Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica Plastică:
Confruntări româno-belgiene de Pavel Şuşară

Muzeul de Artă Prahova si Muzeul de Arte Frumoase Charleroi, Belgia, au organizat la Ploiesti, sub titlul Confruntări - repere artistice româno-belgiene, o amplă expozitie de pictură comparată. Curatorul român al acesteia - pentru că expozitia se va organiza, cu anumite modificări, si în Belgia - este
d-na Ruxandra Ionescu, Directorul Muzeului de Artă din Ploiesti, iar muzeele care au mai participat cu lucrări din patrimoniul propriu sînt: Muzeul de Artă Brasov, Muzeul de Artă Constanta, Muzeul Bruckenthal Sibiu, Muzeul de Artă Walonă Liège, Muzeul de Arte Frumoase Mons si Muzeul de Arte Frumoase Tournai.

O expozitie de o asemenea anvegură determină în mod spontan, prin însăsi diversitatea inventarului său, un larg cîmp de tentatii, căruia orice organizator îi poate rezista cu greu. Prima dintre ele ar fi aceea de a selecta lucrările în functie de ideea preexistentă a unei sincronii între cele două scoli, a unei comuniuni de viziune, de temperament artistic si, eventual, de comportament stilistic. Cea de-a doua ar putea fi asezată la extrema cealaltă: a diferentierii nete, a unei evolutii specifice în contexte socio-politice, economice, culturale, morale si chiar climatico-peisagistice ireductibile. Cea de-a treia, mai putin radicală, ar fi una pur si simplu constatativă, derivată nemijlocit din chiar configuratia materialului de referintă. Dacă prima atitudine, romantică si sentimentală, ar manipula datele specifice ale genurilor artistice pentru a le face în mod necesar compatibile, pentru a identifica filiatii directe sau măcar premise comune, cea de-a doua ar fi la fel de falsă prin excesul de orgoliu, prin utopia unicitătii si, mai ales, prin ideea subînteleasă a unui climat etnicist si autarhic. Asadar, singura atitudine cu sanse reale de a valorifica în esentă caracteristicile celor două scoli de pictură, fără excese si fără falsificări născute din lecturi voluntariste, rămîne cea de-a treia , pe care, de fapt, d-na Ruxandra Ionescu a si pus-o în practică. Fără sentimentalism, dar si fără crispări regionaliste, expozitia a fost concepută ca un dialog firesc, purtat cînd în coduri asemănătoare, cînd în perspective diferite, asa cum decurge el din însăsi ordonarea lucrărilor si din încadrarea lor în timp. Construită după criterii oarecum exterioare, logice si didactice în aceeasi măsură, adică după criterii tematice, iconografice si cronologice, expozitia s-a închegat cu o foarte mare acuratete, în ciuda cantitătii si a diversitătii materialului vizual. Portretul, peisajul, scena de gen, natura moartă, compozitia si compozitia abstractă, cu nenumăratele lor nuante si particularităti, au constituit terenul ferm pe care s-a asezat aproape un secol si jumătate, intervalul 1800 - 1940, de pictură belgiană si românească. Expusi alături, în cadrul aceleiasi perioade istorice, a aceleiasi teme si, pe cît posibil, al aceluiasi subiect, pictorii români si belgieni au fost oarecum constrînsi să se autodefinescă, să se definească prin vecinătăti si, mai mult decît atît, să circumscrie, prin extrapolări cărora nu au cum să li se sustragă, un anumit spirit pe care, mai mult sau mai putin întîmplător, îl reprezintă în context. Însă pe lîngă faptul că, din punct de vedere muzeografic, expunerea s-a făcut într-un mod extrem de echilibrat, fără a se sarja o componentă în defavoarea celeilalte - adică si fără puseuri de narcisism, dar si fără atitudini de operetă, pseudoreverentioase, de gazdă carpatină cu un bimilenar exercitiu al ospitalitătii -, expozitia are cîteva caracteristici generale care nu trebuie ignorate. Iar cea mai importantă dintre ele este aceea că ea s-a constituit ca un dialog, ca o suită de confruntări, după formularea organizatorilor, chiar dacă această relatie nu era una imperativ necesară. Dacă exact pentru aceeasi perioadă s-ar fi organizat o expozitie de pictură româno-franceză, română-germană sau chiar româno-italiană, premisele ar fi cu totul altele si întreaga problematică a expozitiei se modifica radical. Cunoscut fiind faptul că întreaga noastră scoală modernă de pictură s-a format prin contact direct cu cele trei spatii artistice, oricare variantă de expozitie ar avea obligatoriu de investigat, dacă nu relatia radicală centru - periferie, atunci cu sigurantă relatia model - reflectare, relatia provocare - răspuns sau orice altă formulă care le are în vedere pe toate celelalte. În orice caz, o asemenea expozitie ar implica, evident sau camuflat, o anumită stare de crispare, tradusă fie printr-un complex al dependentei, fie printr-unul, juvenil, al răzvrătirii, dar n-ar respira nicidecum un aer confortabil de parteneriat. Acel aer pe care expozitia româno-belgiană îl respiră în mod legitim, pentru că ea nu porneste de la ideea unei anumite dependente, ci de la aceea a deplinei autonomii în ceea ce priveste legăturile directe. O asemenea expozitie, ce cuprinde două scoli care se raportează cam în aceleasi fel la marile centre artistice europene, are acelasi caracter si, în consecintă, aceleasi libertăti, ca si o expozitie româno- sau belgiano-bulgară, -albaneză, -sîrbă s.a.m.d. Si tocmai acestă lipsă de crispare, confortul firesc si o anumită seninătate a discursului dau expozitiei româno-belgiene de la Ploiesti autoritatea unui act cultural cu o incontestabilă legitimitate. Generatii de artisti români si belgieni se întîlnesc în acelasi spatiu muzeal cu aceeasi normalitate cu care se întîlnesc în spatiul aceleiasi arte, al acelorasi obsesii, al acelorasi motive, si asta pentru a accentua încă o dată că psihologia, sensibilitatea si comportamentul uman, privite în perspectiva timpului lor, pot răspunde fie asemănător, fie complet diferit acelorasi provocări: peisagistice, ale chipului uman, ale limbajului însusi. Si dacă mai punem la socoteală că totul se sprijină pe un material divers din punct de vedere valoric, de la palidul Artur Verona si pînă la Andreescu, Pallady, Ciucurencu si Baba, ca să rămînem doar în sectorul românesc, iar nu pe retorica aseptică a selectiei de capodopere, caracterul de eveniment cultural remarcabil, viu si autentic al expozitiei româno-belgiene de la Ploiesti este unul care se impune de la sine si nu are nevoie de argumente suplimentare.