Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
Corespondenţe de Daniel Cristea-Enache

Elisabeta Lăsconi, Cărţi pereche în literatura română şi universală, Editura Meronia, Bucureşti, 2016, 392 pag. Opuţin obişnuită acţiune critică stă în spatele volumului, masiv şi dens, Cărţi pereche în literatura română şi universală. Elisabeta Lăsconi, în intervalul 2001-2015, a urmărit cu tenacitate un proiect de punere în relaţie a unor opere literare româneşti cu cărţi, străine, cărora acestea le pot fi „pereche”; iar rubricile ţinute de autoare în „Adevărul literar şi artistic” (seria veche) şi în „Viaţa Românească” s-au subsumat proiectului, în ele apărînd texte critice care nu sînt nici cronici literare, nici studii de istorie literară.

Elisabeta Lăsconi le-a numit „eseuri comparatiste” şi, în cuvîntul final al volumului care le cuprinde, foloseşte chiar termenul fantezii, pentru a marca diferenţa faţă de comparatismul ce presupune identificarea surselor şi urmărirea filiaţiilor. Această diferenţă constituie şi punctul de pornire din proiect şi din cartea care-l subîntinde: „Abia pornind de aici comparatismul devine fascinant, deoarece iese din tiparul binecunoscut al depistării de surse, înscrierea în acelaşi curent sau modă literară şi devine o disciplină fluidă ce presupune fantezie şi spirit aproape ludic, în loc de rigoare şi aplicaţie.” (p. 10). Rigoarea nu lipseşte din lectura critică a autoarei, iar aplicaţia, cu atît mai puţin. Ea le pune însă mai puţin în contextualizarea cărţilor „pereche” sau „paralele”, fiindcă investigarea fundalului literar din fiecare arie culturală ar fi îndepărtat-o de scopul propus. Relevante sînt, în acest proiect neobişnuit, tocmai corespondenţele neexplicabile prin influenţă directă şi textele a căror afinitate nu se datorează contextului şi curentului comun.

Pornind deci de la textele în sine şi rămînînd în spaţiul lor semantic şi simbolic, autoarea îşi ia libertatea de a-i compara pe Sadoveanu cu Buzzati şi pe Negruzzi cu Borges, pe Creangă cu Apuleius şi pe Slavici cu Saratchandra Chattopadhyay, distanţele de epocă şi de orizont cultural devenind mai puţin importante decît corespondenţele literare. Deşi materia volumului e organizată în patru părţi, într-o succesiune ce poate părea cronologică, paginile critice pot să „bată” oriunde şi oricînd, cu cîte un „salt” diacronic, o nostalgie „inversă” şi similitudini frapante.

Pentru a le pune în lumină pe acestea din urmă, Elisabeta Lăsconi procedează meticulos şi superiordidactic. Fiecare eseu este o prezentare detaliată a conţinuturilor operelor luate în discuţie şi o rezumare excelentă a unei intrigi care adesea e încărcată. Autoarea intră şi în laboratorul de creaţie al scriitorului, şi în materia confesiunilor sale literare (cînd acestea există), navetînd permanent nu numai între cărţile „pereche”, ci şi între bibliografia şi biografia fiecăruia dintre cei ce le-au scris. Astfel, corespondenţele literare sînt doar vîrful aisbergului: în paginile cărţii avem şi istorie literară, şi istorie culturală, şi istoriografie propriu-zisă, componentele politică, socială, morală, psihologică, religioasă, mentalitară fiind atinse atunci cînd demonstraţia o cere. Inclusiv aspectele zodiacale sînt discutate, nu neapărat pentru că Elisabeta Lăsconi le consideră edificatoare, ci pentru că unii scriitori sînt obsedaţi de ele.

De pildă, între Goethe şi Călinescu al nostru, cel superstiţios, eseul comparatist face o paralelă aproape şocantă, care începe cu zodia şi traversează cărţi „pereche” din epoci complet diferite. Iniţial, conexiunea „stranie” ne face să zîmbim neîncrezători: „J.W. Goethe se naşte în 28 august 1749, în primele zile din zodia Fecioarei, al doilea semn zodiacal al lui Mercur, care se manifestă într-un registru pămîntesc, mai coborît. G. Călinescu se naşte în 19 iunie 1899, spre sfîrşitul zodiei Gemenilor, primul semn zodiacal al lui Mercur, ce corespunde cu spectrul aerian al mesagerului zeilor” (p. 263). Prima treaptă a afinităţii ar fi aşadar cea „cu Mercur”. Că Goethe era interesat de astrologie, se ştie; dar iată în ce fel aplicat şi scrupulos. În Poezie şi adevăr, un întreg fragment citat de autoare descrie naşterea văzută, aşa zicînd, de sus: „Am venit pe lume la Frankfurt pe Main în ziua de 28 august 1749, odată cu a douăsprezecea bătaie a clopotului de amiază. Constelaţia era fericită: Soarele la zenit stătea sub semnul Fecioarei, Jupiter şi Venus îl priveau prietenos, Mercur fără împotrivire; Saturn şi Marte erau nepăsători; numai Luna era tocmai plină, îşi exercita puterea reflexului ei cu atît mai mult, cu cît ora ei planetară sosise. Din această pricină se împotrivi naşterii mele, care nu s-a putut produce decît după ce această oră a trecut.”. E amintită apoi rubrica lui Călinescu din „Jurnalul literar”, semnată Nostradamus şi intitulată Ocultism, care nu era doar „o concesie făcută gustului public”, ci şi dovada „înclinaţiei călinesciene spre magie, metode divinatorii, numerologie”. Înainte ca Afinităţile elective şi Enigma Otiliei să fie puse în corespondenţă, a fost creat deja un scenariu al convergenţei lor.

Îmi închipui cum a lucrat autoarea pe acest scenariu al întîlnirii. În aria largă a lecturilor sale, a fost surprinsă şi, apoi, tot mai interesată de un mic element comun: un acelaşi nume, la Goethe şi Călinescu, Ottilia în Afinităţile elective, Otilia în romanul postbalzacian. Pornind de la elementul onomastic, ea a căutat şi a găsit structuri, motive, elemente, aspecte, trăsături caracterologice, situaţii literare ce pot susţine… afinitatea cărţilor „pereche”. Lectura critică este, prin urmare, una impresionistsimbolică. Pare suficient să găseşti un termen comun pentru, ca în jurul lui, să reorganizezi simbolic un întreg corpus textual, pe direcţia intenţionalităţii artistice a autorului său. Aproape orice operă literară viabilă poate fi reconfigurată după o axă critică în care se cuprinde un element-cheie al operei. Criticul o poate „răsuci” creator, precum Călinescu însuşi (care a făcut din Goga un autor de poezie pură), deoarece opera literară demnă de această titulatură este un sistem în care totul are legătură cu tot. E motivul pentru care o capodoperă generează interpretări foarte diferite, şi multe la fel de valide. Din punctul de construcţie interpretativă, scos din elementele-cheie ale operei, criticul va realiza o plasă capabilă să „strîngă” şi să „ţină” întreaga operă. Performanţa Elisabetei Lăsconi este că face acest lucru prin însumarea eforturilor analitice şi interpretative. „Plasa” ei ambiţionează să cuprindă două opere a căror corespondenţă nu a (prea) fost discutată anterior.

Şi fiindcă operele trebuie să semene, ele încep să semene. Otiliile lui Goethe şi Călinescu cîntă la clavecin şi la pian, Eduard şi Pascalopol au o pasiune pentru flaut, de eroina lui Goethe bărbaţii se îndrăgostesc („în succesiune”), ca şi de cea a lui Călinescu („în simultaneitate”), casa lui moş Costache din Enigma Otiliei poartă „aceleaşi semne ale sfîrşitului” ca natura şi castelul din Afinităţile elective. Pusă pe descoperirea de similitudini, autoarea ajunge detectivistic la detalii: în timp ce Ottilia lui Goethe moare „după ce i s-a adus cufăraşul şi şi-a aşezat pe el picioarele”, Otilia lui Călinescu pleacă luîndu-şi două geamantane. Interpretarea: „Fiecare dintre fete ţinea în cufăr şi geamantan lucruri dragi, micile ei comori, obiectul devine astfel un echivalent al feminităţii. E de prisos să explicităm şi celălalt izomorfism: plecare-moarte.” (p. 270). Convergenţa dintre cele două opere e „lucrată” temeinic şi analitic de Elisabeta Lăsconi, care utilizează toate detaliile capabile să o susţină. La final, corespondenţele ne apar ca unele de adîncime, fiecare carte fiind, pentru Goethe şi Călinescu, o explorare a propriului inconştient. Personajul feminin din Afinităţile elective şi din Enigma Otiliei reprezintă „aspectul feminin al inconştientului personal”. Convergenţa va fi ridicată la putere: nu doar că operele respective sînt cărţi „pereche”, dar şi raportul autor/ carte este acelaşi la Goethe şi la Călinescu.

La o asemenea performanţă critică de apropiere şi convergere, alte paralele făcute de autoare riscă să pară de-a dreptul cuminţi. Caragiale şi Puşkin, Rebreanu şi Steinbeck, Ion D. Sîrbu şi Hemingway se întîlnesc şi tematic, şi problematic, şi simbolic, şi în detalii epice. Demonstraţia este de fiecare dată riguroasă şi subtilă, cu multe probe şi nu puţine argumente. Însă cartea Elisabetei Lăsconi se citeşte cu delectare nu numai pentru demonstraţiile ei pe fiecare caz, pe întărirea legăturii şi a „perechii”. Concluzia pe care o putem desprinde depăşeşte concluziile fiecărui capitol. Se vede încă o dată, de aici, că dacă imaginaţia unui scriitor este inepuizabilă, structurile literare sînt finite şi asemănătoare de la un scriitor la altul, indiferent de epoca, spaţiul cultural, contextul socio-politic, curentul literar.

Literatura este imaginaţie nelimitată organizată în structuri de sens; şi pe cît de diferiţi sînt „cîmpii” bătuţi cu graţie de scriitori, pe atît de fireşti sînt corespondenţele găsite de critici între ei.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara