Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Prin anticariate:
Contribuţii de Simona Vasilache

Despărţit de arhaizantul "-ţiune", contribuţie e sloganul modernităţii. De la contribuţiile în bani, pentru construirea sau renovarea vreunui edificiu, la contribuţia care scoate din anonimat omul şi opera, fie ea literară, civică, politică, ecourile lui "bine e să ştii la moarte că o dungă laşi, un nume" umplu vremea dintre fanarioţi şi postmoderni. Între aceste mari extreme, pariuri cîteodată pe clipă, altădată pe viaţă, răfuindu-se, dincolo de ele, cu epoca, încap nişte contribuţii mai uzuale, a căror tradiţie se păstrează pînă azi: la volume colective, la periodice de orice fel. Nu fără ambiţia de-a intra în istoria mare, cu obolul mic al tuturor.

Ambiţie care încearcă, de foarte tînără, şi Societatea Scriitorilor Români, condusă, prin 1911-1912, de Gârleanu. Mijloacele nu sînt, de bună seamă, la înălţimea viziunii (ca ieri, ca astăzi, ca totdeauna), aşa că începutul, nu lipsit de frumuseţe, e-un almanah tîrziu al anului 1912, apărut la Editura Revistei "Flacăra". Dintr-o precuvîntare neiscălită, care-l pune pe preşedinte alături nu doar de semnatari, ci şi, arghezian avant la lettre, "în priveliştea marilor morţi", Kogălniceanu, Asachi, Heliade Rădulescu, aflăm regrete şi promisiuni. Regrete că nu toată lumea a participat, că unii au tărăgănat, că nume dragi lipsesc. Promisiuni că în viitor (care nu va acoperi decît anul 1913) lucrurile se vor rîndui la vreme.

Sub o foiţă semitransparentă, din cele care acoperă pagini de album, autograful şi fotografia unei Carmen Sylva din 1908, profil de regină în iarnă. Două scrieri ale ei, Cântareţul şi Praznicul moliilor, deschid balul. O strofă ocazională, nu afară, însă, din temele şi sonorităţile marii poezii, recomandă, cu cerneluri triste, manifestul anual pentru luare în seamă: "Aşa prin lume trece neştiut,/ Cu răni deschise, bardul, sub dispreţul/ Întregii lumi, flămînd, îndură'ngheţul,/ Mizeria... Dar totuşi e plăcut!/ ŤCe bine zice! Daţi-i de băut!/ E doară beat ca noi, şi cântăreţul!ť". Şi lista contributorilor creşte aproximativ alfabetic.

C.C. Arion scrie, în jocul de-a viitorul şi trecutul, despre dezvelirea statuii lui Kogălniceanu care, "tînăr, abia ieşit din copilărie, a făcut un vis." Romantismul şi contribuţia lui. "Mare profesor al unei singure lecţiuni", plăteşte opţiunea cu catedra. Spiritul deja potolit, belle-époque, al anilor 1900 şi ceva, îi recuperează, cu flerul arhitectului (ubi sunt...) care îmbracă un castru într-un zgîrie nori, înfăptuirea exaltată.

Sigur e că almanahul nu face economie de bune naivităţi, genul de stiluri şi subiecte la care ai reveni în vacanţă, fără pretenţii exegetice şi gusturi simandicoase, cu nostalgia înţelegătoare cu care deschizi un dulap cu poze şi scrisori. De pildă, nuveletele lui Agârbiceanu, schiţele lui Bassarabescu, ale lui Beldiceanu, poeziile lui Bârsan, prefaţa la Întuneric şi lumină, de Brătescu-Voineşti, versurile lui Coşbuc. O selecţie prin treburile în aşezare ale unei perioade aşa de nesuferit numite, în toate cursurile de literatură, sfîrşit şi început de secol. Resturi, din care se va alege, Dumnezeu ştie cum, miracolul interbelic. Se cuvine, atunci, să ignorăm această predoslovie? Nu.

Diamandy, preşedintele Societăţii Autorilor Dramatici, demnitate de care teatrele ţării nu par să se cutremure, scrie, în Paştile mele, un clocotit poem în proză, care este al lumii noastre, lepădat însă de calea pe care a găsit-o, în lumea lui - "mişelit deodată, caut mângâiere": "Ca altă dată, clopotele unei bisericuţi de mahala cheamă credincioşii la denii spre rugă şi nădejde. Că alţii mai pot avea Paşti, îmi pare bine. Dar mie? Nu-mi trebuie. Nu mai vreau să am Paşti. Vederea aproapelui mă supără. În el este tot atâta ticăloşie ca şi în mine. Mulţumirea lui prostească şi vorbăreaţă jigneşte nevoia mea să fiu mut şi singur."

Lovinescu însuşi, ca prozator, intră în acest joc de societate, în care toate singurătăţile nutrind orgolii nu sînt, de dragul posterităţii curioase, decît contribuţii. Scrie despre Veneţia, despre corsi e ricorsi, şi despre căderea din hedonism în melancolie. Eseu cu gene de literatură.

D. Nanu traduce din Othello, iar Margarita Miller-Verghy din Elizabeth Barret Browning, croind acelaşi deux-pieces clasic- (aproape) contemporan.

Rebreanu semnează o foarte scurtă Mărturisire, către Fanny, o declaraţie de iubire pe corzile teoriei. Nu poţi, citind-o, în aceeaşi logică a contribuţiei (dezinteresată, dezinteresată pînă la lepădare în plata celorlalţi), decît să-ţi spui, devotament, ce cuvînt mare...

Demne, notele lui Rebreanu, de Cea mai frumoasă lume, a lui Ion Scurtu. O lume a sufletului împăcat cu sine, din care literatura îşi taie partea ei. Dulcegării, veţi spune. Poate. Însă gustul lor, uitat, pierdut în răstălmăciri, aduce înapoi o vreme despre care nu mai ştim mare lucru. În care, atît cît se poate vedea din şezătoarea unor scriitori angajaţi, cu bune, cu rele, într-un proiect, exerciţiile de stil epatau, încă, exerciţiile de putere.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara