieşte un neaşteptat codru, în mijlocul Căii Victoriei: 1978.

Pe atunci, locul era ocupat de o clădire de birouri, în care se afla sediul Ministerului Industriei Construcţiilor de Maşini. Tatăl meu era inginer la Aro Câmpulung (altă instituţie a vechii Românii, în locul căreia se află acum un codru!) şi tocmai se întorsese după un stagiu de un an şi jumătate în Gabon. Având de lichidat tot soiul de deconturi şi de semnat tot felul de acte, a venit de câteva ori la sediul MICM, cu care, de altfel, ca uzină „strategică”, Aro avea relaţii strânse. Într-una din aceste deplasări, neavând cu cine să mă lase acasă (în acele timpuri, în oraşele industriale, noţiunea de bonă nu era cunoscută), m-a luat şi pe mine. Când am ajuns în faţa ministerului, primul lucru care mi-a atras atenţia a fost firma. Chiar dacă era din sticlă, scrisă cu vopsea albastră şi fixată într-o ramă de lemn — ca orice altă firmă văzută de mine până atunci —, conţinea vocabula minister. Care nu exista pe nici una din aceste firme, nici din Constanţa natală, nici din Câmpulung-Muscel, unde ne aflam din cauza profesiunii de inginer de automobile a tatălui. Minister suna înfiorător de impozant, pentru copilul crescut în atât de oficiala Românie a anilor ‘70. Mi l-am şi închipuit pe ocupantul înaltului fotoliu, al cărui nume îl ştiam (celebrul, în epocă, Ion Avram), drept un bărbat înalt, suplu, impozant, elegant, asemănător cu miniştrii din filmele americane, pe care le vedeam la televizor. Când, mai târziu, l-am văzut la televizor, am fost crunt dezamăgit: ministrul era un ins de statură medie, cu carură de măcelar şi facies muncitoresc, pe care costumul „stas” stătea aiurea, de-o vizibilă slugărnicie faţă de şeful, pe care îl însoţea într-o vizită de lucru. După firmă, am văzut clădirea. Părea şi ea americană, chiar dacă era vizibil ponosită. (Era după cutremurul din 4 martie 1977, iar imobilul, deja afectat, fusese lăsat în paragină.) Arăta, evident, cu totul altfel decât vilele burgheze şi blocurile muncitoreşti din Câmpulung-Muscel, sau decât clădirile solare din Constanţa copilăriei. Contribuia la impresia mea generală că Bucureştii erau total diferiţi de restul României. Am revăzut clădirea în ‘88, când am venit să dau examen la facultate şi, în pofida deceniului care trecuse, imobilul era în continuare impresionant. Acum eram deja pasionat de arhitectură şi apreciam superlativ Bucureştii interbelici, unde bauhaus, cubism, Art Déco şi stilul internaţional dialogau, într-una dintre cele mai frumoase ţesături arhitecturale moderne din Europa. Clădirea proiectată de Arghir Culina (machedonul meu!) era, în acest peisaj, cu adevărat remarcabilă. În această clădire am avut şi primul meu serviciu, în 1994, imediat după terminarea facultăţii. Angajat de Nicolae Cristache – la sugestia poetului Gheorghe Tomozei – la cotidianul „Ora”, am lucrat câteva luni în imobilul fostului mimister, în care, acum, îşi aveau sediul diverse firme, ONG-uri, partide, ba chiar şi pseudo-universitatea poetului Ion Nicolescu. Mă simţeam foarte bine pe holurile somptuoase, amintind de fotogramele neo-realismului italian sau de interioarele din filmele noastre din anii ‘60. Pe coridoare puteau fi, de altfel, văzuţi o mulţime de oameni interesanţi, de la Dinu Patriciu la Călin Popescu-Tăriceanu şi de la Ducu Bertzi la poetul Nicolae Prelipceanu. Nu am avut nici o clipă senzaţia că petrec ore întregi într-un imobil care se poate prăbuşi, cu toate că auzisem că ar avea probleme şi ar trebui chiar demolat.

Tot în clădire, chiar la intrarea din dreapta, la care oprise maşina în 1978, s-a aflat şi editura la care am debutat şi am publicat, ulterior, încă două cărţi: Editura Viitorul Românesc, proprietatea uitatului, azi, Viorel Cataramă. Am petrecut mult timp şi în birourile ei, în ‘97- ’98, ba chiar şi mai târziu. Venea lume interesantă: Dumitru Radu Popescu, Nicolae Iliescu, George Cuşnarencu, Traian T. Coşovei, George Stanca, Ioan Lăcustă.

Continui să cred cu tărie că imobilul nu trebuia demolat, iar explicaţia că nu mai putea fi consolidat şi salvat e o minciună, menită să acopere o tentativă de speculaţie imobiliară cu terenul, de mii de metri pătraţi, din Calea Victoriei. Dacă a fost salvat Palatul de Justiţie, construit puţin după jumătatea secolului al XIX-lea fără structură de rezistenţă, putea fi salvată şi această clădire interbelică, din beton, cu structură de rezistenţă.

Întâmplarea face ca viaţa să mă aducă şi azi în preajma fantomei defunctei clădiri, mai întâi, ca redactor la „Luceafărul de dimineaţă”, iar acum, la România literară. De la fereastra biroului meu actual văd, în imaginaţie, locul în care, la etajul al V-lea al defunctei clădiri, s-a aflat primul meu birou, de la „Ora”.

Codrul care a crescut, absurd, în loc? Citadin intratabil, refuz să îl văd. Refuz să accept acest neverosimil implant de mizerie şi primitivism, de delăsare edilitară şi speculaţie grosieră, pe obrazul celei mai ilustre artere din Sud-Estul Europei. Numi inspiră nimic poetic: doar gânduri incorecte politic la adresa justiţiei (care nu lămureşte statutul terenului şi al afacerii de la Poşta Română, finalizată prin demolarea clădirii), al rechinilor imobiliari (care au dărâmat o lucrare reprezentativă a interbelicului românesc) şi al edililor (care trec pe lângă această oroare fără să se simtă jigniţi, probabil din convingeri estetice inevitabil rurale).

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara