Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Muzică:
Complexul matineului de Liviu Dănceanu


De cînd mă ştiu, am avut complexul matineului. în şcoala primară trebuia să mă scol cu noaptea-n cap deoarece prichindeii, nu-i aşa, se cădea să înveţe numai dimineaţa. La filme nu puteam merge decît tot la matineu, cînd se exersa copios operaţiunea cangur, sărindu-se cu hărnicie purcoi de secvenţe, vezi Doamne, dintre cele mai tari. Maledicţia a funcţionat inclusiv asupra spectacolelor de teatru ori concertelor simfonice care, fie vorba între noi, la prima lor programare dintr-o zi, nu se urmărea decît bifarea unei acţiuni, socotindu-se doar ca antrenamente (repetiţii) pentru reprezentaţiile vesperale. Chiar şi acolo (pe stadion, adică) unde, cînd eram de-acum ditamai vlăjganul, aveam, chipurile, permisiunea să merg la orice oră din zi, tot la matineu eram nevoit să asist, nu de alta, dar echipa favorită juca în divizia B. Ce mai, eram proprietarul unei suferinţe pe care, probabil din sfială, nu am mărturisit-o niciodată, căci, se ştie, sufletul care suferă are pudoarea lui, aşa cum bolnavii o au pe a lor; cînd este vorba să dezvăluie pentru prima dată o rană, oricine tresare. Cu toate acestea suferinţa pare mai blîndă dacă este împărtăşită cuiva. Ca şi nădejdea cu care am crescut, că odată şi odată voi fi absolvit de matinee. Şi, uite că n-am fost. Vorba romanului: de ce ţi-e frică, nu scapi. Aidoma unui orb am întins mîna neştiind dincotro va veni salvarea sau osînda. Dar ce salvare poate fi aceea cînd, gonind leii, eşti devorat de hiene? Sau cum se justifică osînda care te face să nu mai înţelegi nimic? A înţelege înseamnă în primul rînd a te apropia. Iar apropierea este posibilă doar atunci cînd eşti în stare să te miri. O groază de timp am crezut că noua muzică românească savantă nu poate fi considerată matineul muzicii clasice. De la o vreme însă cele două felii de muzică (altminteri, tăiate din acelaşi trunchi) sunt tratate ca personajele dintr-un desen animat cu Toma şi Jerry, care nu pot face niciodată pace, întrucît s-ar duce de rîpă dugheana băcanului. Şi ceea ce este mai grav: jocul de-a şoarecele şi pisica se petrece, iată, de cîteva ediţii, şi pe platourile înalte ale Festivalului "George Enescu". (Dar ce importanţă mai are marca fabricii ori soiul cravaşei, cînd atinge rana calului, fie el de curse, tracţiune sau circ?) Cu rare excepţii, creaţiile compozitorilor români (ca să nu mai vorbim de cele aparţinînd altor meridiane care, cel puţin în ediţia din acest an, au lipsit cu desăvîrşire) s-au văzut îngrămădite, unde credeţi?, la matineu, în locul în care, claie peste grămadă, s-au călcat în picioare, îmbrîncindu-se, şifonîndu-se reciproc, nu de alta dar tot erau ele prea de multă vreme ţinute la naftalină. Şi ca să nu mai zică cineva că nu au fost scoase la aerisit, concertele de muzică românească, din recent încheiata ediţie, au semănat cu nişte frînghii de rufe, ticsite cu fel de fel de veşminte, care de care mai croite şi mai colorate. Unele vînturîndu-şi fasoanele în bătaia vîntului; altele camuflîndu-şi peticele cu reţinere sau, dimpotrivă, cu emfază. Şi totul în numele unei democraţii nivelatoare, fricative, dar şi destabilizatoare, convulsive. în republica muzicii însă orice civilizaţie sonoră începe printr-o teocraţie şi sfîrşeşte printr-o democraţie. Să însemne oare aceste matinee de muzică românească începutul sfîrşitului? Tare mi-e frică de un răspuns afirmativ! Divorţul impus, fără probe concludente, şi fără martori cinstiţi, prin care componistica românească a fost condamnată la un regim de apartheid, de segregare, nu de către muzica aşa-numită clasică, ci de cei ce rostuiesc evenimentele festivalului, poate lesne duce, pe de o parte la dizolvarea interesului (şi aşa diluat) faţă de creaţia autohtonă, iar pe de altă parte la segregarea şi ghetoizarea unei muzici mandatate să livreze, ca un copil legitim al trecutului ori ca sămînţă a viitorului, sensibilitatea prezentului. Lasă că suntem, vrînd-nevrînd, pensionarii unei rezervaţii de muzică contemporană. Compozitori (poate, s-a văzut şi în festival, mai mulţi ca niciodată), interpreţi (histrioni sau autentici), un public (cît să încapă la o cină de taină), în sfîrşit, o specie de artişti tot mai rară, bizară sau, în cel mai fericit caz doar exotică, populează ceea ce putem numi, la modul optimist - rezervaţie, pesimist - ghetou, ori neutru - cazarmă. M-am întrebat deseori cum de s-a ajuns aici; cum de, fără să fim în chip propriu ameninţaţi cu dispariţia, ne-am pomenit imobilizaţi sub clopotul unei izolări funciare, demnă de cea mai sublimă ratare a pariului unui creator cu mediul, sau de încurajare a zborului frînt prematur. Cu alte cuvinte, s-a instalat în ţarcul nostru un soi de adiaforia, o indiferenţă ori nepăsare soră cu cel mai sever tip de neutralitate cognitivă. Este aici şi mîna destinului, a cărui lucrare se traduce prin traiectul irefutabil şi ireversibil al fenomenului muzical ajuns, Doamne fereşte, în ultima fază a evoluţiei sale: faza atomizării. Dar cred că mai e şi mîna necuratului, care prin emisarii săi, fie ei gutenbergi, marconi, teleproducători sau, iată, festivaluri, au aruncat noua muzică românească la periferia informaţiei şi a evenimentului, instituind o stare de asediu a tăcerii, un embargo capabil să anihileze orice tentativă de evadare a noii muzici din enclava în care este sortită să locuiască de oarece vreme. Şi, cum o mînă spală pe alta, vom rămîne probabil cu singurătatea noastră şi a muzicii contemporane. Or, măcar această din urmă solitudine ar trebui abolită şi reîntregită marea familie care este muzica de pretutindeni şi dintotdeauna. Altfel, riscăm să devenim corifei ai sfîrşitului de ciclu. Un sfîrşit ce se cade a fi ocultat sau numai edulcorat. Iar primul pas este ieşirea din rezervaţie, sfărîmarea ghetoului şi dezafectarea cazărmii în care muzica românească şi-a îngropat propria-i istorie recentă, dar care, ca în orice tip de recluziune, şi-a exersat şi un anume narcisism, un fel de amor fati în chip de reacţie la ostilitatea dimprejur. Că n-am reuşit, a mărturisit-o însuşi festivalul "Enescu" din această toamnă. De ce n-am reuşit? Probabil din nepricepere, din lehamite, dar poate că şi din acea voluptate pe care ţi-o conferă calitatea de cetăţean al rezervaţiei, ghetoului sau cazărmii, ori datorită gîndului luciferic al unor viitoare culpabilizări. Şi uite aşa am ajuns din nou la matineu, unde cu sentimentul devălmăşiei, m-am săturat eu însumi de muzica românească. Altădată îmi învingeam spaima ca să trăiască speranţa. în zilele festivalului enescian, speranţa s-a materializat în găsirea unei potcoave, în timp ce spaima îmi spunea că au mai rămas trei plus calul.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara