Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Istorie Literară:
Corecturi în reeditarea poeziei argheziene de Ion Simuţ


Toate greşelile de tipar sau de corectură sunt o pacoste, dar cele strecurate în ediţiile de referinţă sau în ediţiile critice ale scriitorilor clasici sunt o calamitate. Un cuvânt greşit, o sintagmă sau uneori chiar o frază stâlcită riscă să se perpetueze de la o reeditare la alta, pe baza argumentului firesc că aşa scrie într-una din ediţiile de autoritate. Aş vrea să semnalez câteva astfel de situaţii în cazul poeziei argheziene. În primul caz e vorba chiar de o greşeală recentă de corectură, în al doilea caz remarc o indecizie de la o ediţie la alta, fără să existe explicaţii plauzibile, după manuscrise.

1. Negul sau negrul cartofilor? Cine nu cunoaşte poemul Har din volumul Cărticică de seară (1935), o emblemă a arghezianismului ca poezie a rodului şi a fervorii germinative? Iubitorii poeziei argheziene îl ştiu pe de rost, iar textul poate fi folosit ca un test uşor de recunoaştere a autorului pentru orice tânăr cât de cât iniţiat în literatura noastră modernă. Îl reamintesc pentru a putea localiza şi contextualiza greşeala de tipar la care mă voi referi:



HAR

Îmbrăcaţi în straie de iască

Sunt gata cartofii să nască.

S-au pregătit o iarnă, de soroc,

Cu cârtiţele la un loc,

Cu întunericul, cu coropijniţa şi râmele,

Şi din toate fărâmele

Au rămas grei ca mâţele,

Umflându-li-se ţâţele.

Auzi?

Cartofii sunt lehuzi.

Ascultă, harul a trecut prin ei

Virginal, candid şi holtei,

Dumnezeieşte.

Cel-de-Sus şi din veac binevoieşte

Să-şi coboare sfintele scule

Până la tubercule,

Şi pentru negul cartofilor cald

Face descântece, ca pentru smarald.

Într-o noapte

Li s-au umplut straiele cu lapte

Ca să-şi hrănească un pui

În fiecare vârf de cucui.

Poemul e transcris aici corect, sper să nu-mi fi scăpat vreo greşeală. Nu avem până acum o ediţie critică Arghezi, dar pentru problema noastră de text (un cuvânt greşit) nici nu am avea nevoie specială de ea. Avem însă mai multe ediţii de referinţă: cel puţin şapte, din care patru - supravegheate de autor, două - îngrijite de Gheorghe Pienescu şi una, foarte recentă, îngrijită de Mitzura Arghezi şi Traian Radu, cu o prefaţă de Eugen Simion, ediţie apărută în colecţia de ,Opere fundamentale", aflată sub patronajul Academiei Române şi tipărită de Editura Univers enciclopedic în 2000, în condiţii grafice foarte bune, pe o hârtie specială. O putem numi şi pe aceasta din urmă, ca şi pe celelalte, o ediţie de autoritate. Durerea mea este însă că în acest poem, în ediţia din 2000, s-a strecurat o greşeală: în loc de ,negul cartofilor" s-a tipărit ,negrul cartofilor" (v. Tudor Arghezi, Opere. I. Versuri, ediţia menţionată, p. 213). Necazul este că o reeditare ulterioară, având aceiaşi îngrijitori, repetă greşeala cu imbatabilul argument că transcrie textul dintr-o ediţie de referinţă: astfel că în ediţia Tudor Arghezi, Versuri, Editura Institutului Cultural Român, Bucureşti, 2004, p. 154, avem aceeaşi versiune: ,negrul cartofilor" - ceea ce constituie o premisă pentru consacrarea editorială a unei greşeli de tipar. Şi asta nu e totul: atât în ediţia din 2000, cât şi în cea din 2004 lipseşte punctul după versul care se încheie cu ,smarald". Nu mi se pare ceva neglijabil nici acest aspect de punctuaţie.

Comparând ediţiile de autor cu ediţiile de referinţă îngrijite de alţii mai apare o problemă, pe care nu o pot tranşa dacă nu dau o informaţie esenţială. Ediţia din 2000, îngrijită de Mitzura Arghezi şi Traian Radu, foloseşte ca text de bază ediţia definitivă Versuri, ESPLA, 1959, unde Arghezi preferă forma ,smarald", ce va fi, prin urmare preluată de ediţiile din 2000 şi 2004. Ediţia lui

G. Pienescu din 1980, Ed. Cartea românească, foloseşte ca text de bază ediţia definitivă Versuri, 2 volume, EPL, 1966, ultima supravegheată de autor, care propune altă variantă fonetică pentru cuvântul citat: ,zmarald", cu argumentul că aşa îl citea poetul. Nu cred că există undeva o modificare făcută de mâna scriitorului a lui s în z. Nu cred că în toate cazurile ortografia clasicilor, oricare ar fi ei, de la Eminescu la Arghezi, trebuie tabuizată. Dar asta e o altă discuţie. Închei acest prim punct, notând că îngrijirea textului unui clasic implică o mare competenţă, acurateţe desăvârşită şi o foarte mare responsabilitate, chiar în faza de corectură, pentru a înlătura riscurile denaturării unui text ce capătă o mare circulaţie.

2. Secerile sau secetele? Sunt un mare admirator al unui poem arghezian datând din 1946, Târlă, pe care îl consider o capodoperă ignorată. Aparenţa e că ar fi o poezie scrisă cu o recuzită gândiristă, în stilul lui Nichifor Crainic, imaginându-i pe Iisus şi pe apostoli coborând pe pământ, printre oameni, sub travestirea de ciobani. Revista ,Gândirea" îşi încetase apariţia în iulie 1944, iar Arghezi a colaborat acolo cu totul sporadic, fără simpatii speciale şi mai ales fără o solidaritate programatică. Metafizica argheziană e foarte diferită de cea rezultată din ortodoxismul gândirist. Tocmai poemul Târlă, dacă l-am analiza în detaliu (dar nu mi-am propus acest lucru), ar arăta diferenţe considerabile. Toate ediţiile din poezia argheziană de după seria de Scrieri, în care versurile apar în primele volume, 1-4, EPL, 1962-1964, unde poetul a intervenit cu multe şi derutante modificări de organizare a volumelor şi a ciclurilor poetice, dar şi cu unele intervenţii în text, consacră, invariabil, următoarea versiune a poemului:



TÂRLĂ

I-aud bătând în poarta încuiată.

E-o mânăstire veche între tei.

I-au apucat furtuna şi bezna şi îşi cată

Un adăpost cu gloata după ei.



Călugărul din poartă-i adormit

Cu cheia spânzurată lângă broască.

De zeci de ori străinii au lovit

În lemnul surd, şi poarta nu se cască.



Dar ce să-ncapă-n schit atâta turmă

Cu-atâţi ascultători, câini şi măgari!

Plâng, fulgerate, oile din urmă

Şi prinse-n drum de secetele mari.



Baciul Isus şi-apostolii ciobani,

Scârbiţi de slava ce-o dau vieţii vecii,

Au pogorât, ca-ntr-alte mii de ani,

Să pască oile, măgarii şi berbecii.

Poemul a fost publicat întâia dată în ,Revista Fundaţiilor Regale", nr. 6 din iunie 1946, p. 264. Am mers la sursă, să verific prima versiune. Principala diferenţă e că în versul 12, adică ultimul vers din strofa a treia, în loc de ,secetele mari" avem în revistă ,secerile mari". Există şi unele diferenţe de punctuaţie. În versul 8, în revistă nu există virgula (şi nici nu ar fi necesară). În schimb, ediţiile de după Scrieri îmbunătăţesc punctuaţia, deficitară în revistă: de pildă, versul 14, cel mai violent antigândirist în metafizica lui, e pus, cum se cuvine, între virgule (absente în revistă).

Dar problema cea mai importantă e substituirea ,secerilor mari" din 1946 (cuvânt păstrat în ediţia definitivă, bibliofilă, din 1959) cu ,secetele mari", consacrat de Scrieri 2, perpetuat în Versuri 1966, preluat de G. Pienescu în ediţia lui din 1980. În mod ciudat, fără să dea nici o explicaţie, ediţia din 2000, îngrijită de Mitzura Arghezi şi Traian Radu, păstrează tot varianta a doua, cu ,secetele mari", deşi menţionează la pagina 723 din volumul II, unde e reprodusă poezia, tocmai sursele unde poemul figurează în prima variantă, cu ,secerile mari": ,Revista Fundaţiilor Regale", nr. 6 din 1946 şi ediţia de Versuri din 1959. Nici unul dintre editori nu comentează modificarea. Prima variantă, cu ,secerile mari", mi se pare mai productivă în ambiguitate: ,secerile mari" ar putea însemna ,vremea secerişului" sau, la figurat, o molimă care să fi decimat turmele sau, metaforic, ar putea însemna chiar criptic zvastica hitleristă de a cărei ameninţare ,turmele" îşi caută adăpost în schit, adică în speranţa salvării prin credinţă. În anii celui de-al doilea război, Arghezi mai publicase poeme cifrat antihitleriste (ciclul Letopiseţi, publicat în 1941, tot în ,Revista Fundaţiilor Regale"): dintre acestea, amplul poem Seceta mare, cu un ton de blestem, dă o imagine a apocalipticului instaurat de război. Printr-un fel de transfer de imagine, prea ambigua sintagmă metaforică ,secerile mari", aluzivă şi inteligibilă în contextul din 1946, a fost limpezită prin metafora mai generală a turmelor prinse-n drum de ,secetele mari", un fenomen meteorologic cumplit imediat după război în România. Aceasta ar fi, pe scurt, istoria unei variante de text şi istoria unei metafore argheziene. Evident, speculaţiile şi interpretările pot continua.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara