Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Comentarii Critice:
Comunismul light de Marius Miheţ

Despre viaţa în comunism s-a scris destul şi niciodată de-ajuns. Aşa s-ar formula una din tarele majore ale receptării contemporane. Ca şi cum, experţi la capitolul întârzieri istorice, literatura noastră s-ar sufoca în actualităţi nefertile.
Ţin să remarc două aspecte generale ale prozei de astăzi. Mai întâi, faptul că am asistat în ultimii ani la un fenomen neîntâlnit după 1989: al scriitorilor ghidaţi după insistenţele şi recomandările criticilor. Miza fiind un roman solid despre epoca ceauşistă. La mijloc e, fireşte, şi ambiţia traducerii într-o limbă de circulaţie. Iar oferta dinspre străinătate ţinteşte cu precădere memoria comunismului autohton. Cu toate acestea, cevaceva se sudează în jurul verdictelor critice, mai abitir decât în ultimul deceniu. Al doilea aspect e mai degrabă un paradox. Într-o epocă în care apar liste, dosare, sinteze tematice etc. care demască nesfârşitele chipuri hâde ale comunismului, literatura noastră de azi înfăţişează un comunism light. Nicio carte de ficţiune apărută după Revoluţie nu a radiografiat convingător teroarea şi notele întunecate din epocă. În producţiile de după 1989, atât şaizeciştii, cât şi generaţiile noi, au contractat un soi de revizitare semihollywoodiană, romanţând ori distilând materia vâscoasă a lumii totalitare în foiletoane carnavaleşti ori autoficţiuni candide. Fireşte, asta nu înseamnă că îndărătul poveştilor nu se reţin respiraţiile epocii, că tipologiile romanului politic de altădată nu generează reacţii. Doar că la urmă rămân senzaţia unei scene nepotrivite, atmosfere vagi şi personaje incomplete malefic. Să ne amintim anchetatorul lui Radu Pavel Gheo din Noapte bună, copii, ce prefera o mită motivată patern decât interogatoriul standardizat. Sau securistul Bojin, din Matei Brunul, căzut în ispite mistice ori în fraternizări periculoase. Orice altceva decât sondări triviale duse până la capăt. Am amintit, nu întâmplător, două dintre cele mai solide romane din ultimii ani.
Mă tem că numai teatrul a reuşit să conecteze cu adevărat actualitatea la o istorie vampirică. Şi că, de la Cel mai iubit dintre pământeni, nu am reuşit să reconstituim tirania unei epoci într-un roman cu adevărat percutant. Avea dreptate dl Andrei Pleşu: „Comunismul a avut darul să scoată ce e mai rău din noi”. Numai că literatura nu prea şi-a însuşit realitatea verdictului. De aici deficitul de care vorbeam mai devreme. Dar dacă pare mai firesc să vorbeşti despre comunism în culori întunecate, iată că o notă aparte vine dinspre filonul ce înregistrează copilăria şi adolescenţa în comunism. Se întâmpla în proza unor Radu Pavel Gheo, Ştefan Baştovoi, Dan Lungu, Florin Lăzărescu, Dragoş Voicu, T.O. Bobe, C. D. Florescu, Costel Baboş, a fraţilor Florian. Fie că perspectiva aparţinea maturului, fie că vocea e a unui puber, istorisirile înregistrează mişcări sufleteşti ce trec dincolo de istorie. E singura întoarcere în epocă ce nu conservă diformităţile şi nuanţele urâtului.
Panorama copilăriei în comunism este completă în proza actuală. Şi datorită lui Adrian Chivu, care a scris un roman despre copilăria urbană în comunism, Strada, din perspectiva unui copil de 11 ani. Nu este o noutate tipul de discurs, însă la Chivu, naturaleţea limbajului, stilul şi atmosfera creează o unitate pe care martorii vremurilor o pot oricând recunoaşte în amintirile personale. Întotdeauna atrăgătoare la acest tip de roman sunt premedită rile. Copilăria îşi păstrează farmecul în primul rând datorită premeditărilor. Ele sunt motoarele ce duc la desfătările memoriei esenţializate. Adrian Chivu a înţeles foarte bine mecanismul şi ne-a oferit o poveste dinamică, la firul ierbii, a dezechilibrelor armonioase din copilăria anilor ’80. Nu-i scapă nimic din paradigma vârstei, poate doar desfăşurările pioniereşti – oricum, absurdiste pentru mai tinerii cititori.
Cărţile ce înregistrează comunismul prin ochii unui copil transmit prin autenticitatea naivităţii o dereglare istorică firească. Una e să vorbească maturul nostalgic prin vocea copilului de altădată, şi alta e să citim confesiunea live a unui puşti de 11 ani. În Strada sunt narate intens câteva luni din viaţa unui orfan de tată dintr-un cartier bucureştean. Trec peste jocurile copilăriei – prezente în mai toate cărţile autorilor menţionaţi mai sus –, şi peste scenele de la şcoală. Interesează psihologia socială. Cum anume copiii trebuie să-şi valorifice imaginaţia tot mai apăsătoare într-o lume lipsită cu totul de imaginaţie. Tânărul narator, Traian Rusu, şi Mircea Mureşan, prietenul său, sunt convinşi că unchiul dispărut al celui dintâi a fost ucis. Când se întoarce, acesta e etichetat moroi. Întreg romanul, ei se străduiesc să elibereze sufletul celui prins între cer şi pământ, exasperând mama indecisă în zorii unei noi căsnicii. Adulţii nu au timp pentru imaginaţie. Numai mătuşa Nuţi, „criminala”, o Marylin Monroe de cartier. Cum nu se poate explica unui ţânc ce înseamnă adulterul sau incompatibilitatea, ea fuzionează prin derapaje bovarice cu imaginaţia filmică a nepotului. La o astfel de întâlnire a proiecţiilor interioare se derulează scena cea mai bună a cărţii, în care adulta dansează şi bea, confesându-se, iar Traian, un partener ideal al confesiunilor, socoteşte că ar fi indicat să răspundă cu scheme de breakdance… Asistăm la scene diverse din viaţa comunistă povestite cu umor, mult umor şi cu un soi de savoare retro. Adrian Chivu reuşeşte performanţa de-a păstra nealterat discursul şi de a doza bine alternanţele realiste cu sugestiile fantastice.
Cel care instaurează scenarii suprapuse este Mircea Mureşan. El se trădează prin imaginarul morbid şi prin capacitatea de colectare a datelor realului pe care le proiectează cu talent – deseori macabru – în suprarealităţi care riscă să devină tot mai carnale. De altfel, finalul romanului, tragic, îl are pe el în prim-plan ca principal suspect al înecării lui Marcus – fratele vitreg al lui Traian. Alături de Romeo, fiul lui Nuţi, el e croit după modelul lumii din Caiet de desen. În construcţia lor, Adrian Chivu redevine un expert al poeticii tăcerii. Vor fi sugerate subtil contradicţiile cuplului, iar copiii sunt ecourile tensiunilor casnice. De altfel, în toate romanele lui Adrian Chivu există o febrilitate a depărtărilor, o fisură a relaţiilor multiplicată deopotrivă în concret şi abstract.
Adrian Chivu a scris patru romane, iar cel apărut de curând nu e scris într-un registru care să-l diferenţieze decisiv de Caiet de desen. Şi acolo perspectiva narativă aparţinea unui nubil, e-adevărat psihotic, iar romanul era decorat în tonuri sumbre, mulate după o interioritate alterată.
În Strada, Adrian Chivu evadează hotărât din registrele morbide, preferate anterior. Romanul este plin de culori şi, ce e mai important, păstrează senzaţia de autenticitate, de identificare cu o vârstă ce-şi conservă până la capăt naivitatea. Nimic sau prea puţin cenuşiu pe cerul istoriei. Nici nu contează că citim, de fapt, aceleaşi scenarii, de la şcoala din comunism, la jocurile arhicunoscute (de la oracole şi filatelie la şotron, mima, lapte acru, fazan etc.). Nu acestea refac până la urmă vraja unei vârste, cât oamenii. Iar îndărătul lor, istoria nu are puls. O excepţie, totuşi: într-o discuţie a adulţilor – aparent neinteresantă, fireşte, pentru Traian –, se fac câteva trimiteri politice. Evident că nu copilul a reţinut pentru textul lui un discurs subversiv. Ci maturul, o entitate indistinctă, cel care alege să vorbească despre copilărie ca şi cum ar fi copil. Mergând cu dedublarea până la capăt. Pentru ca nici măcar o moarte tragică să nu perturbe constructul magic al imaginarului de altădată. Prin urmare, o convenţie. În cea mai mare parte, stabilă. În Strada nu există semne de punctuaţie, după cum, în intensităţile copilăriei, nepotrivirile ori dizarmoniile sunt corectate imperceptibil. Numai aşa omul complet al copilăriei se poate realiza. Într-o lume în care decorurile sunt identice, strada reprezintă o prelungire – firească, odinioară – a locului de joacă. Mai mult, e însăşi viaţa, niciodată plictisitoare şi consumată în neştire, pentru că, vorba tânărului narator, „viaţa nu are gaura cheii să tragi cu ochiul deci nu ştim ce e”. Romanul e un cocktail de efervescenţe, în care nuanţele amărui sunt repede înghiţite de culori vii, obsedante. Un medicament minune pentru pacienţii copilăriei din vremuri, iată, de mult apuse.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara