Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronică Literară:
Copil la patruzeci de ani de Cosmin Ciotloş


Undeva, dincolo de mijlocul romanului lui O. Nimigean, Rădăcina de bucsau, firele de tensiune ale poveştii se înnoadă preţ de o clipă (dar ce intensă poate fi o astfel de clipă), pentru ca apoi, cel puţin în aparenţă, să-şi vadă din nou fiecare de drumul lui.

După controale, analize, internări, perfuzii, puncţii pulmonare, la care e supusă mama protagonistului, acesta din urmă primeşte, de la trei medici, trei pronosticuri diferite: unul extrem de rezervat, care-i mai lasă bătrânei doar câteva zile de trăit, unul doar sceptic, punând şansa înaintea oricărui tratament şi, în sfârşit, unul de-a dreptul entuziast, chiar dacă nu tocmai explicit, care ia în calcul un nou consult peste generosul interval de trei luni! Aflat la o asemenea răscruce de ipoteze, Liviu (probabil un heteronim sau o identitate inventată a autorului) n-are altceva de făcut decât să aştepte, în casa părintească, alături de suferindă, împlinirea uneia dintre ele.

Aici devine evident talentul tactic remarcabil al prozatorului O. Nimigean (pe care, oricât de rafinat, poetul cu acelaşi nume nu-l posedă în acelaşi grad). Căci aşteptarea de care vorbeam e practic fără durată. Întinsă, într-adevăr, pe mai bine de o sută de pagini, ea nu beneficiază totuşi de nici un metronom. Nici măcar de unul întâmplător, care să încurajeze reconstituirea. Scurtele însemnări transcrise de Liviu din carnetul său Moleskine (identic cu al lui Hemingway, ne spune, făcând cu ochiul, Nimigean) nu sunt datate. De la externare până la ultimul rând al cărţii ar fi putut trece, practic, oricât. În secvenţa aceasta, timpul nici nu se comprimă, nici nu se dilată. Amorţeşte.

Are dreptate Bogdan-Alexandru Stănescu să evidenţieze, în Prefaţă, culminaţia durerii, ca singură traiectorie de evoluţie posibilă în roman. Capitolul final e, sub aspect emoţional, aproape un câmp minat: „Mama, la şapte fără un sfert, se trezise. Când am vrut să intru la ea, în bucătărie, am auzit-o făcând pipi şi m-am întors. Am aşteptat ce-am aşteptat şi, iarăşi, când am vrut să intru, se spăla în lighean la subraţ. Când am intrat, până la urmă, aproape se îmbrăcase. Îşi lega la brâu, peste pieptăraşul de piele, baticul negru. Ce-a fost asta? Dau nas în nas cu mama între uşi. «Ce faci aici? Încotro?!» Nu se uită la mine, caută să treacă, împin-gându-se ca la rugby. [...] Momentul straniu, pe care nu l-am înţeles, dar a cărui intensitate m-a covârşit. Mă retrăsesem în jurul orei trei în camera mea (ce neverosimil sună «camera mea»), mi-am scos pantalonii de lucru, prea murdari ca să intru cu ei în aşternut, şi m-am întins pe pat. Brusc, mi-am amintit-o pe Zelda şi am trăit o durere grea, sufocantă. Sarka mian. M-am ridicat cu ochii plini de lacrimi. Dacă mi-ar fi spus doar atât: «Vino acasă». O privesc pe mama prin geam. A adormit în şezlong, în verandă. Pieptul i se ridică şi i se lasă uşor, aproape imperceptibil. Fibrele ultime, care, atinse, dau un sunet al lor, suspendat, o muzică a nu ştiu cui, a nimănui... Un fel de artă pentru artă a ultimelor respiraţii." (pp. 470-471)

Dacă-l prefer, spuneam, pe romancierul O. Nimigean poetului e tocmai pentru că la acesta dintâi lirismul profund nu dă greş niciodată. Rădăcina de bucsau îşi trage sevele nu din bogăţia senzaţionalistă a evenimentelor, ci, dimpotrivă, din lentoarea austeră a desfăşurării acestora. Confesiunea lui Liviu e mai mult decât periculos de personală, e solipsistă. Iar asta în asemenea măsură încât nu o dată se iveşte între paranteze o voce dedublată, cârcotaşă, care-i pune căluş naratorului şi căreia i se dă, sistematic peste fălci. Multe din eventualele efuziuni sunt în felul acesta temperate ironic şi reinstaurate dictatorial.

Şi acum artificiul are consecinţe tactice, delimitând cu fineţe natura crizei individuale: aceea a bărbatului la patruzeci de ani, accentuată de un divorţ la fel de neoficial pe cât fusese cununia, şi aceea a copilului la patruzeci de ani, obligat de boala mamei să se comporte în acord cu vârsta, dar rămânând, la urma urmelor, un simplu fiu şi nimic mai mult. Prima criză e şarjată ironic de vocea din off de care pomeneam. A doua nu îngăduie însă asemenea clovnerii: „Zelda îmi zgândărise cele mai traumatizante complexe, înrădăcinate în animalitatea mea elementară. Indiferent ce i-aş fi spus, ar fi sunat a gargară atât timp cât ea sesiza, instinctiv, un dezechilibru în raportul inaugural dintre masculul şi femela ascunşi în noi. Îmi sugera că relaţia se reglează acolo, în datele ireductibile ale trupurilor noastre, şi că femela cere protecţia şi acceptă dominaţia masculului. În rezumat: sex, adăpost, hrană, poziţie de putere în trib. Or, rezulta că eu nu-i ofer nimic din toate acestea (Dar ce-i ofereai în afară de «Nu e vorba de asta!»? -Taci că te plesnesc!)." (p. 69) Când mărturisirile se opresc asupra mamei, ecoul contradictoriu dintre paranteze amuţeşte. Retorica e bruiată de încărcătura de sensibilitate şi de codul genetic. În plus, insolitul verbal e potenţat, aici, de o apăsată şi fermecătoare pronunţie ardelenească de la marginea micilor burguri, notată molcom, sunet cu sunet.

Ca bărbat, Liviu îşi permite frecvente parade de autoflagelare. Ca fiu, nu. Insesizabilă la suprafaţa foii, falia dintre ipostazele sale brăzdează totuşi în adâncime cele aproape cinci sute de pagini ale Rădăcinii de bucsau. Sigur, grosul romanului stă pe cea de-a doua (pe care am insistat şi eu, de altminteri), dar nici prima nu e de lăsat deoparte. Pierderea Zeldei nu e singura înfrângere căreia protagonistul trebuie să-i facă faţă, dar e singura care i s-a impus din afară. (Prietenii de boemă i-a îndepărtat din proprie iniţiativă, imediat ce le-a simţit, discret, infidelitatea intelectuală. Alcoolul l-a dat pe pustii fără regrete. Ţigările la fel. Recunoaştem, în înspăimântătoarea intransigenţă a acestei serii de renunţări, câte ceva din personalitatea publicistului Nimigean.) Cauzele despărţirii sunt pe cât de clare, pe atât de stupide, iar scuzele adulterinului nu mai ajută la nimic. Ca terapie suplimentară, Liviu se aruncă într-o asceză şi mai severă. Post negru şi abstinenţă erotică. Încercările succesive de redresare sunt ineficiente. Nici nu-i de mirare, metoda aminteşte izbitor de cea a lui Holban, pe care autorul pare să-l fi citit cu creionul în mână. Să ne gândim numai la discuţiile telefonice pe care Liviu le îngrijeşte cu minuţie de contabil (cartelele se consumă repede, mobil nu are, iar când face rost de unul nu-i mai foloseşte) şi care sfârşesc în cel mai trist mod cu putinţă, uneori în tăceri sfâşietoare. E, desigur, şi destulă pastişă aici, dar şi, totodată, o savantă repunere în funcţiune, pas cu pas, a unei cunoscute strategii perdante. Simplitatea frazelor se obţine prin tăieturi repetate. Sau, mai adecvat, prin vivisecţii:

„Mă sufocă urâtul. Mă întorc. Secret din miezul făpturii mele un abur amar. Am ochii umezi, măcar de şi-ar da drumul! Formez numărul:

- Alo, Zelda!...

- Alo, spune!

- Mi-e urât.

- Ştiu, şi mie.

- Ai grijă de tine.

- Ai şi tu grijă.

Tactul roţilor." (pp. 401-402)«