Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Comentarii Critice:
Confesiune continuă de Constantin Trandafir


O poezie care se bizuie atât de mult pe contemplaţia melancolică şi ceremonioasă, chiar şi când clamează stări de nelinişte, se află oarecum la distanţă de reflexiile artificiale, problematizării şi structurii livreşti. Adevărat că în lirica Anei Blandiana "meditaţiile", atâtea câte sunt, pun uneori stăpânire, cu sensibilităţi desuete ori trâmbe retorice, pe confesiunea când vibrant-afectivă, când numai prinsă în alint. Dar aceasta presupune efortul de a distila emoţia, căci poeziile "eseistice" nu fac altceva decât să atârne ca un lest enunţiativ într-un câmp ce se vrea al diafanităţii. Poeta presimte, visează mereu în stare de veghe, cu viziuni fremătătoare, transformă în cuvinte, cum însăşi spune, un fulg de zăpadă, transcrie ceea ce trăieşte, cu limpezime dusă, însă, până la sublimare. Trece uşor de la discursul patetic la intimismul candid, de la nelinişte la beatitudine, de la senzualitate la ceremonia sentimentală, dar nu scapă nicicum de verbozitate şi asperităţi expozitive: "Miros de trup abandonat de suflet / Sub soare neruşinat, / Miros de trup pe care / Carnea creşte, / În care sângele bolboro­seşte/ Şi, într-un fel de harnică furtună, / Celulă cu celulă se-mpreună... / Nu te-apropia, nu mă atinge, / Amar mi-e trupul şi otrăvitor, / Cu soarele prelins la subsuori, / Cu fluturi beţi de mine răscoliţi / Din larve sfărâmate de dorinţe / Pe care nu pot să le-ncapă. Fugi! / De braţele profanatoarei cruci / În care fericită mă urăsc. (Trup amar). Acum, poezia stă mai mult sub semnul erosului spiritualizat prin negarea "trupului amar" şi afirmarea unei senzualităţi eterate sau somnolente, un fel de langoare amestecată cu febrilitate.

Fiinţarea se prelungeşte în bătaia unui "vânt de nefiinţă", dedus din metafora somnului şi dintr-un "clar de moarte". Imaginea purităţii (lumina, florile, frunzele, fulgii, stelele) se asociază cu motivul umbrei unde gravitează dragostea, taina, noaptea ruga, visul, frigul. E cunoscuta asociere oximoronică: "O, liniştită dragoste, / Amiază suavă / Ca o boabă de strugure / Care-şi găseşte moartea / În cerul visător al gurii" (Nu-mi voi aminti). Regimul nocturn al somnului nu-i neapărat regresiune vegetativă, cât nevoia de vis şi de integrare în plasma naturii, a unei lumi mitologice, mai congruentă cu substanţa "păduroasă şi contradictorie a creaţiei" (Ion Barbu). Parcă e şi de prisos a mai spune că extazul hipnotic, vegetal, complementar tăcerii, are vădite articulaţii blagiene, inclusiv un anume retorism păgubos. În ce măsură ajunge monedă specifică e mai greu de spus în câteva cuvinte, oricum abundă patosul subiectiv, tensiunea extatică, visul cu tentative statornice de contrapondere cugetătoare, slab vizionară: "Suntem visaţi de cineva / Visat la rândul său / De altul / Care e visul unui vis / Anume. / Cuprinşi de somn / Visăm şi noi o lume / Sălbatec zvârcolită-n somn / Visând, / Verigă fragedă suntem / În şirul fără început / Ce nu se va sfârşi / Nicicând, / Deşi / Ar fi destul / Un singur ţipăt / Puternic doar cât să poată trezi / Pe jumătate / Primul domn / Din somn, / Pe cel care doarme / La temelia lumilor / Visate" (Genealogie). Reflexiile şi autoreflexiile, de regulă aforistice, ţin mai curând de modul vechi şi din ce în ce mai nou al întrebărilor din chiar trupul viu al poeziei cu privire la existenţă, mai rar la "condiţiunea materială şi ideală" a ei. Somnul, echivalenţă poetică a imaginarului, vis al trupului trecut în penumbră translucidă, cuprinde tandru fiinţa şi o tocmeşte unui ritual adaptat la ritmurile naturii. Eul liric îşi reflectă mişcările în mai multe oglinzi deodată, ca o felină gata să adoarmă, gesturile sunt moi, neterminate, bemolul invadează: "Să stau culcată-n zăpadă / Cu braţele larg desfăcute, / Închipuind o nespus de frumoasă / Cruce cuprinsă de somn / Dinadins, / Pe care doar îngerii are merita să se răstignească / Pentru păcate făcute / În paradis" (Rugăciune). Oricât de orgolioase ar părea, graţiozitatea imagistică e cu adevărat "feminină" şi salvatoare oricât de sentimentală, ceea ce la Ana Blandiana se întâmplă şi în proză şi chiar în eseuri.

"Somnul din somn", în afară de sugestia titulară şi a unui eros inculcat, încearcă, pe propria-i voce, şi "nebănuitele trepte" de la "curţile dorului", nu neapărat decorativ, dar cu lentori şi tăceri: "Dealurile, dulci sfere împădurite", ţara "făcută din păsări", cursul izvoarelor, pământul "de veci", "pământ apus în nesomn", ninsorile calme sau "cu duşmănie", bisericile "vii", plopi şi paltini, roua, lacul morii, câmpia, fructele ("miros vegetal de iubire / sub soarele picotitor"), "satul întreg". Blaga, copil fiind, se scufunda în cada cu grâu, apoi, tânăr, se întindea în lan "fără dorinţi, fără mustrări, fără căinţi"; Ana Blandiana se închipuie cum, atunci când va îmbătrâni destul, o să se "întindă" "printre grămezi / Fără dorinţe, fără gând" (...), "În dulcele coşciuge de boabe / Voi sta zâmbind cu ochii-nchişi". Nu-i vorba de ceea ce se va numi "pastişă", intertextualitate, fiindcă lipseşte orice semnal de asemenea strategie. Prin excepţie, contemplaţia ar trebui să se reducă la gradul extatic, ca o scufundare în mitologie, fără a mai încerca transcenderea ajunsă în impas metafizic. Mişcările sunt domoale, vocea în surdină, "ochiul de greier" întrezăreşte natura senzorial: "Greierii cântă numai în somn, / Greierii sunt ziua numai insecte, / Lăsaţi-i să doarmă şi-ascundeţi-i, ierburi, de sincerităţile zilei suspecte; // De adevărul uscat şi zadarnic / Ferească-i al rouăi prea limpede domn / Şi tot ce nu reuşesc să trăiască / Întâmplă-li-se-n somn, // Lăsaţi-i să doarmă legaţi de coşmare, / Cântând ca din strune din propriile funii, / Subţiri prinţi de ţipăt jertfiţi ascuţit / Singurătăţilor lunii" (În somn). Aici inserţiile barbiene se lasă la vedere. Dar transcendenţa coboară declarativ. Nu mai e nici "ţipătul", nici oraţia ritualică, ci doar metafizica în impas. Poeta a obosit să se mai nască "din idee" şi îşi alege o frunză din care să se zămislească "locuită de un cântec" în libertatea jocului, în penumbră, unde vânătoarea diurnă de cuvinte fără suflet n-are nici un rost.

"Lauda somnului" arar se mai iveşte de-acum, poezia iese de sub toropeala "raiului păduros" şi se îndreaptă iarăşi spre meditaţia interogativă şi exclamativă, îmblânzită de o mieroasă undă elegiacă. Privirea ţinteşte mai intens spre real, nu atât constatativ, cât invocând şi pulsând în căutare de esenţe şi de sensuri. Tonalitatea înaltă îşi asociază "vibrări în lumină", percepţia scrâşnetelor, pocnetelor, hohotelor, domolite acum de spiritualitatea vederii şi de puterile imaginarului: "}ipătul / Încercând să se-agaţe cu unghiile / Şi lunecând mereu înapoi / Pe pereţii de sticlă, / Încercând să urce / Rupt în bucăţi / Clădite una peste alta, / Echilibru nesigur, / Până la dinţii/ Încleştaţi cu sălbăticie / În tăcerea fără sfârşit" (}ipătul). Istoria nu mai este privită "cu încetinitorul", ci cu frământări lirice de tensiune ridicată, cu viziuni smulse din realitatea strictă. Apar inscripţii cam argheziene dacă n-ar fi morale, se dau definiţii cum li-e felul lor apodictic şi automat interogativ (Retorică). Îngerii şi zeii sunt schilodiţi de o forţă malefică, iar "martorii" vegetează exasperant în aceeaşi "moarte benevolă". Real-imaginarul atinge parcă tărâmul fabulosului când "arhitectura valurilor", în mişcare, stârneşte ură, bisericile alunecă pe asfalt ca nişte corăbii gata să calce pietonii, valul mătură toate templele şi se întoarce în mare şi alte valuri cresc, fiecare nutrind să spargă zeul lor. Martorii "nu împiedică crima", "corurile intonează osana", mulţimile fac valuri-valuri - arhitectură "într-un peisaj de chirpici": "Un infern fără diavoli / Dar cine-ar fi putut fi inventat / Dacă nu cei ce se chinuie-n el?"

Volumul acesta, Arhitectura valurilor, a fost publicat în 1990, cuprinzând versuri evident scrise până acum. Ana Blandiana, o conştiinţă civică de prim plan, se implică în istoria postdecembristă, fără câştigurile dorite. Are de trecut multe vămi care o ţin departe de poezie. De unde şi confesiunea dezamăgită: "Cred că păcatul cel mai greu pe care l-am săvârşit (...) a fost acela de a mă fi ridicat mai mult de un deceniu din viaţă de la masa de scris şi de a fi intrat, ca într-o apă murdară, în arena publică (...) Faptul că toată risipa de mine însămi nu a reuşit să schimbe aproape nimic nu e decât o circumstanţă agravantă. Inutilitatea îi răpeşte sacrificiului ultima justificare: sensul". Soarele de apoi (2000) nu schimbă prea mult paradigma. Dacă meditaţiile încordat-elegiace n-ar avea, totuşi, un timbru rafinat şi o imagistică îndreptată spre serafic, filosofarea ar pune stăpânire dăunătoare. Pentru că există un soi de intelectualism care stăvileşte puterea vizionară. Sensibilitatea metafizică pare să se înfiripeze, dar trăieşte prea mult la gradul invocării lipsite de mister. Sfinţenia încă mai adastă între noapte şi puterea soarelui, între "două cruci", sub ameninţarea ofilirii crepusculare, între viaţă şi moarte, întoarcere şi plecare, trecut şi viitor fără prezent: "Singură descopăr, / Şi fără să mă poată ajuta cineva, / Această enormă mirare / A trupului încă al meu / Dar rămas / Ca pe un ţărm părăsit în prăpăd, / În timp ce eu / Alunec, alunec pe mare / Până nu mă mai văd" (Alunec, alunec). Nu-i moartea miraj, ci un exerciţiu poetic de reinventare a zeului/întregului, în stare să rodească singur: "Mai dormi, mai dormi atât de greul / Somn al seminţei în pământ,/ Ca să-ncolţească în primăvară zeul / Cu moartea pre moarte călcând" (Pietŕ).

Metafora mării învolburate, "fiara", ia locul fragilităţii de odinioară în căutarea, acum aprigă, de semnificaţii. În volumul din 2004 (Refluxul sensurilor) interesul pentru real atinge cota cea mai înaltă, deodată cu tentaţia retractilităţii, sumbră până la dramatism. În faţa istoriei degradate, dezamăgirea, amărăciunea şi înstrăinarea sporesc până la dorul extincţiei: "Materie primă a schimbărilor / Care se vor pune pe seama mileniului nou, / Victime ale unor inundaţii, / Cutremure şi revoluţii/ Care nu ne mai sunt destinate, / Suntem puşi în faţa faptului împlinit / Cum e pusă sămânţa în pământ / Ştiindu-se totul: ce plantă va creşte, ce fructe va da, / Dar nu şi când se va hotărî / Să moară" (Secolul nostru). Fiorul şi intensitatea întrebărilor cutremură "legenda somnului" unde încă se mai aude surd realitatea, pe care numai somnul primordial o mai poate da uitării. Şi totuşi, dicţiunea poetică e acum mai fermă, asemenea expresivitatea gândirii. Inocenţa devine gravitate autentică, euforia ajunge până la limita disperării. Căci lumea aceasta haotică pune în derivă însăşi corabia poeţilor. Numai zeii sunt poeme, iar ceea ce scriu muritorii durează doar în clipita stării de spirit a cititorului. Mai există mutaţia, eseistic vorbind ca în Acest poem, şi dacă poeziile au sevă ca plantele care pier şi renasc, se vor preface în zei. Altfel de unde să vină ei, zeii şi îngerii?