Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Prin anticariate:
Copilării de Simona Vasilache


Dintr-un singur punct de vedere e copilăria de compătimit: al uitării care, odată ce ai griji de oameni mari, o acoperă, al tristeţilor tîrzii consolate din tot mai subţirile ei rezerve de bucurie. Aceeaşi soartă o împărtăşesc, bune-rele, şi cărţile ei. Cărţi cu coperţi închise. O vreme.
Nu ştiu cît de mult dă seama La Medeleni despre copilăria fiecăruia dintre noi, şi cît despre copilăriile, ingenui lipse de mijloace, ale literaturii. Înclin să cred că a doua e calea ei, a unei lecturi la care mai degrabă revii, ca orăşean într-o vacanţă la ţară (enervantă, uneori), la ani buni după ce ţi-ai format un gust, decît a primei iubiri de modă veche, la vîrsta spiritului critic în floare, cînd nimeni nu recunoaşte că i-ar fi trecut aşa ceva prin mînă. Totuşi, să deschidem Hotarul nestatornic, apărut în 1925, la Cartea Românească. E, pus între coperţi neatrăgătoare, de-un maro comun, la legătoria F. Knoll & Fiu din Iaşi, un exemplar din biblioteca familiei Ionel Teodoreanu. A cărui poveste începe, ştim bine, cu titlul, atrăgător (dacă n-ar fi atît de nepotrivit cu prima frază...), Potemkin şi Kami-Mura. O alergare de zmee, pe uliţa satului, şi o alergare de cai, de la gară, stîrnită de copilăreşti ambiţii de întîietate. Ici-colo, discuţii grave, drame prefirate în vacanţa fără nici un cusur. Îngropate acolo unde stau secretele, se acoperă cu cîte o frază care spune totul şi nimic: "...Sânziene, murmură Monica silabele tremurătoare de soare ca un vers uitat de albine pe buzele copiilor." (p. 21).
Prezenţe blajine, care nu sînt de-adevăr, ca a bunicii Monicăi, în odăi cu ochelari răbdători, şi cu mirosuri din cuhniile lui Pillat, umplu casa Deleanu. Şiruri de obiecte învechite, tocite fidel, deodată cu stăpînii lor, detalii umplînd aerul dulce, amestec peste poate de etichetă şi confort, al cămărilor bătrîneşti. Teodoreanu insistă, pe pagini întregi, pe teaca vreunei săbii de copii, ori pe războaie închipuite care răvăşesc, trecător, armonia. Aşa e toată viaţa la Medeleni, ca înfruntarea dintre Potemkin şi Kami-Mura. Homerică, în felul ei, fiindcă fiecare trişează oricît ca să nu piardă. Cam ca în jocurile, cu nenumărate vieţi de rezervă, din reţelele zilelor noastre.
Nimic nu e fără întoarcere în reşedinţa unde vara şterge răspunderile, gîndurile mari, necazurile. Enervări mărunte, expediate cu un ţţ, zdrobiri să le faci educaţie copiilor în lumea unde mîncatul brînzei cu cuţitul intră, încă, între marile păcate, şi mult, mult calm. Energia pe care Olguţa, Dănuţ şi, antrenată încet-încet, Monica o consumă în joaca par excellence fără finalitate, fără memorie (fără ranchiună, deci) e, de fapt, energia cheltuită de Teodoreanu să-şi scape povestea de capcana locului unde nu s-a întîmplat nimic. Pare că toate ale casei, de la slujnici şi slujnice la părinţi şi acareturi nu-i aşteaptă decît pe aceşti moştenitori care nu-ncap, vezi bine, în aceeaşi poză. Ca într-un caleidoscop, poznele lor se rotesc în fel şi chip, plictisind pe doritorul de acţiune, cît de cît, şi oferind material de studiu cui vrea să ştie cum trece timpul. Şi paginile.
La Medeleni nu se poate rezuma. Scene scurte, întrerupte - copiii nu pot fi bănuiţi de răbdare... - fac viaţa fiecărei pagini, independentă de a celorlalte. Filosofii care se frîng, ca monologul unui Dănuţ speriat de noapte, şi de bătrîneţe. Spaima care o va scoate, mai tîrziu, din scenă pe sora lui, spre brutala înţărcare de iluzii a atîtor generaţii. "Cînd te gândeşti că 'ntr'o zi Olguţa va fi mare... Biata Olguţa." (p. 103).
Toată vacanţa se strînge într-o zi, ziua plecării. Spre oraşe cu nume cunoscute. Lăsînd în loc goluri care-ţi amînă întoarcerea. Şi, oricît ar părea de neangajantă această revizitare a unor poveşti mai mult dulci decît picante, lipsite de sarea şi piperul prozelor bune, te ajunge un gînd de compătimire. Pentru naivitatea atît de incredibilă a unor copii pentru care stă lumea în loc, pentru dramele abia schiţate, suspendate printre rînduri de-o evidentă melancolie a stilului, vaier indistinct, care nu se schimbă la bucurie, sau la tristeţe, dar pe care liberi sîntem să le colorăm, atît de departe cum stăm de lumea lor, cu creioanele noastre.
Iată un dialog: "Cine-i ăla, papa? Un viteaz, Olguţa. A furat focul dela zei, şi zeii l-au pedepsit mai rău decât pe hoţi. Şi el s-a făcut haiduc? Nu. A murit. Şi cine l-a răzbunat? Literatura, zâmbi doamna Deleanu." Literatura nu răzbună Medelenii, domeniul care, purtîndu-şi proprietarii în nume, se duce deodată cu ei, şi cu lumea care i-a cunoscut. Capricioasă, copilăria s-ar putea, ca pe-o arhivă, să-i redescopere.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara