Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Critica Plastică:
Corneliu Baba, 102 de Pavel Şuşară

Pe 18 noiembrie s-au împlinit 102 ani de la naşterea lui Corneliu Baba. Din vacarmul campaniei electorale, al promisiunilor de tot felul, al mitei politice, al caftelilor mai groteşti decît cele pe care le ştimn noi din literatură şi, poate, chiar din acela al vocilor nostre lăuntrice, nu s-a ridicat nici măcar un singur glas care să semnaleze evenimentul, cu atît mai mult cu cît pictorul ne-a fost efectiv contempoaran pînă acum cîţiva ani. Singura, piaţa de artă, atîta cît a reuşit ea să se structureze pînă acum, îl elogiază tacit prin tot mai marea presiune care se exercită asupra lucrărilor lui sau, mai bine spus, asupra absenţei lucrărilor sale de pe piaţă. Remarcînd această gravă amnezie, nu-mi declar nicidecum regretele după festivismele de altădată şi după înduioşările ipocrite din aceleaşi vremuri, ci constat doar graba interesată cu care evităm mărturiile despre noi înşine, acoperind oglinda sau întorcînd-o cu faţa la perete. Şi asta din pricină că ultimele două decenii ale lui Baba au fost o cronică a disperării, iar autoportretele sale un discurs asupra înfrîngerii în imediat şi al victoriei în absolut. Dar acum nu prea sînt semne că înlăuntrul conştiinţei noastre, îndividuale sau de grup, acceptăm privirile severe şi vocile neprefăcute.,,Coşmarele nopţilor de bătrîneţe, mărturiseşte artistul în jurnal său, cu o asemenea voce neprefăcută şi cu un sentiment în care luciditatea, împăcarea şi melancolia se amestecă în doze sensibil egale, readuc monştrii goyeşti din lumea necunoaşterii pe ecranul invizibil al instinctelor transformate în haos ameninţător din care culegi episoade stranii. Din haosul acesta nocturn s-au născut Regii mei nebuni şi Spaimele ce pîndesc existenţa şi obligă să iei în seamă lupta destinului propriu." în aceste ceremonii nocturne, pline de patetism, de resemnare şi de revoltă, pictura însăşi trăieşte la limita resorbţiei în substanţa primordială a culorii. Privită în timp, pictura lui Corneliu Baba este ritmată de nenumărate motive şi teme, unele episodice, altele transformate în adevărate obsesii. Toate sînt, însă, legate de anumite momente din viaţa şi din evoluţia artistului. Peisagistica, naturile statice şi compoziţiile cu ţărani şi muncitori se situează, în cea mai mare parte, în perioada tinereţii şi a maturităţii, în timp ce compoziţiile cu accente expresioniste şi cu un mai apăsat conţinut moral sînt mai degrabă interogaţii ale senectuţii. Singura temă cu adevărat obsesivă, care se regăseşte constant de-a lungul întregii sale vieţi este aceea a propriului chip. Şi ea a generat cea mai complexă, mai cutremurătoare şi mai fascinantă galerie de autoportrete din întreaga istorie a picturii româneşti. Departe de a fi un simplu şi un îndelung exerciţiu de narcisism, autoportretele lui Baba sînt dovada supremă a conştiinţei sale morale şi a neobositei fascinaţii antropocentrice. Aşa după cum în filosofia şi în viziunea antropocentristă chipul uman este imaginea rezumată a întregului Univers, în viziunea lui Baba chipul artistului este imaginea esenţializată şi deplină a întregii sale picturi. între primul Autoportret, cel din 1922, imberb şi de o suavitate rafaelită, şi cel mai recent, din 1991, ascetic şi pulverizat în lumină, se construieşte şi se întinde o întreagă civilizaţie. Chipul artistului este, rînd pe rînd, stăpîn pe sine şi uşor arogant, orgolios şi viril, vizionar şi eroic, obosit şi atins de melancolie, ezitant şi interiorizat, topit în materia cromatică şi iluminat spiritual. într-un anume sens, aceste autoportrete propun o alternativă la Regele nebun. Dacă prin Regele nebun se urmărea un traseu descendent şi entropic, prin succesiunea autoportretelor se dezvăluie, dimpotrivă, unul ascensional şi luminos. Creatorul se îndepărtează tot mai mult ca fiinţă determinată, anatomia se stinge treptat şi ireversibil, iar în locul ei se naşte, din însuşi procesul acestei evanescenţe, o făptură spectrală şi imponderabilă. Asemenea organismelor vii care dispar spre a se resorbi în lumea elementară, chipul artistului se dizolvă, permanent împărţit între lumină şi umbră, în propria sa pictură. El repetă marile trasee ale vieţii formelor, aşa cum ontogeneza rezumă abisalul itinerariu filogenetic. Şi, în această perspectivă, autoportretele lui Corneliu Baba sînt nu numai o componentă fundamentală a picturii sale, ci şi o cheie de lectură a întregii opere şi o profundă meditaţiei asupra artei şi asupra condiţiei umane. Iar în acest spaţiu, atît de particular la prima vedere, dar cu o enormă putere de cuprindere, forţa, bărbăţia, monumentalitatea şi eroismul se împacă definitiv, dincolo de orice spaimă şi revoltă, cu tihna contemplaţiei, cu melancolia înaltă şi cu pîlpîirea de flacără a năzuinţei spirituale. Acestui Autoportret construit asiduu, de-a lungul unei vieţi, cu mijloacele specifice ale picturii, Corneliu Baba îi mai adaugă nenumărate secvenţe narative în care se supune pe sine unei atente şi severe observaţii. Spre sfîrşitul vieţii, el se mai scrutează încă o dată în interiorul lumii lui de imagini, iar vocea sa singuratică atinge aici notele grave ale unui mesaj testamentar: ,,... mă simt, în acest frămîntat Est, scrie el în acelaşi jurnal, desconsiderat de amatorii de noutate, dar nu am nici intenţia şi nici dreptul să fac procesul căutărilor şi speculaţiilor ce neliniştesc viaţa creaţiei plastice a veacului, pe motivul că, avînd suficientă perspectivă să-i apreciez evoluţia între demagogia politică şi peroraţia estetizantă, eu am voit să răspund apelului la care m-a obligat un sever profesionalism. Mi-a plăcut să mă ştiu un apărător al ultimului cap de pod al picturii mari. Consider chiar o virtute în lumea artelor plastice la această oră să faci ca pictura aşa-zis depăşită să fie contemplabilă şi să emoţioneze".

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara