Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
Corelativul obiectiv de Cosmin Ciotloş


Gabriel Chifu, Însemnări din ţinutul misterios,
Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2011, 124 p.


Însemnări din ţinutul misterios este cea mai bună dintre cărţile de poezie (deloc puţine şi deloc rele) ale lui Gabriel Chifu. Nu sunt primul care-o spune şi, am convingerea, nici nu voi fi ultimul. Verdictul se detaşează, într-un fel, cu puterea evidenţei.

De această putere a evidenţei, însă, mi-e cel mai teamă în critica literară. Am frunzărit cele câteva cronici de care a beneficiat volumul din decembrie până acum. M-au cam lăsat sur ma soif. Fără excepţie favorabile, acestea practicau un discurs care (în ciuda unor bune observaţii, uneori) mimează pedant înţelegerea. Fără, de fapt, a înţelege mare lucru. Recunosc că, dacă n-aş fi ştiut bine cartea (din etapa de şantier chiar, anterioară publicării), asemenea comentarii m-ar fi descurajat de la a o citi. Descriptivism, descriptivism.
Altfel văd eu problema.
Direct. Care este ţinutul misterios pe care-l postulează aici Gabriel Chifu? Sigur, ar putea fi oricare, metaforele au o libertate pe care nu ne este îngăduit s-o restricţionăm. De la un teritoriu real, turistic, situat pe cine ştie ce meridian, până la eliotianul, fantastul, Waste Land. Ambiguitatea e una dintre convenţiile poeziei. Doar că titlul nu e, propriu vorbind, poezie. E titlu. Nicăieri în carte sintagma aceasta nu apare reluată sub o formă sau alta. De ce s-o credităm atunci cu o încărcătură lirică pe care, cel mai probabil, nu o are? Şi, la fel de probabil, nu intenţionează s-o aibă. După lectură, urmărind cu atenţie toate liniile de forţă şi dând la o parte pustele false, echivalenţa devine simplă. Ţinutul misterios e trupul uman. (Care, ca în cunoscutul jurnal al lui Gheorghe Crăciun, ştie întotdeauna mai mult).Aproape că nu e pagină din carte care să nu vorbească despre acesta. Despre fragilitatea lui, despre disponibilitatea lui, despre oboseala, despre îmbătrânirea, despre durerile, despre neaşteptata refacere a trupului. Cumva independent de toate celelalte dedesubturi, sufleteşti, dacă vreţi, întotdeauna greu de palpat, şi care, mai ales în poezie, sunt la mare căutare. Or, faţă de aceste imponderabile (uşor de falsificat, la urma urmelor), pare să spună Gabriel Chifu, carnaţia nu minte niciodată. E mai sinceră, iar misterele ei se dovedesc a fi, implicit, mai substanţiale.
Primul poem începe astfel: „La sfârşitul zilei/ trupul, simt,/ atârnă greu./ E stricat, e greşit, e mut.” (p. 5) . Al doilea e mai reţinut, vorbeşte doar despre o „făptură” (p. 6) în care s-ar întâlni două intensităţi, ca două mari armate continentale. Al treilea revine la normal. „Suntem mai muţi în acest trup” (p. 7) e versul care-l deschide. Al patrulea ne ţine pe jar preţ de patru rânduri, după care deodată trupul iubitei începe să emane „melodii ca marea” (p. 9). Al cincilea, ca şi al şaselea, de altminteri, dezvoltă mai degrabă celălalt filon titular, cel al însemnărilor. Regula, astfel indusă, e destul de clară.
Dar nu un inventar tematic vreau să fac acum. Ce mă interesează e să conduc cât mai firesc demonstraţia către o concluzie în absenţa căreia discuţia, pur şi simplu, nu mai are rost. Aceea că, în poezia lui Gabriel Chifu (la cea de acum mă refer, n-am verificat dacă ea se susţine şi în volumele precedente), corelativul obiectiv, sau, mai pe româneşte, corespondentul concret, are un rol crucial. Destul de uşor de determinat de la caz la caz, acesta nu trebuie, însă, ignorat niciodată de la început. (Abia apoi, într-o etapă ulterioară, se poate renunţa la el de dragul unor observaţii mai subtile. Cum sentâmplă, de altfel, şi cu corpul. Acesta e, de obicei, invocat cu consecvenţă tocmai pentru a fi, mai pe urmă, scos din scenă). Succesiunea nu se discută. A o încălca reprezintă cea mai sigură cale către falimentul interpretativ.
Câteva situaţii. Secvenţe întregi din poeme privesc un nefericit accident biografic petrecut în urmă cu câţiva ani. Asupra acestuia nu e indicat să insistăm, dar nici să-nchidem savant ochii, prefăcându- ne că vedem ca un celebru personaj, numai şi numai idei. Or, cu greu se pot imagina ecorşee mai explicite:
„De aici, de sus, mă privesc: la început sufăr când/ îmi văd trupul cum stă strâns,/ aproape zdrobit între fiarele maşinii/ ce s-a îndoit ca o potcoavă în jurul copacului/ de pe marginea drumului,/ singurul copac din această pustă,/ crescut parcă special ca să se izbească de el/ maşina noastră într-o zi anume.// La început sufăr, apoi mă înalţ, mă-ndepărtez, totul îmi apare mic, neînsemnat,/ o toropeală odihnitoare mă cuprinde, îmi dau seama/ cât de obosit eram şi ce bine mi-ar prinde/ un pui de somn” (pp. 18 - 19).
Sau, mai încolo: „Oasele se mai repară, mai greu e cu capul,/ m-asigură vecinul meu de salon,/ un zidar neamţ din Sânnicolaul Mare, pe care l-au băut unii/ într-o seară, la crâşmă, până i-a plesnit splina.// Aşa e, mai greu e cu capul, dar şi cu sufletul,/ cu oasele se rezolvă,/ completează celălalt vecin, nea Milan, un sârb care lucrase/ în fabrica de mănuşi din Timişoara./ Şi-mi dă exemplul lui: şi-a rupt gâtul într-un accident de maşină,/ l-au operat de două ori:/ după ce l-au tăiat prima dată/ a făcut infecţie şi-au trebuit să repete” (p. 27).
Aşa şi cu poezia. Trebuie „operată” de două ori. Întâi în felul acesta, care-i stoarce ca într-un teasc energiile concrete (atâtea câte sunt), apoi în sens invers, recompunând-o în ce are ea cu adevărat specific.
Să fie limpede, Însemnările din ţinutul misterios nu conţin, de la un capăt la altul asemenea mostre de tranzitivitate. Unele eşantioane din carte (cum sunt, de pildă, M-am pregătit sau Iar am ajuns), pur şi simplu, nu pot fi traduse, în sine, în termenii cotidianului. În asemenea cazuri, soluţia de rezervă impune apelul la poeme adiacente. Sensurile se precizează din apropieri şi sunt, pe cale de consecinţă, aproximative. Cu atât mai mult cu cât, luată cu totul, cartea probează stăpânirea foarte multor registre. Metafizicul, existenţialul, profanul, confesivul, encomiasticul, parodicul se manifestă separat sau interferând.
Până la finalul demonstraţiei a mai rămas un pas. Dar un pas inevitabil.
Cum tratăm, aşadar, în lumina celor notate până acum, numeroasele semne de livresc implicit? (Fiindcă livrescul făţiş nu comportă mari dificultăţi). Gabriel Chifu se prevalează adeseori de sintagme care sună (cel puţin) foarte cunoscut. În majoritate, versuri sau viziuni din sau Nichita Stănescu. Ca aceasta: „Dacă într-o bună zi/ cel-fără-de-început/ se naşte în creierul tău, ce te faci?/ Ce te faci când bradul este mai înalt decât încăperea,/ când peştele este mai mare decât râul?” (p. 60). Dar nu numai. Un timpan expert ar putea intui şi ecouri din Eminescu: „Altădată orele ţineau cât anii,/ acum anii zboară ca orele” (p. 14). După cum, nu-i aşa „Anii tăi se par ca clipe,/ Clipe dulci se par ca veacuri”. Sau Poem comic (pp. 80 – 81), care conţine in nuce povestea din Sici, bei, de Arghezi.
Să fi făcut, în felul acesta, Gabriel Chifu o concesie formulei poeziei optzeciste de nucleu dur, de care, fără a fi fost apropiat la data debutului (petrecut mai devreme cu patru ani, în 1976), devine astăzi, vrând, nevrând, tot mai apropiat? N-aş îmbrăţişa ideea. De altceva, cred, e vorba aici.
De limbaj. (Înţeles nu formal, ci integrator, acaparant, diluvial).Un limbaj care ia în stăpânire tot ce întâlneşte în cale. Până la Însemnări din ţinutul misterios, acesta dădea senzaţia că e ţinut într-o nefastă carantină. Luau ochii, în schimb, valorile, aşa spunând, anecdotice. Poemele lui Gabriel Chifu puteau fi povestite sau, şi mai şi, explicate didactic. A făcut carieră, dacă e să dau un singur exemplu, Bastonul de orb, criticilor fiindu-le la îndemână să-l rezume şi să-l ideologizeze.
Acum, însă, Însemnările din ţinutul misterios nu se mai pot adapta unor astfel de exerciţii facile. (Nici chiar atunci când poemele sunt curat narative). Pentru că parafraza ar denatura, din creştet până-n tălpi, extraordinara diversitate a selecţiei lexicală, precizia tăioasă a verbului şi, în fond, muzicalitatea atât de bine pusă în scenă încât devine accesibilă ochiului, asemenea notelor de pe partitură.
„Să intru în apă/ ca-n pântecul/ unei mame definitive./ Să intru-n apă,/ să mă frământe marea/ cum e frământat aluatul/ de mâinile femeii” (p. 53).
Abia acum, da, suntem îndreptăţ iţi să vorbim despre puterea evidenţei.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara