Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Confesiunea unei minţi tinere de Marius Chivu


La apariţia Literaturii române sub comunism (Fundaţia Pro, 2002) s-a discutat mult pe marginea prezenţei şi/sau absenţei unor prozatori din panorama lui Eugen Negrici. Cum probabil se ştie, (şi) Radu Cosaşu lipseşte. Într-un interviu apărut în revista 22, nr. 709/2003, Eugen Negrici motiva absenţele unor scriitori din analiza sa prin faptul că a fost preocupat exclusiv de acele opere care ilustrau concesiile sau, dimpotrivă, eforturile prozatorilor în a imagina şi adopta tactici şi stratageme în faţa constrângerilor cenzurii, a "forţelor prohibitive" ale statutului comunist. O precizare reluată, de altfel, din finalul eseului, numai că în interviu apărea chiar numele lui Radu Cosaşu menţionat cu părere de rău. Concluzia logică ar fi că seria Supravieţuirilor a lui Radu Cosaşu, chiar dacă avea ca fundal anii '50, adică tocmai "obsedantul deceniu", ar fi o carte prea normală, neinteresantă din perspectiva criticului şi istoricului literar preocupat îndeosebi de literatura "modificată genetic", hibridizată voit pentru a înşela vigilenţa cenzorilor.

Receptarea în postcomunism a Supravieţuirilor devine cu atât mai interesantă, mai ales că ciclul a început să fie reeditat şi organizat cronologic fără ca autorul să opereze vreo schimbare în texte. După Rămăşiţele mic-burgheze (2002) şi Armata mea de cavalerie (2003), tocmai ce a apărut şi Logica. Să rezumăm contextul în care se desfăşoară prozele Logicii.

Tânărul Radu Cosaşu - are 26 de ani - ţine o cuvântare "obiectiv-duşmănoasă" la o Consfătuire a tinerilor scriitori în urma căreia este exclus din redacţia ziarului de tineret la care lucra şi i se ridică dreptul de semnătură. Relaţiile cu familia au fost rupte din adolescenţă, pentru că tânărul revoluţionar comunist trebuia să-şi renege originile mic-burgheze şi, prin urmare, trăieşte din bunăvoinţa unei mătuşi care are de la el o singură pretenţie: măcar să scrie. Este anul 1957 şi pianul - altădată vândut cu satisfacţia unui act simbolic al despărţirii de lumea burgheză - devine sertarul literar al tânărului scriitor care compune relativ repede un volum de nuvele, Vivisecţii. În încercarea de a-şi grăbi reabilitarea, ajunge însă pe şantierele ţării să scrie reportaje despre înfăptuirile "omului nou". Manuscrisul reportajelor realist-socialiste, intitulat Macarale, este depus la editură şi aşteaptă doar un referat favorabil. Referentul îi este, întâmplător, amic, iar acesta are curajul să-i spună că volumul său "minte" ("Ca să trăieşti, vrei să semnezi...") şi refuză să scrie referatul, lasându-i însă lui decizia publicării: dacă îşi va face singur referatul, el îl va semna. Astfel cartea apare, cu titlul pus de editură Energii, şi marchează, de fapt, redebutul tânărului scriitor şi reintrarea în circuitul oficial, dar mai ales încălcarea crezului personal rostit în cuvântarea în urma căreia îşi pierduse dreptul de semnătură.

Avem aici o mostră a felului pervers în care funcţiona în anii '50 mecanismul scrisului "pe linie". Radu Cosaşu nu ascunde nimic din tinereţea sa de scriitor ("Doamne, ajută-mă să devin un mare scriitor comunist!"), iar seria Supravieţuirilor, publicată în anii '70-'80, a descumpănit de la bun început, fiind percepută drept cel mai complet autodenunţ din literatura noastră şi probabil adevăratul "roman" al obsedantului deceniu. Cu o materie epică alcătuită din corespondenţă, memorii, articole de ziar şi proză, Logica este autobiografia hibridă şi parţială a lui Radu Cosaşu, dramatică prin onestitatea, intransigenţa şi sarcasmul cu care îşi sondează conştiinţa chinuită de crezurile, iluziile, îndoielile şi apoi dezamăgirile tinereţii comuniste. Dacă înainte de '89, Supravieţuirile puteau fi considerate drept o literatură a autodenunţului, la reeditarea în postcomunism aceste cărţi devin mai degrabă un "testament" de tinereţe. Un autodenunţ reluat în faţa nepoţilor parcă are altă miză. Ca un Pierre Menard, cititorul abia al ediţiei a doua va citi aceeaşi carte citind în acelaşi timp alta. Sigur că impresionează sinceritatea aproape impersonală cu care nu cruţă nici o eroare, nici o stridenţă şi nici măcar laşităţile - cu atât mai mult cu cât e greu acum de imaginat cum a apărut cartea în comunism -, dar mai important mi se pare nu actul autodenunţului în sine, cât perplexitatea care generează scrierea lui atât de conştiincioasă, tensiunea insinuată între entuziasmul şi exaltarea juvenilă în faţa convingerilor comuniste şi confuzia scepticismului, a îndoielii, neînţelegerea mecanismului de control, de cenzură şi pedeapsă. O mulţime de lucruri nu pricepe tânărul comunist, dar e prea devreme pentru a vedea că sistemul însuşi e de vină. Este un naiv şi în cele din urmă o va recunoaşte. "Devotamentul politic care împinge un talent literar la minciună se mai poate numi devotament?" se întreabă tânărul Cosaşu în memoriul pe care îl face pentru a-şi câştiga dreptul la semnătură fie şi într-un ziar de uzină în provincie. Îi descoperă pe Anatol France şi Isac Babel cu care îşi adânceşte îndoielile şi mai mult: "Cum poate exista revoluţie fără adevăr, fără confesiune?", "Dacă volumul cu care mă lăudam nu conţinea minciuni, dar nici nu avea vreun curaj? Ce înseamnă un mare scriitor?", "Există cadavre juste şi cadavre injuste? Dar unde stă scris că o revoluţie e o mişcare a inocenţilor? Toată problema unei revoluţii e reprimarea, pedeapsa?"... Cu toate astea crede în continuare că lupta pentru o idee presupune multe încercări şi, deşi nedreptăţit, nu se victimizează nici o clipă şi rămâne ferm în crezul lui: "ştiam că era interzis să-i scriu şmameiţ, şi nu numai că acceptasem interdicţia, dar eram întru totul de acord, nu din frică, nu din supunere oarbă, ci din convingere, din necesitate înţeleasă, fără regret, fără durerea unui sacrificiu. Situaţia era simplă. A te chinui pe marginea ei ducea la o melodramă mediocră sau la duplicitate împotriva firii."

Radu Cosaşu nu ţinteşte gloria curajului de a-şi fi recunoscut atât de categoric greşelile şi laşităţile, cu atât mai puţin nu aşteaptă compasiune pentru tinereţea lui trădată de o iluzie uriaşă şi, în nici un caz, nu încearcă să bagatelizeze gravitatea ideologiei atât de nocive a epocii sau, şi mai rău, să umanizeze cumva însuşi comunismul. Tânărul Cosaşu a crezut şi cu cât a crezut mai sincer cu atât dezamăgirea s-a insinuat mai ameţitor şi a fost mai greu de acceptat. (Melo)drama e întâi de toate una personală. Adevărata forţă şi expresivitate a mărturisirii vine tocmai din faptul că este asistată de ludic şi gratuit, adică de firescul unei implicări nu doar la nivelul înalt al conştiinţei, dar şi la cel comun al existenţei uşuratice. Confesiunea nu e făcută de un filozof, ci de un tânăr care joacă belotă, merge la hockey şi care crede în energiile şi în inocenţa vârstei sale puse în slujba unei idei: "Puerilitatea asta mă va salva. Doar dacă nu-i vom redescoperi revoluţiei puerilitatea - la fel de gravă ca logica ei - vom pieri..."

Logica este cea mai puţin fictivă dintre cărţile Supravieţuirilor şi de aceea cea mai puternică, cu o uimitoare prestanţă a textului faţă cu pretenţiile actuale. În fond, este cartea a două cărţi din tinereţea lui Radu Cosaşu, ambele semnificative în felul lor: Energii, volumul publicat, obolul fără valoare al unui crez mincinos - Vivisecţii, nuvelele pe moment păstrate în sertar, cartea unei confuzii adevărate. A "conştiinţei sfâşiate a cetăţii", cum sarcastic îi aruncă cineva.

Libertatea şi detaşarea de trecut în care citim astăzi această carte deplaseză uşor accentele şi mă întreb dacă nu cumva Logica - şi mai ales Supravieţuirile - nu câştigă tot mai mult ca literatură în sine. Personal, cred că acesta este şi secretul cărţilor în care mătuşile (Sanseverina şi Verona, în acest volum) sunt absolut memorabile, iar Relu pare tot mai mult un personaj de ficţiune. Textele sunt scrise splendid de un virtuoz care construieşte silabă cu silabă muzicalitatea frazei (se văd lecturile "grele" din franceză) şi, în acelaşi timp, o umple şi cu semnificaţiile unor contraste extraordinare. În ciuda caracterului lor compozit, alternând confesiunea cu articole de ziar, cu poeme sau cu proză propriu-zisă, textele au fiecare un scop foarte clar în punerea în scenă a evenimentelor din carte. Radu Cosaşu este un maestru al dramatizării oricărui text, indiferent de natura lui. S-a vorbit de concizia şi de ritmul alert al stilului care solicită plăcut prin densitatea lui semnificativă, de contrastele faptice dar şi de stil prezente la toate nivelurile naraţiunilor. Cred că toate acestea se datorează capacităţii exemplare a scriitorului de a percepe, de a pune în relaţie şi de a orchestra inteligent amănunte dintre cele mai variate, căutând sau inventând imperceptibile fire de legătură într-un spectacol din care nu lipsesc derizoriul, grotescul sau bizarele şi profundele coincidenţe. Oricum, dificil de analizat la modul tehnic plăcerea provocată de formula narativă, vioaie şi inedită a acestui extraordinar scriitor. Căci Radu Cosaşu este cu siguranţă unul dintre cei mai importanţi şi originali scriitori români postbelici care, prin tinereţea minţii şi verva stilului cu care a câştigat definitiv o întreagă generaţie de tineri cititori dilematici, dă semne bune că nu va avea probleme nici cu posteritatea.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara