Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
Comunismul pe înţelesul tuturor de Daniel Cristea-Enache

În anii ‘80 ceauşismul părea nemuritor şi un Ion D. Sîrbu, în jurnalul său, scria pentru sertar şi pentru posteritate. Cei care afirmă, azi, că au prevăzut căderea comunismului în Uniunea Sovietică şi în Estul Europei sînt „ştiutorii” de după Războiul Rece; în fapt, cum arată şi Andrei Cornea în Miracolul, nici cei mai avizaţi sovietologi nu au putut anticipa efectul de domino al politicii de deschidere gorbaciovistă. Generaţiile mature şi vîrstnice de cobai ai socialismului real nu-şi mai puteau imagina o schimbare, iar dacă ar fi apărut posibilitatea uneia, Nicolae Ceauşescu ar fi fost ultimul conducător care să-i dea curs.
Tot ceea ce s-a întîmplat din ianuarie 1990 încoace a fost de neimaginat în deceniile opt şi nouă; după cum, simetric, ce s-a întîmplat după 1948 în România a fost inconceptibil pentru generaţiile anterioare, formate în libertate, şi pare tot mai straniu, mai neverosimil pentru tinerii de azi, născuţi după decembrie 1989. Aceeaşi epocă de totalitarism este percepută de unii în regim de ficţiune, iar de alţii, care au trăit-o, în cel al unui desfăşurător de viaţă cotidiană.
Efortul comun al celor trei autori care semnează contribuţiile din O idee care ne suceşte minţile este să explice, din interiorul experienţei lor în socialismul real şi din lecturi edificatoare, în ce constă punerea în practică a ideii comuniste, fluturată ca un ideal. Horia-Roman Patapievici va expune, pentru orice om de bună credinţă, cu idealuri progresiste, crezînd în egalitate şi fraternitate, teoria politică a comunismului, din care a derivat practica lui criminală: „teoria politică a comunismului nu se bazează pe ideile iluministe invocate de apărătorii lui, ci pe cu totul alte idei: pe ideea luptei de clasă, pe ideea răsturnării prin violenţă a ordinii sociale existente, pe ideea organizării prin violenţă a societăţii, pe ideea suspendării libertăţilor în vederea suprimării inegalităţilor, pe ideea cenzurării preventive a libertăţii de expresie, pe ideea partidului unic şi a realizării statului totalitar, pe ideea necesităţii ideologizării permanente a societăţii, în fine, pe ideea că perfecţiunea scopului scuză caracterul expeditiv al mijloacelor” (p. 111).
La această cauzalitate analizată dinspre realitatea socială şi politică înspre ideile care au organizat-o în structură totalitară se referea, într-un interviu de pe LiterNet, şi Vladimir Tismăneanu. Şi pentru specialistul în istoria comunismului, ideea comunistă şi istoria aplicării ei sînt întrepătrunse: „Nu cred însă că putem separa, în chip platonician, arhetipul comunist, impecabil, neprihănit, imaculat, de experienţele concrete, cu crimele în masă, cu genocidul social, cu Gulagul”.
Dacă nostalgicii totalitarismului dejist ori ceauşist sau stîngiştii cool care nu l-au trăit (fie pentru că sînt mai tineri, cei din urmă, fie pentru că vedeau totalitarismul estic de la distanţă şi cu perspectiva Occidentului democratic, cei dintîi) disociază între idee şi practică, sensul demonstraţiei din O idee care ne suceşte minţile este invers. În pasul unu, corpusul de idei expus de Patapievici nu e un evantai sau o corolă de minuni progresiste, astfel că fundarea unei noi structuri macro, cu ele, nu poate genera decît ceea ce a generat. Nu poate exista un totalitarism bun, adică atît de bine aplicat, încît erorile de parcurs să nu mai apară. Dimpotrivă, tocmai aplicarea fidelă a ideilor (partid unic, cenzură, control, eliminarea libertăţilor fundamentale, lupta de clasă dusă pînă la eliminarea tuturor „rămăşiţelor”) face un veritabil totalitarism, şi tocmai sincopele în transpunerea în realitate a ideilor fondatoare umanizează dictatura impusă şi menţinută cu ele. În pasul doi, Patapievici, Liiceanu şi Pleşu vor face, pentru cititorul tînăr care nu a apucat comunismul românesc şi pentru lectorul occidental care nu l-a trăit, un inventar analitic al realităţii şi realităţilor generate de ideea „care ne suceşte minţile”.
Grăitor, contribuţia lui Pleşu la demontarea iluziilor comuniste este o conferinţă ţinută, în 2007, la Şcoala de Vară de la Sighet şi urmată de o sesiune de întrebări şi răspunsuri. Răspunsurile fiind ale lui Pleşu, întrebările sunt ale unor tineri şi foarte tineri participanţi. Atît în această sesiune, de dialog, cît şi în expunerea ca atare, miza lui Pleşu este nu să-i edifice pe cei deja edificaţi asupra socialismului real, ci să prezinte cît mai riguros şi totodată mai plastic structura care a făcut posibile patru decenii de totalitarism românesc. Maliţiile conferenţiarului sînt ucigătoare – şi ele îi vizează, cum e şi firesc, nu pe neştiutorii tineri şi foarte tineri din Est, ci pe comuniştii cu state vechi, din Vest, care au legitimat şi legitimează în continuare comunismul. Studiul de caz făcut pe Emmanuel Terray include nu corecţii ideologice, făcute de la Dreapta, ci traducerea convingerilor lui Terray în termenii limbajului comun. E ca la un film într-o limbă pe care n-o cunoaştem şi care sună interesant-ciudat (să-i spunem limba totalitarismului bun), titrat în limba pe care o înţelegem cu toţii. Multor intelectuali le-a plăcut acest film: „E un fel de atracţie aproape mistică existentă în nucleul filozofiei de tip marxist, care-l face pe Karl Popper, de pildă (şi el fost comunist în tinereţe), să spună că problema cu comunismul şi marxismul e că îi păcălesc pe foarte mulţi intelectuali. Îl citez cu plăcere – admite Pleşu – pe Popper pentru că el face parte dintr-o categorie mai rară de comunişti care au reuşit să se rupă şi chiar să devină critici cu comunismul. Există şi această posibilitate. Nu e obligatoriu să rămîi, ca Emmanuel Terray, pînă la sfîrşitul vieţii, lovit în creştet de această experienţă. Orwell a reuşit să-şi schimbe viaţa, Arthur Koestler, Popper, Panait Istrati au reuşit să-şi schimbe viaţa şi opţiunile.” (pp. 24-25) Delicioasă este, apoi, corecţia aplicată aceluiaşi Terray în punctul legitimării comunismului prin creştinism: „Se vorbeşte mereu despre o analogie posibilă între comunism şi creştinism. Emmanuel Terray merge pînă la a spune că comunismul e o «reîncarnare atee» a creştinismului. Nu înţeleg foarte bine cum arată reîncarnarea atee a unei religii. E ca şi cum ai vorbi de un ceas cu cuc fără cuc.” (p. 30) Absurdul cotidianului comunist e dublat, aici, de absurdul poziţionării unui om liber, din Occident, la el; sîntem în Ilf şi Petrov.
Comunismul pe înţelesul tuturor este ceea ce încearcă şi reuşeşte să prezinte şi Liiceanu, care în Dragul meu turnător demontase structura operativă a Securităţii şi îi arătase modurile de insinuare şi infiltrare în viaţa privată. Înainte de a face cercetare pe comunism, cei trei intelectuali români l-au trăit. Contribuţia lui Liiceanu îşi lărgeşte semnificativ aria de recepţie, prin includerea, în prima ei parte, a unui text analitic publicat pe o platformă online. E vorba de Contributors, pe care textele lui Liiceanu ating recorduri de audienţă; şi este important mediul electronic, fiindcă tinerii cărora li se adresează acest mediu îl frecventează.
Verbul pus aici la perfect compus (o idee care „ne-a sucit minţile”) va trece la prezent pe coperta cărţii (o idee care „ne suceşte minţile”), tocmai pentru că potenţialul comunismului de a face noi adepţi rămîne ridicat. Ca şi extrema dreaptă, extrema stîngă încă atrage. Făcînd abstracţie de istoria centralizării lor sau necunoscînd-o sau, dimpotrivă, cunoscînd-o prea bine şi încercînd reeditarea, extremişti de dreapta şi extremişti de stînga refac – nu numai în România – primul cerc, acela al manifestărilor într-o societate democratică.
Liiceanu porneşte de la realitatea deja parcursă a comunismului care, deşi instalat prin deformarea unei societăţi democratice, pretinde a nu fi comunism; nu încă. Sîntem în no man’s land, unde vina pentru tot ceea ce se vede aparţine fie rămăşiţelor burgheze, fie etapelor de parcurs către adevăratul comunism. În termenii lui Liiceanu, „a fost prima oară în istorie cînd ficţiunea (firavă prin irealitatea ei) s-a dovedit mai tare decît realitatea. Comunismul s-a ascuns întotdeauna după un «nu încă», după «tocmai pe punctul să» şi după irealitatea unui viitor atins asimptotic. Şi niciodată, acolo unde «socialismul a învins», prezentul nu a fost atît de tare asuprit în numele acestui viitor fictiv. Întrucît mobilează lumea cu o ficţiune pe care o decretează reală (de pildă «epoca de aur»), comunismul este o minciună ontologică.” (p. 64).
Cartea e un regal intelectual pentru cei cărora le plac lucruri răsuflate precum democraţia, drepturile omului, libertatea… Pentru ceilalţi, probabil că nu.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara