Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cartea Straina:
Colaj de perle şi nestemate de Felicia Antip


Spre deosebire de practic toţi ceilalţi prozatori americani de valoare comparabilă, Donald Barthelme (1931-1989) n-a fost tradus la noi până în ultimii trei-patru ani, când au apărut romanele Albă ca Zăpada şi Regele, care vor fi urmate de volumul de proză scurtă Patruzeci de povestiri, inclus de Harold Bloom în „canonul literaturii occidentale", adică printre cărţile fundamentale ale acesteia.

Încă dinainte de moartea lui timpurie, Donald Barthelme îşi pierduse însă şi cititorii americani, cărţile lui nu mai erau retipărite, cine încerca să le cumpere din atotcuprinzătorul depozit Amazone afla că nu mai sunt de găsit. Postmodernismul american se demodase mai repede decât modelul lui francez.

O biografie amplă, arhidocu-mentată şi cât se poate de pătrunzătoare, aşa cum se scriu despre marii creatori numai în America, unde li se oferă autorilor destui bani şi suficient răgaz pentru a-şi consacra câţiva ani pregătirii şi realizării unui asemenea proiect, spune, pentru prima dată, povestea vieţii, a formării şi a afirmării lui, îi descrie şi explică opera şi meandrele popularităţii ei. Se numeşte Hiding Man (Cel care se ascunde), iar autorul cărţii, publicată de editura St.Martin Press în 2009, este un fost student al lui Barthelme, Tracy Daugherty. Hiding Man fusese titlul uneia dintre primele naraţiuni ale lui Donald Barthelme. Biograful nu explică de ce l-a împrumutat, dar afirmă că se potriveşte celor mai multe dintre personajele-scriitori din opera ulterioară a autorului. Deşi, după anul 2000, ea a reînceput să fie editată, Barthelme este în continuare -crede Dougherty - „un om ţinut ascuns" (a hidden man).

S-a întâmplat să nu scriu decât despre una dintre cărţile lui, volumul de proză scurtă Sadness, (Tristeţe), apărut în 1972, pe care l-am prezentat în România literară cu peste treizeci de ani în urmă. Donald Barthelme a fost o figură insolită în peisajul literar american, dominat pe atunci (ca şi acum) de ficţiunea narativă de tip clasic. A vrut să demonstreze că se poate scrie scurt şi abandonând modelul cehovian şi a experimentat aproape toate trucurile postmoderniste, inclusiv jongleriile grafice. în mod surprinzător, legendarul redactor-şef al lui „New Yorker", William Shawn, care nu cultiva de obicei scriitori nonconformişti şi le impunea colaboratorilor o ţinută stilistică oarecum rigidă, cu ştaif, l-a îndrăgit din prima clipă pe tânărul ireverenţios care făcea tabula rasa din tradiţii şi i-a publicat peste o sută de texte.

Prezenţa lui în pretenţioasa revistă avea să contrarieze multă lume. în 1967 s-a tipărit acolo un fragment din Albă ca Zăpada -roman tradus la noi, după cum spuneam, cu întârzierea de patru decenii devenită aproape tradiţională şi ales probabil dintre celelalte cărţi ale lui Donald Barthelme exact pentru ceea ce scandaliza în anii '60, chiar dacă astăzi criteriile de permisivitate sunt mult mai laxe. Parodia basmului fraţilor Grimm şi a desenului animat produs de Disney, în care Alba ca Zăpada, o tânără total „eliberată", trăieşte cu şapte bărbaţi într-una din „comunele" la modă în era hippiotă, i-a revoltat pe scriitorii Joyce Carol Oates, John Gardner şi pe alte câteva sute de cititori, determinându-i să-şi anuleze ostentativ abonamentele la „New Yorker".

„New Yorker" nu cobora însă ştacheta exigenţei atunci când îl publica pe Donald Barthelme.
Dimpotrivă. Giumbuşlucurile colajelor, pastişelor, calambururilor, vorbelor în doi peri, se exercitau asupra unei materii de esenţă nobilă. Scriitorul jongla cu texte literare, cu teze filosofice, cu opinii despre artă, punându-le în faţa unor oglinzi strâmbe care le transformau uneori în imagini hilare sau de-a dreptul groteşti. Proza lui rămâne până în ziua de azi unul dintre cele mai sofisticate şi mai complexe discursuri despre spiritul creator în toate întruchipările lui. Dreptul de a alege registrul în care o va citi aparţine cititorului, acesta putându-se mulţumi să se amuze fără să depăşească primul nivel de înţelegere, acela al degustării anecdoticului, dar având şi latitudinea de a-i explora sensurile strat cu strat.

Principala calitate a biografiei întocmite de Tracy Daugherty este o ambivalenţă asemănătoare. La primul nivel, ni se oferă povestea captivantă a unei vieţi şi a unei opere mereu altfel, mereu gata să încerce experienţe năucitoare. Pagină cu pagină se alcătuieşte însă şi o istorie a culturii americane în secolul al XX-lea. Prea puţini creatori din acest secol vitezoman au avut şansa de se nutri cu toate roadele pământului (apud André Gide), precum artiştii Renaşterii. Favorizat de circumstanţe şi de multilateralitatea îndemânărilor lui, iconoclastul Donald Barthelme a strâns şi a cheltuit fără reţinere comori inestimabile de cunoştinţe, jucându-se şi jonglând cu ele ca şi când ar fi fost cel mai lesnicios lucru din lume.

Nimic nu i-a lipsit, nimic nu i-a rămas străin. Tatăl lui, care se numea tot Donald Barthelme, a fost un arhitect texan cu orizont larg, care a proiectat clădiri impunătoare şi în acelaşi timp extravagante, între care şi imensa reşedinţă a propriei familii, construită în câmp deschis în apropiere de Houston. Duminica, turiştii obişnuiau să-şi parcheze maşinile în apropiere pentru a privi o casă cum nu se mai văzuse pe acolo. Numeroşii copii ai familiei se amuzau mărşăluind în faţa acestor spectatori şi maimuţărindu-se. Mediul în care trăiau, educaţia primită şi bineînţeles aptitudinile înăscute îi pregăteau pentru cariere de succes. Singura fiică, Joan, avea să fie prima femeie vicepreşedinte a unei importante companii petroliere, băieţii s-au afirmat cu toţii pe tărâmul literaturii: Peter, care a făcut avere în publicitate, a scris o serie de romane poliţiste complexe, Frederick şi Steven, profesori de literatură la Universitatea din Mississippi de Sud, sunt apreciaţi autori de proză.

Orientările estetice ale familiei erau dominate de credinţa în virtuţile şi în vitorul avangardei. „Ironia, autocontrolul, simularea indiferenţei formau sfânta treime" a comportamentului recomandat membrilor ei. Atitudinile sfidător de independente erau altoite insă pe tulpina rigidă a educaţiei catolice stricte inculcată in şcolile la care fuseseră trimişi din prima copilărie. Donald - fiul a avut acces nelimitat la informaţii despre toate tendinţele inovatoare din arhitectură, pictură, muzică şi literatură.

Mare amator de jazz bee-bop, Donald Barthelme a făcut parte in timpul liceului şi după absolvire din formaţii de amatori, „cântând" la instrumente de percuţie. Gustul pentru pictura suprarealistă, asiduitatea cu care frecventa cinematografele, frenezia lecturii s-au integrat intr-un mod de a percepe şi de a gândi existenţa structurat de preceptele unor stâlpi ai contraculturii precum Foucault, Derrida &comp. Unii dintre criticii care au contestat valoarea operei lui au susţinut că Donald Barthelme n-ar fi fost decât un ilustrator al acestei filosofii „datate". Plasându-l in contextul cu acribie documentat al întregii culturi a epocii, Tracy Daugherthy demonstrează că a fost, dimpotrivă, un scriitor profund şi original, că piesele şi fragmentele de informaţie reunite cu rafinament in bricolajele lui işi au originea in marea cultură, că şi-a şlefuit cu stăruinţă de perfecţionist stilul şi chiar şi cele mai aparent gratuite experimente au o marcată dimensiune socială (inexistentă la metaliteratorii care respectă cu stricteţe dogmele formalismului).

El împărtăşeşte aprecierea lui Salman Rushdie care a văzut in Barthelme „una dintre figurile esenţiale ale literaturii americane", nu-l contrazice pe Malcolm Bradbury care l-a considerat „cel mai bun dintre scriitorii americani contemporani de proză scurtă" şi invocă argumentul existenţei a numeroase dizertaţii academice in care opera lui este comparată cu operele lui Borges, Calvino sau García Márquez, iar modernismul lui este pus alături de acela al lui Eliot, Joyce, Beckett.

Donald Barthelme a trăit intens, grăbit, a murit de cancer la numai 58 de ani. Nici in viaţă n-a fost mai cuminte, mai conformist decât in artă, dar şi-a purtat omeneştile slăbiciuni şi până şi viciile cu eleganţa cu care s-a purtat in toate imprejurările vieţii. A fost căsătorit de patru ori, a avut multe legături amoroase, dar s-a despărţit de femeile din viaţa lui fără resentimente, a fumat enorm, a băut peste măsură incepând de la 16 ani, fără să pară vreodată beat. Avea vocaţia prieteniei, ea un excelent profesor de literatură, se implica fără rezerve in problemele scriitorilor, mai cu seamă ale celor persecutaţi in alte ţări (prin intermediul PEN) şi, afară de marea neşansă de a trăi atât de puţin, a avut toate noroacele imaginabile, printre care şi pe acela de a fi evocat, la două decenii după moarte, de un biograf talentat, conştiincios şi care-l admira incă de pe vremea când ii fusese student.