Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Literatură:
Controverse - Inedit şi nu prea de Roxana Sorescu


Articolul Vasile Voiculescu inedit de George Corbu conţine următoarele informaţii: scurte biografii ale fiilor şi fiicelor lui V. Voiculescu, cu insistenţă asupra lui Ion Voiculescu, toate culese de autor de la Gabriela Defour, ultima supravieţuitoare dintre fraţii Voiculescu, în vîrstă de 84 de ani; consemnarea refuzului lui V. Voiculescu de a colabora cu autorităţile comuniste, refuz reconstituit după Memoriile lui Mihai Beniuc; reproducerea unei dedicaţii oferite de Ion Voiculescu lui George Sbârcea pe romanul Zahei orbul; reproducerea integrală a două poezii de V. Voiculescu, Sonetul (84) şi Colind pentru vînătorii de munte, în variante care "împodobesc" colecţia lui George Corbu, texte comparate cu acelea tipărite de Roxana Sorescu în ediţiile din opera poetică a lui V. Voiculescu apărute în 1999 la Editura Anastasia şi în 2004 la Editura Cartex şi însoţite de consideraţiile autorului privind munca editoarei; exprimarea încrederii că în viitor vor apărea "noi şi valoroase descoperiri" din opera lui V. Voiculescu; reproducerea unui memoriu adresat la 27 ianuarie 1970 de Ion Voiculescu tovarăşului Dumitru Popescu, secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist Român, solicitînd sprijin pentru retrocedarea camerei foste a scriitorului, ocupată abuziv de un chiriaş impus familiei în propria casă.

Dintre datele de istorie literară furnizate de George Corbu unele sînt utilizabile, altele reiau lacunar şi deformat fapte cunoscute, una este incendiară, iar altele nu au nici o valoare.

Le răspund nu în ordinea menţionării lor în articol, ci în ordinea importanţei lor pentru istoria literară.



Textele din opera

lui V. Voiculescu



Deşi George Corbu vrea să dea impresia că este un cunoscător atît al operei lui V. Voiculescu, cît şi al principiilor şi tehnicilor de editare, este prima oară cînd îi întîlnesc numele în legătură cu acest scriitor. Astfel cred că se explică şi mîndria lui George Corbu de a redescoperi lucruri cunoscute şi imprudenţa de a prelua fără o verificare severă informaţii provenite de la Gabriela Defour.

Dacă George Corbu ar fi semnalat public că este posesorul unei colecţii "împodobite" de manuscrise ale lui V. Voiculescu l-am fi consultat cu siguranţă, aşa cum am făcut cu toate arhivele publice sau particulare cunoscute şi accesibile nouă. Iar astăzi nu ar mai fi în situaţia de a propune alegerea ca texte de bază pentru o ediţie, texte pe care nu le-a dezvăluit nici măcar după publicarea primei ediţii alcătuite de subsemnata din opera lui Voiculescu, aceea din 1999. Trebuie însă să-l dezamăgesc: dacă aş fi amintit cu siguranţă de existenţa acestor texte în Nota asupra ediţiei, nu le-aş fi preluat ca texte de bază. Şi aceasta pentru că nu îndeplinesc condiţia alegerii textului de bază: nu există nici o dovadă că ele ar reprezenta ultima voinţă a scriitorului. Dimpotrivă, toate aparenţele indică faptul că ele reprezintă variante intermediare, la care probabil, Voiculescu a renunţat. Astfel de variante intermediare sînt foarte numeroase pentru toate poeziile lui V. Voiculescu, iar locul lor va fi, în eventualitatea elaborării unei ediţii critice, în aparatul de Note şi variante, la care colaboratorul "Literatorului" îşi aduce o contribuţie ce va fi fără îndoială menţionată. Pentru momentul de faţă însă, contribuţia sa este riscantă din punct de vedere nu intelectual, ci material, întrucît reproducerea integrală a unor texte fără consimţămîntul moştenitorului drepturilor de autor pentru opera lui Voiculescu, drepturi deţinute de nepotul acestuia, Andrei Voiculescu, încalcă legea şi se penalizează.

Cerîndu-mi scuze pentru că repet lucruri scrise în Notele asupra ediţiilor din 1999 şi 2004, reamintesc eventualilor cititori că ultima voinţă a scriitorului este cu siguranţă cea din ultimul manuscris, "Caietul negru", pentru Sonetul (84), iar pentru Colind pentru vînătorii de munte aceea din "Revista Fundaţiilor Regale", unde textul a fost tipărit sub supravegherea autorului, fără ca acesta să mai revină vreodată asupra lui. încredinţarea lui George Corbu că un editor ar trebui să preia textul care i se pare lui "mult superior": faţă de celelalte, eventual şi pentru că se află în posesia sa, este nefondată din punct de vedere ştiinţific.

O mare parte a articolului lui George Corbu este consacrată comparării variantelor aflate în arhiva sa cu texte publicate de subsemnata. Sînt încîntată că

i-am oferit lui George Corbu prilejul de a descoperi bucuriile alcătuirii unei ediţii critice, mă văd însă obligată să-i semnalez unele fapte. Aşa cum bine observă acesta, ediţia din2004 oferă un alt text decît aceea din 1999, "deşi amîndouă au fost îngrijite de aceeaşi persoană". Care persoană, trebuie spus, mai şi semnalează deosebirile drept principalul merit al ediţiei din 2004, adăugînd că observaţia este valabilă nu numai pentru Sonetul (84), ci pentru majoritatea poeziilor postume ale lui Voiculescu, fie ele Sonete, fie poezii religioase. Aşa cum se arată în Notele asupra celor două ediţii, cea din 1999 a fost alcătuită alegînd varianta cea mai credibilă din toate cele accesibile pînă la acea dată, iar cea din 2004 a fost alcătuită după ce am putut folosi "Caietul negru", pe care aproape nu mai speram să-l pot vedea vreodată. Ultimul manuscris al lui Voiculescu, în fotocopie, a fost recuperat în anul 2003, după 35 de ani de eforturi, de Andrei Voiculescu, din arivele S.R.I. Epopeea sustragerii "Caietului negru", al cărui original nu este nici astăzi accesibil, este relatată pe larg în vol. III al Operei literare a lui V. Voiculescu, Ed. Cartex, 2004. "Caietul negru" conţine texte modificate şi reorganizate faţă de toate formele de lucru cunoscute şi publicate pînă la recuperarea lui. îi mulţumesc lui George Corbu pentru că mi-a oferit prilejul să le reamintesc cititorilor acest lucru, consemnat atît în ediţia din 1999 (ca mare absenţă), cît şi în cea din 2004 (ca relevantă prezenţă).

Dacă în privinţa alegerii textelor de bază ale unei ediţii subsemnata şi George Corbu nu sîntem de acord, în privinţa transcrierii textelor ne deosebim şi mai mult. George Corbu transcrie "în chiar litera şi punctuaţia originală a autorului". Eu transcriu conform normelor ortografice adoptate de Academia Română în 1953 şi explic în Nota asupra ediţiei toate principiile de transcriere folosite. Toate deosebirile între textele aflate în posesia sa, cele din 1999 şi cele din 2004 (cînd nu reprezintă intervenţii ale autorului), frumos aranjate unul sub altul în paginile "Literatorului", se pot justifica prin aplicarea principiilor de transcriere enunţate. Ele privesc: scrierea cu majusculă sau cu literă mică a punctelor cardinale (Apus/ apus), păstrarea majusculei numai în cazul în care un substantiv are în text valoare alegorică (Viaţa/ viaţa), eliminarea dublei marcări a dialogului (la V. Voiculescu), prin liniuţă de dialog şi prin ghilimele, utilizarea virgulei conform ortografiei în vigoare, corectarea tacită a scrierii substantivelor articulate cu un singur -i de către V. Voiculescu ("Urlă lupii-n vînt"). în Colind pentru vînătorii de munte publicat în R.F.R., apare versul "Cu armele în mîini", pe care eu îl scriu "Cu armele-n mîini". George Corbu este rugat să rostească cu voce tare versul, să numere silabele şi să audă unde cad accentele. Interesant este că varianta aflată în posesia lui G. Corbu conţine forma corectă a versului, aceeaşi cu forma transcrisă de mine: "Cu armele-n mîini", pe care exigentul comparatist mi-o impută.

George Corbu face şi o observaţie adevărată: Colind pentru vînătorii de munte lipseşte din ediţia din 1999. Mă grăbesc să adaug că nu este singurul text care lipseşte, mai sînt în aceeaşi situaţie şi altele, peste 20. îi las lui George Corbu plăcerea să descopere singur care sînt acelea şi, eventual, să facă supoziţii, care se pare că îi plac cu deosebire, de ce. Poate că i-ar fi de ajutor o lectură mai atentă a Notei asupra ediţiei din 2004, pe care am impresia că nu a citit-o integral.

O pagină pamfletară - după posibilităţi - îi prilejuieşte lui George Corbu transcrierea ultimei strofe din Colind pentru vînători de munte: "Prin zăpezi cît teancul/ Cum ne-a prins Crăciunul/ Colindăm cu tancul şi urăm cu tunul", care în ediţia mea apare "Prin zăpezi cît tancul". "Să fie o simplă greşeală de tipar?" se întreabă Corbu. Este, răspunde subsemnata. Observ însă că rima teancul/ tancul este la fel de nefericită ca şi monorima strigătoare la cer după G. Corbu, tancul/ tancul.

Nici în privinţa judecăţilor de valoare opinia mea nu coincide cu aceea a lui George Corbu. Acesta consideră că ne aflăm în faţa "uneia dintre creaţiile reprezentative ale marelui poet creştin". Eu cred că ne aflăm în faţa unei creaţii ocazionale, iar marele poet este, în acest poem în care Crăciunul este sărbătorit prin ucidere, destul de departe de iertarea creştinească.

George Corbu crede că "generalizez zorit" cînd scriu că "Destinul operei postume a lui Voiculescu include, ca trăsătură repetabilă, dispariţia manuscriselor". "Or, continuă George Corbu, se dovedeşte că lucrul este valabil şi în privinţa operei antume, deşi în mult mai mică măsură. Noi am oferit numai două exemple". Prima greşeală este de informaţie: din cele două exemple oferite numai Colind... aparţine operei antume, Sonetul(84) aparţine din păcate celei postume. A doua greşeală, de logică: nu am generalizat "zorit", dovadă că George Corbu îmbogăţeşte exemplele mele cu încă două manuscrise dispărute, cele aflate în posesia sa. Aş fi generalizat "zorit", deci fals, dacă generalizarea ar fi fost infirmată, nu confirmată de exemplele aduse. Şi o recunoaştere involuntară: manuscrisele sale fac parte dintre cele dispărute. Am şi o veste bună: pregătesc o listă mult mai amplă şi mai documentată a jafurilor depistate de mine.

îmi permit, de asemenea, să-i atrag atenţia atentului meu cititor că numele cu care autorul pe care îl admiră şi-a semnat întotdeauna scrierile este V. (nu Vasile) Voiculescu. Ca şi M. Eminescu, T. Maiorescu, E. Lovinescu, G. Călinescu.

Asupra observaţiilor "picante" asupra cercetătoarei care sînt nu mă opresc. Cunosc stilul: cîtă ignoranţă, atîta aroganţă.



Informaţiile biografice



întrucît acestea sînt mai numeroase şi apar în articolul lui George Corbu într-o ordine aleatorie, îmi permit să le răspund în ordine cronologică.

I) în Memoriile lui Mihai Beniuc numele lui V. Voiculescu apare de două ori: atunci cînd se relatează refuzul politicos, dar "categoric" al lui Voiculescu de a face parte din conducerea S.S.R. după 1944 şi atunci cînd se relatează încercarea unuia dintre fiii scriitorului arestat de a interveni pentru eliberarea tatălui: "Băiatul lui a fost la mine acasă în vizită (desigur, e vorba de Ion Voiculescu - n.n.)", comentează G. Corbu. Nu, nu e vorba de Ion, ci de Radu Voiculescu. Radu Voiculescu fusese condus la Mihai Beniuc de fostul său coleg de facultate şi prieten din tinereţe, Ion Wittner. în 1941, în timpul rebeliunii legionare, Wittner fusese adăpostit în casa lui Voiculescu. în 1958, devenit critic literar proletcultist, Ion Vitner a fost singura persoană care nu i-a întors spatele lui Radu Voiculescu, atunci cînd acesta, disperat, a apelat la vechi prieteni şi admiratori ai tatălui său: Ion Marin Sadoveanu, Zaharia Stancu, A. Margul Sperber, Geo Bogza. Faptele sînt relatate de Radu Voiculescu în scrisoarea către Al. Oproescu publicată sub titlul L-am scos pe tata din închisoare în "Jurnalul literar" din octombrie 1990 (an I, nr. 1, p. 2).

II) Ultimele cuvinte ael lui V. Voiculescu adresate fiului cel mai iubit, Ionică, au fost relatate de acesta mai multor persoane, printre care şi Gabrielei Defour. Cu excepţia Gabrielei Defour, toţi cei care au reprodus informaţia transmisă de Ion Voiculescu au consemnat un singur text: "Ionică, eu mor... M-au omorît... Să nu le dai nimic... Tu nu ştii ce perverşi sînt." George Corbu, care presupun că notează cu bună credinţă ceea ce i-a relatat Gabriela Defour, scrie: "Ionică, tu nu ştii cît de mult te-am iubit. |stora (comuniştilor) să nu le dai nimic. Eu m-am omorît (a evitat formula: m-am sinucis)." Rămîne constantă, în cele două variante, expresia voinţei lui Voiculescu de a nu colabora nici după moarte cu regimul comunist ("Să nu le dai nimic"). Dar este modificată indicarea precisă a călăilor: în loc de "m-au omorît" - "m-am omorît". Pe patul de moarte, Voiculescu a spus cine sînt responsabilii moral de moartea lui: cei cărora le-a refuzat orice colaborare. A indicat astfel şi adevărata cauză a arestării şi a uciderii sale Şi şi-a prevenit fiul asupra presiunilor psihice care se vor exercita asupra lui: "Tu nu ştii ce perverşi sînt". Tandemul Defour-Corbu uită tocmai cuvintele acestea şi introduce o modificare a mesajului care îi absolvă pe ucigaşi: "m-am omorît". De ce?

III) Punctul de rezistenţă al articolului lui G. Corbu este publicarea memoriului adresat de Ion Voiculescu, la 27 ianuarie 1970, lui Dumitru Popescu, secretar al C.C. al P.C.R., prin care cere: "eliberarea camerei fostă a poetului; retrocedarea imobilului ce fusese confiscat; retrocedarea bibliotecii scriitorului, retrocedarea bunurilor mobile confiscate".

Datele din memoriu referitoare la biografia lui V. Voiculescu sînt următoarele:

"în luna mai 1962, scriitorul Voiculescu a fost graţiat şi, revenit acasă, a găsit fosta lui cameră ocupată abuziv în timpul detenţiunii lui.ş...ţ

în anul 1963, Poetul Voiculescu, grav bolnav şi nevoit să zacă într-o cameră de 11 m.p. (unsprezece metri pătraţi) la un loc cu cele două surori ale lui, cînd a văzut că nu mai este nici o speranţă de a redobîndi spaţiul lui m-a chemat şi mi-a spus că Ťsoluţia se află în mîna meať fără să îmi spună ce a decis. în luna martie 1963 a hotărît să înceapă a treia grevă a foamei, care de rîndul acesta i-a fost fatală."

Toate acestea sînt fapte cunoscute şi comentate de toţi biografii lui Voiculescu. Valoarea de noutate a documentului, unul din numeroasele adresate în acea vreme de Ion Voiculescu tuturor forurilor, nu este prea mare, el întăreşte datele aflate deja în circulaţie. Valoarea lui istorico-literară ar fi putut deveni mare dacă ar fi fost însoţit de o notă a fostului secretar al C.C. al P.C.R. în care acesta ar fi arătat dacă a soluţionat sau nu în vreun fel cererea lui Ion Voiculescu. Pe memoriu nu sînt subliniate doleanţele lui Ion Voiculescu, ci o frază, reprodusă dintr-un manual de G. Ivaşcu, care îl situează pe V. Voiculescu printre "tradiţionalişti", alături de Nichifor Crainic şi Radu Gyr. îmi îngădui să-i informez eu pe cititori care este astăzi situaţia: primele două puncte din memoriu (retrocedarea camerei şi a imobilului) au fost rezolvate; ultimele două puncte (retrocedarea bibliotecii şi a bunurilor mobile) nu au fost rezolvate şi nu există semnale că vor fi vreodată rezolvate.

Publicarea acestui memoriu ridică următoarele chestiuni:

- Cum a intrat George Corbu în posesia documentului? Este vorba de o cerere oficială, care ar trebui să se afle într-o arhivă publică, cea a fostului C.C. al P.C.R. Răspunsul nu poate fi decît unul singur: prin sustragerea documentului. Dacă justiţia are nevoie de probe că s-au sustras documente din arhive publice şi că acestea sînt folosite de diverşi, iată că "Literatorul" îi furnizează dovada.

- Cine a sustras memoriul? George Corbu însuşi? Cel căruia îi era adresat, Dumitru Popescu?

- Cînd l-a sustras? Cum l-a sustras?

- Dacă nu G. Corbu este hoţul, cum a intrat el în posesia documentului? Cine şi de ce i l-a furnizat?

- Ca şi în cazul publicării textelor literare fără cunoştinţa şi fără avizul moştenitorului legal, Andrei Voiculescu, George Corbu se expune rigorilor legii.

IV) "Menţiuni" deosebit de interesante asupra lui Ion Voiculescu face şi soţul Gabrielei, Dorel Defour: "Ionică, pe care îl cunosc de 23 de ani, nu l-am cunoscut ca pe un bun orator decît în delicioasele şuete intime, dar în postura de oficial m-a dat gata". Fraza citată de G. Corbu, dacă e autentică, nu demonstrează decît un singur lucru: că Dorel Defour nu era capabil să construiască corect o frază în limba română.

V) "Cel de-al doilea fiu al marelui scriitor, Radu (decedat de cancer în 1996) a fost medic cercetător la Institutul Cantacuzino, unde ajunsese să deţină o funcţie foarte importantă înainte de 1989, ocupîndu-se de imunizarea cuplului dictatorial ori de cîte ori acesta se deplasa în ţări din Asia şi Africa. Acest "secret" nu l-a putut dezvălui familiei decît după Revoluţie, mai precis după executarea soţilor Ceauşescu".

- Radu nu era cel de-al doilea, ci cel dintîi fiu al soţilor Voiculescu.

- Informaţia că Radu Voiculescu a fost medicul imunolog al cuplului Nicolae şi Elena Ceauşescu ridică următoarele chestiuni:

- Cînd şi cum fusese dobîndită de Radu Voiculescu marea încredere din partea Securităţii, care i-a permis acestuia să aibă în mînă viaţa cuplului dictatorial? Din nefericire, nu cred că există decît un singur răspuns posibil: Radu Voiculescu a fost un colaborator verificat al Securităţii. De cînd? Din timpul vieţii tatălui său?

- Cine pune în circulaţie această informaţie? Sora lui, care o încredinţează unui necunoscut, apărut dintr-odată în anturajul său, deţinînd documente privitoare la V. Voiculescu, documente a căror provenienţă nu o justifică, şi care provoacă mărturisiri pe care le dă imediat publicităţii.

Şi în calitate de istoric literar, şi în calitate de colportor de informaţii, George Corbu era obligat să-şi verifice sursa. Dacă el nu poate produce documente doveditoare că Radu Voiculescu a fost medicul imunolog al lui Ceauşescu, că deţine informaţia de la Gabriela Defour şi că are consimţămîntul acesteia să o facă publică, fapta lui cade sub incidenţa legii calomniei, încă în vigoare.

Adevărata miză a articolului "Vasile Voiculescu inedit" nu este nici deosebirea dintre principiile de transcriere ale subsemnatei şi acelea ale lui George Corbu, nici strecurarea, ca din întîmplare, a unor informaţii incendiare privind familia Voiculescu. Sînt atît de orgolioasă încît cred că adevărata miză a discuţiei se află în încercarea subsemnatei ca, prin textele publicate şi prin comentariile la aceste texte, să schimbe imaginea publică a lui V. Voiculescu, şocînd destule prejudecăţi şi idei bine înrădăcinate. Am încercat - şi voi persevera - să propun în locul unui Voiculescu tradiţionalist ortodox, un scriitor obsedat de arhetipuri, atemporale şi non-dogmatice; în locul unui viitor sfînt ("poate cîndva va fi canonizat" spune George Corbu) - o conştiinţă aspră, sfîşiată de mari contradicţii, cu mari înălţări şi mari căderi, cu experienţe spirituale profund individuale, inimitabile şi necanonice; în locul unui convenţional "poet al îngerilor" o personalitate cu propensiuni violent senzuale şi ludic ironice; iar în modalităţile de alcătuire a textului - cel mai consecvent mînuitor al intertextualităţii duse pînă la limita posibilului, pînă la transformarea ei într-o experienţă spirituală fundamentală. Cei cărora li se adresa mesajul meu, citiorii cu un ochi proaspăt, nu au dat deocamdată semne că l-ar fi recepţionat. Au reacţionat însă prompt corbii care transformaseră opera lui Voiculescu într-un cadavru, ca să se poată îmbuiba în linişte din ea. Purtătorul lor de cuvînt este George Corbu.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara