Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Plastică:
Constantin Cerăceanu şi "Premiile Margareta Sterian" de Pavel Şuşară


Singurul premiu care se acordă în România pentru cea mai importantă expoziţie a anului este, începînd din 1993, Premiul Margareta Sterian, iniţiat de pictorul Mircea Barzuca, legatarul testamentar al artistei, şi sprijinit de Muzeul Naţional de Artă. Nici U.A.P. şi nici o altă instituţie culturală nu au instituit o asemenea formă de recunoaştere pentru acest gen de activitate , a cărui importanţă este fundamentală în ceea ce priveşte dinamica şi vitalitatea artelor vizuale. Munca discretă şi aproape anonimă a muzeografului este percepută încă drept o muncă administrativă, ignorîndu-se nejustificat rolul imens pe care îl joacă într-un climat cultural normal organizatorul de expoziţii. Pentru că o expoziţie bine făcută, cu un concept limpede şi cu un discurs articulat, este , înainte de toate, un studiu, o dezbatere de idei, uneori un moment decisiv pentru istoria unui autor sau chiar a unui fenomen mai larg. Acest fapt încearcă să-l semnaleze şi să-l inducă în conştiinţa publică Premiul Margareta Sterian.

Actuala sa ediţie, cea de-a douăsprezecea, a privit anul expoziţional 2003 şi, dintre manifestările nominalizate, au fost premiate patru expoziţii în cadrul ceremoniei desfăşurate în ziua de 20 decembrie, într-unul din spaţiile Muzeului Naţional de Artă. Juriul, condus de Rodica Matei şi din care au mai făcut parte Ioana Vlasiu, Marilena Preda Sânc, Pavel Şuşară şi Gheorghe Vida, a selecţonat următoarele expoziţii: Balcicul în pictura românească, realizată de Doina Păuleanu, Muzeul de Artă Constanţa, Lapidariul de la Muzeul Colecţiilor de Artă, curatori Rodica Matei şi Anca Lăzărescu, şi Constantin Cerăceanu, curator Pavel Şuşară, galeria Luchian 12. Un premiu pentru întreaga activitate i-a revenit lui Liviu Stoicoviciu, figură singulară şi enigmatică a picturii româneşti contemporane.

În acest context al bilanţului artistic pe care Fundaţia Margareta Sterian îl face în fiecare an, apariţia lui Constantin Cerăceanu în spaţiul public trebuie rememorată în mod obligatoriu pentru că ea reprezintă una dintre cele mai viguroase şi mai surprinzătoare prezenţe artistice din ultimile decenii. Şi asta pentru că, practic, Constantin Cerăceanu n-a existat în arta românească şi, în afara unui cerc foarte restrîns de prieteni, nimeni nu i-a cunoscut pictura, deşi opera lui s-a istoricizat în mod abuziv şi în plină contemporaneitate. Astfel, deşi artistul zace dramatic într-un con de umbră în pofida faptului că un personaj dubios a încercat chiar sechestrarea lui pentru a i se exploata o creativitate, din păcate, acum epuizată, el nu a ajuns în această situaţie printr-o regresie a percepţiei publice, printr-o ieşire tăcută în decor, ci acolo a fost întotdeauna, iar tîrzia sa apariţie publică echivalează cu descoperirea surprinzătoare a unui ciudat fenomen natural. Şi Constantin Cerăceanu chiar asta este: un impresionant fenomen natural.

Cînd, cu aproape trei ani în urmă, i-am descoperit două lucrări într-o galerie din Râmnicu-Vâlcea, reacţia nu a fost una de ordin cultural, adică acel amestec bine cunoscut de contemplaţie spontană şi de seducţie livrescă, ci una aproape organică, bruscă şi revelatoare ca un impact fizic. Chiar dacă, în mod convenţional, cele două lucrări se înscriau prin toate datele în categoria previzibilă a picturii şi puteau fi clasate muzeografic drept ulei pe pînză, în esenţă ele erau o mărturisire ingenuă, deconspirarea frustă a unei stări de urgenţă şi invitaţia imperativă de a participa la un spectacol al lumii pe care niciodată nu ai avea privilegiul de a-l descoperi de unul singur. În mod întîmplător sau, cine ştie, poate că nu, cele două lucrări erau perfect complemetare: una venea direct din cutremurele şi din strigătele disperate ale lui Van Gogh, din acea pietate extremă care, la prima vedere, poate fi confundată cu imprecaţia şi cu blasfemia, iar cea de-a doua se aşeza pe un discurs de alburi angelice, de o seninătate şi de un echilibru apropiate celei mai pure dintre ipostazele clasicităţii. Dar şi în cazul uneia, şi al celeilalte, un fapt era indiscutabil: ele erau gîndite şi realizate la o temperatură înaltă, iar culoarea, idiferent de natura pigmentului şi de puterea lui calorică anticipată, era susţinută prin explozii repetate, prin revărsări sangvine şi prin incontinente stări de extaz.

Cu toate acestea, Cerăceanu este, în esenţă, un intimist, însă lumea lui, fie aceea deschisă, a peisajului, fie aceea delimitată sever, a interiorului, este una a senzaţiilor pure şi a unei vizualităţi debordante. În acest sapaţiu atît de restrîns, cu atît de puţine evenimente şi total inapt de a genera desfăşurări epopeice, pictorul îşi găseşte cele mai puternice argumente ale libertăţii. Chiar şi atunci cînd obiectele sînt marcate, iar prezenţa lor este indiscutabilă - de multe ori ele sînt adevărate porţi către lumea copilăriei, cum ar fi căluţul de lemn care se plimbă obsesiv prin nenumărate imagini - privirea trece dincolo de opacitatea lor concretă şi dezvăluie stocul imens de energie şi de culoare camuflat în morfologia acestora. De la observaţia cea mai banală şi de la obiectualitatea cea mai previzibilă a lumii din jur, Cerăceanu se ridică la abstracţia pură a limbajului şi la potenţialul infinit al culorii virgine, spre a reveni, apoi, la inocenţa edenică a obiectelor mici şi însingurate. Fără nici o povestire explicită şi în afara oricărui discurs periferic, există în viziunile artistului proximitatea continuă a unei maternităţi difuze, presentimentul securizant al unui vast freamăt placentar. Un amestec de teamă şi de bucurie, de explozie şi de prăbuşire, de instinct al recluziunii şi de vocaţie a dezmărginirii străbate prin toate compoziţiile sale, indiferent de identitatea lor imediată. Temperamentul său, vulcanic şi riguros în acelaşi, timp se manifestă irepresibil, reconstruieşte lumea reală, îi distruge formele episodice şi îi transferă esenţa în realitatea incoruptibilă a limbajului, deposedat de orice sarcină anexă. Gestul mecanic, materia densă, asemenea unei lave încremenite pe versantul craterului, particularizează în plus, prin insemnele unei mari energii lăuntrice, această fascinaţie sălbatică în faţa culorii, o fascinaţie primitivă şi magică, situată cu totul în afara stereotipurilor culturale. Deşi această pictură este lipsită de orice ideologie, prin consecinţe ea se apropie, ca dinamică a privirii şi ca anvergură a gestului, de atitudinile foviştilor faţă de expresia artistică, în general, şi de limbaj, în particular. Dar indiferent unde ar putea fi plasat acest demers în ansamblul fenomenului european, în spaţiul modernităţii şi al contemporaneităţii artei româneşti el este absolut singular şi deschide porţile unei problematici cu totul necercetate pînă acum. Iar dacă ar fi să facem şi trimiteri istorice, de la Ţuculescu încoace nici un temperament artistic nu s-a manifestat cu o asemnea forţă, dar cu o forţă căreia i se adaugă şi o imensă candoare, fapt care împinge decisiv convenţia artistică înspre actul profund al devoţiunii şi către gestul înalt al celebrării.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara