Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
Comedia bătrîneţii? de Daniel Cristea-Enache

Alex. Ştefănescu, Jurnal secret. Serie nouă (2009-2015), cu ilustraţii de Costel Pătrăşcan, Corint Books, Bucureşti, 2016, 320 pag.

Alex. Ştefănescu a brevetat şi a ilustrat, în ultimul deceniu, formula oximoronică a jurnalului secret publicat cu periodicitate, spre disconfortul, cel mai adesea, al personajelor reale cuprinse în însemnările criticului. Gheaţa din calorifere şi gheaţa din whisky (1996) era un jurnal „politic”, iar Întîmplări (2000) avea mărcile prozei.

Abia din 2005 încoace, observaţia caracterologică făcută de autor ia structura de continuitate şi fragmentarism a jurnalului, mai convenabilă lui Alex. Ştefănescu după finalizarea proiectului istovitor al Istoriei literaturii române contemporane (1941-2000). În volumele, cu „noi dezvăluiri” ori „dezvăluiri complete”, din seria Jurnal secret vedeam un critic care se joacă şi se răsfaţă, tratînd cu umor, ironie afectuoasă şi autoironie gustoasă propria aderenţă la mediul familial, literar, comunitar şi naţional.

Chiar dacă, în această „serie nouă” din Jurnal secret, formula este aceeaşi, cartea e sensibil diferită de cele care o preced. Dispoziţia criticului s-a schimbat, iar spectacolul existenţei, urmărit alteori cu bucuria participării, a devenit un motiv de retrospecţii melancolice. Alex. Ştefănescu are în aceşti ani (2009-2015), tot mai frecvent, sentimentul că viaţa i se apropie de sfîrşit, că existenţa aproape s-a consumat şi, oricum, s-a acumulat în urmă; că timpul nu mai poate fi dat înapoi, iar bătrîneţii, bolilor, epuizării le va urma, destul de curînd, exit-ul. Autorul se studiază şi se descrie fără menajamente, comparînd energia de altădată cu cea de acum şi vigoarea corpului tînăr cu sleiala, împuţinarea, „defectarea” ansamblului fiziologic. E nevoie de o uriaşă energie fizică şi morală pentru a pune, repune în funcţiune maşinăria umană tot mai hodorogită şi a o face să ruleze pe traseele domestice şi urbane. Inima şi ficatul, grăsimea, incapacitatea de a dormi sînt nu elemente „literare” şi literaturizate, ci probleme acute, cu care bărbatul aproape septuagenar se confruntă cotidian. Jurnalul acoperă, aşadar, un interval de adevărat şi discret eroism: sub masca zîmbitoare a jovialului Alex. Ştefănescu este chipul unui om care suferă.

El va asuma, însă, în continuare setul obligaţiilor şi implicaţiilor profesionale şi societale, cu un efort tot mai vizibil. Alex. Ştefănescu continuă să scrie şi să publice ritmic, să semneze prefeţe la cărţile unor tineri autori, să vorbească la lansări, să participe la emisiuni de radio şi televiziune, să ţină conferinţe, să se implice politic şi civic, să candideze, chiar, pentru un loc în Parlament – dar această receptivitate la solicitările comunităţii şi ale mediului îl costă tot mai mult.

În unele momente, criticul simte că nu mai are de unde să dea, altora, din propria energie; şi că, dimpotrivă, el este cel care ar trebui să primească. Norocul, mare noroc, poartă un nume (Domniţa, soţia lui Alex. Ştefănescu, personaj în carte) şi e localizabil într-un spaţiu anume: casa cu o curte din afara Bucureştiului, unde cei doi soţi au creat o natură proprie. Casa, ea, va rămîne o extensie a exteriorului plin de condiţionări, comandamente, imperative. Cînd se întrerupe curentul, nimic nu mai merge, iar cînd se restabileşte, pe ecranul computerului se văd, adunate, mesajele noi. Departe de a fi un mediu intim şi securizant, în care proprietarul să se retragă, departe de zgomotul şi furia actualităţii devoratoare, locuinţa pare expusă tuturor celor care, fiecare în parte, îi solicită ceva lui Alex. Ştefănescu. Cu atenţia disipată, hărţuit şi tracasat în propriul birou, este mai degrabă expus pericolelor şi aproape neajutorat în ceea ce ar fi trebuit să fie mediul său de linişte şi confort. Pisica (sofisticata Chiţi) îi aduce într-o zi ca pradă un şoricel cu care criticul nu ştie ce să facă şi cu care-şi va bate capul pînă imaginează o variantă laborioasă de eliberare fără vătămare: „Ce să fac? Ce să fac? Mă gîndesc intens şi iau un prosop pe care mi-l înfăşor pe mîna dreaptă cu care urmează să prind şoricelul. Cu mîna stîngă deschid parţial sertarul. Şoricelul se uită din nou atent la mine, vrînd parcă să-mi descifreze intenţia. Îl acopăr brusc cu prosopul şi îmi fac palma cleşte, ca să-l pot ridica din sertar. Cu o încordare stranie, surescitat, strîngîndu- mi palma în pumn, dar avînd şi grijă să nu-i fac rău, străbat holul şi ies pe terasă. O fracţiune de secundă, în hol, mă văd în oglindă: am figură răvăşită, par nebun. Mă aplec peste parapetul care împrejmuieşte terasa şi arunc şoarecele, cu tot cu prosop, în iarbă. Nu se întîmplă nimic, prosopul rămîne nemişcat. Dar după cîteva secunde, şoricelul iese precaut, se uită în stînga şi-n dreapta şi o zbugheşte în iarbă, făcîndu-se nevăzut.” (p. 226). În altă zi, cînd caută cea mai bună formulare pentru o interpretare a unui poem din Eminescu, e deranjat de soneria de la poartă. Un individ „volubil” îi explică, avînd în mînă un tabel, că este necesară contribuţia lui pentru salvarea vieţii unui copil bolnav de leucemie. Cazul e grav, dat fiind că solicitantul şi-a mai făcut apariţia la poartă, dar nu pentru pretinsa boală a pretinsului copil, ci prin tracasarea neruşinată a unui profesionist întrerupt din munca lui. Ambiţia pedagogică a lui Alex. Ştefănescu e nestinsă, criticul încercînd să-l îndrepte pe vizitator: „Îi spun că a mai venit la mine şi acum două zile şi că zeci de alţi salvatori ca el, suspecţi, mi-au cerut bani de-a lungul timpului. Îl sfătuiesc să-şi găsească un mod cinstit de a-şi cîştiga existenţa.”. Reacţia celui povăţuit face o bună pagină de Jurnal secret: „El mă priveşte cu ură şi pleacă, nu înainte de a-mi spune: - Da’ cărpănos mai eşti, şefule!” (p. 300).

Dacă locuinţa se dovedeşte plină de pericole, vizibile şi invizibile, inaudibile ori sonore, grădina va prelua funcţia de ocrotire a bietului critic asediat de forţe exterioare şi cu sănătatea şubredă. „Uzura” fiziologică şi dispoziţia neagră dispar, ca prin farmec, atunci cînd proprietarul naturii amenajate îşi îngrijeşte grădina. Ceea ce ar trebui să fie resimţit ca efort fizic este perceput ca o incomparabilă plăcere şi o repetabilă bucurie a reîntîlnirii cu universul viu. Mai mult decît obiectele, pe care manualitatea criticului le luase deja în posesie şi administrare competentă, plantele, copacii, păsările, micile gîze vin şi stau acum să-i bucure inima. O scrisoare pe care un cireş (!) i-o scrie sexagenarului ce a avut grijă de el este memorabilă; şi la fel sînt cam toate fragmentele de observaţie şi notaţie a vieţii din universul vegetal. Jurnalul, din secret, intim şi crud, devine „descoperit”, transparent şi solar. În grădină, adică tocmai acolo unde bărbatul trebuie să pună osul şi să muncească fizic, pagina de jurnal se „însănătoşeşte” şi se energizează.

Chiar realitatea exterioară, din acaparatoare şi tracasantă, devine frumoasă şi poetică. În acest regim, diferit, al cărţii, soneria de la poartă sună parcă altfel - iar vizita e făcută nu de un milog cu un tabel în mînă, ci de două fete, eleve, care vor să fie ninse sub cireşul despre care criticul le-a povestit la o întîlnire de la liceul lor. Contrastul scenei ce urmează cu cele, repetitive, în care oamenii strigă, înjură, se ceartă pe stradă, cu ochii ieşiţi din orbite, este revelator. Criticul ştie că momentul este doar unul dintr-o viaţă, care urmează, grea şi adeseori urîtă: „Candoarea lor m-a înduioşat. Le-am privit atent şi, ca un clarvăzător, am avut în faţă filmul vieţii lor viitoare, derulat rapid. Ceas deşteptător pe noptieră, bărbat autoritar, naşteri, ore în şir în faţa aragazului. Sau facultate, bursă în străinătate, carduri, laptop, birou cu aer condiţionat şi geamuri făcute să nu se deschidă. Poate că nimeni, niciodată, nu le va mai invita sub un pom înflorit. Am ales unul din cei zece cireşi încărcaţi de flori albe, iar fetele, emoţionate, s-au aşezat sub crengile lui. Amîndouă frumoase, una ceva mai înaltă, visătoare, cealaltă cu un zîmbet de ştrengăriţă, aveau chipurile scăldate în lumină. Am scuturat cireşul, timp de cinci- şase secunde, şi ele au primit cu o bucurie fără margini ninsoarea de petale.” (p. 81). Episodul cu elevele ninse şi care rîd ca nişte „mirese fericite” face cît zece secvenţe cu „blonde” din imaginarul erotic ori din realitatea prozaică a criticului.

Există o bifurcaţie în faţa lui Alex. Ştefănescu, întrucît drumurile alternative nu sînt numai în basme şi doar la tinereţe, ci şi în viaţă, la vîrsta experienţei şi a bătrîneţii. Primul duce spre latura neagră din Jurnal secret, cu finalul predictibil al opririi „maşinăriei” umane pe care omul însuşi a solicitat-o prea mult şi a ocrotit-o prea puţin. Al doilea deschide, dimpotrivă, o perspectivă nouă, cu bărbatul avînd de el însuşi grija pe care o manifestă faţă de obiecte şi fiinţe, inanimate nichelate şi copaci foşnitori.

E de sperat că un critic atît de lucid va alege bine, iar în următorul volum din Jurnal secret, mai stenic decît acesta, cititorul se va putea delecta cu comedia bătrîneţii desfăcută în toate componentele ei.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara