Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Semn De Carte:
Confruntarea cu provincia de Gheorghe Grigurcu

Se poate constata din capul locului tema predilectă, mai mult: obsedantă a poeziei lui Lucian Scurtu care e provincia. Autorul se arată incapabil a suporta condiţia de provincial, ca şi cum ar gîfîi purtînd în spinare o povară grea.

Nu e dispus la nicio îngăduinţă faţă de ambianţa ce i se înfăţişează reductibilă la neant: „Dacă ar avea mai multe sălcii crişul ar fi neva mea,/ dacă ar curge mai mult prin pustă ar fi eufratul meu,/ dacă ar avea o deltă ar fi nilul meu,/ dacă aş fi zărit-o pe malurile lui ar fi fost iordanul meu.// Dar cum nu s-a întîmplat nimic din toate acestea/ crişul este nimic” (Siderurgia naturii). Aşadar, un refuz ritos de pe poziţiile unei stări de beligeranţă. Provincia nu e nouă în lirica noastră, dar bardul orădean o abordează într-un chip specific. Dacă la Bacovia aveam a face cu o reacţie a interiorizării abulice a unei fiinţe ce se îmbiba de mediul apăsător aidoma unui burete muiat în apa necontenitelor ploi, iar la Ovidiu Genaru cu o bună dispoziţie care lua peste picior, caricaturiza cu cinică dezinvoltură contextul în cauză, aici e o situaţie aparte. Lucian Scurtu învederează un temperament vital, o dîrzenie pe care o pune coerent în scenă. E aidoma unui luptător în ring care ţine a-şi etala musculatura bine dezvoltată, cu o legitimă satisfacţie sportivă. Mediul indezirabil e provocat mereu la luptă, suportînd lovituri bine ţintite. Meschinăria acestuia apare scoasă în relief printr-un procedeu zdrobitor şi anume raportarea la repere istorice ilustre. Făcînd incursiuni în epoci glorioase, poetul îşi încarcă bateriile morale cu apetenţa unor paralelisme de-o emfază calculată. Se fortifică prin hiperbolele care îi oglindesc decepţia. Aidoma unui faimos comandant de oşti, lansează turmei ignare un îndemn salvator care însă nu e ascultat: „«Pregătiţivă cămilele, grînele şi scribii, mîine trecem Alpii!»,/ le-am strigat după un timp, dar ei au spus că sunt nebun/ şi mi-au şters numele din anale. (…) Atunci am trecut Alpii de unul singur pe elefantul meu” (Dincolo de Alpi). Dimensiunile temporale cu care înţelege a opera sunt cele milenare. Ecoul strigătului d-sale (în pustiu) „se stinge în ploaia care cade necontenit de o mie de ani/ peste salcîmul din faţa blocului cenuşiu (ah, blocuri, de ce nu aveţi voi sfîrşit!)” (Umbra trestiei pe cer). Despărţindu-se cu superbie de „haită, trib, turmă, gloată, cortegiu”, declară solemn că locul îi este Egiptul (un Egipt „nesfîrşit” desigur), în care porcii umblă prin aluviunile Nilului, iar scribii descriu întîmplările „după pofta inimii faraonului”. Premisă ce-i îngăduie a halucina în faţa confidentei: „îi spun în faţa blocului, «auzi, se aude vuietul mării!»/ «nu, este zgomotul ploii», îmi răspunde aproape în şoaptă,/ «uite, zăresc o piramidă!» îi spun pe strada salcîmilor (…) «omul care a trecut pe lîngă noi a fost Esenin, vreau să-l ating!»,/ îi spun emoţionat,/ «a fost un cetăţean de treabă al oraşului nostru!», îmi răspunde mecanic” (Alte ru(i)ne ale Târgoviştei mele). Nu e de mirare că posteritatea pe care o întrevede e la rîndu-i milenaristă: „Prin fereastra odăii cu ieşire la perete văd ziua în care/ se vor împlini o mie de ani de la naşterea mea, (…) şi în semn de preţuire luminile oraşului/ vor fi lăsate aprinse întreaga zi fără a mira pe cineva” (L.S. faţă cu craniul de pe etajera lui). Astfel Lucian Scurtu îşi elaborează un scenariu menit a-l menţine în formă, adică în ipostază de jucător pe arena istoriei, gata a apela la cruzimile care o pecetluiesc: „aici săvîrşesc carnagiu după carnagiu, piramidă după piramidă, ucid” (Viziunea turmei). Şi ororile continuă chiar în zona erosului (Însemnări din anul porcului). Aici se pot face două observaţii. Mai întîi aceea că autorul e un disimulat moral. Din orgoliu, d-sa îşi ascunde nuditatea suferinţei, dîndu-i glas indirect, sugerînd-o doar prin poza de sangvinar, precum un alibi. Cruzimea aceasta trufaşă e un cifru al durerii comensurabile la scară normală însă care nu acceptă a se dezvălui, asemenea unei răni hidoase. În al doilea rînd, aerul decorativ, de „făcătură” stilistică al cruntei posturi confirmă condiţia estetică a confesiunii deturnate, coeziunea discursului. O singură compensaţie îşi îngăduie acest monolog crîncen revendicativ şi anume o muzică a verbului crispat, amară cantilenă ce răsună în răstimpuri (Candela). Citindu-i cartea, nu putem a nu-l considera pe Lucian Scurtu drept un poet absolut remarcabil, cu o creaţie ce emoţionează chiar prin fuga sa de orice emoţie explicită. Un ex-orădean confirmă harul unui orădean actual…


Lucian Scurtu, Mîna siameză, Ed. Biblioteca revistei Familia, Oradea, 2012, 118 pag


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara