Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica ediţiilor:
Corneliu Coposu în memorii de război de Răzvan Voncu

Corneliu Coposu, Jurnal din vremuri de război,
ediţia a II-a, ediţie îngrijită de Marin Pop şi Cristian Fulger,
Editura „Caiete Silvane”, Zalău, 2014, 169 pag.

E surprinzător cât de puţin ecou a avut publicarea însemnărilor lui Corneliu Coposu privind perioada celui de-Al Doilea Război Mondial.

Chiar dacă urmaşii au prăbuşit marele Partid Naţional Ţărănesc şi au târât în ridicol moştenirea lui Iuliu Maniu, personalitatea lui Corneliu Coposu, unanim recunoscut drept un lider moral al anilor de după prăbuşirea comunismului, continuă să ilumineze dezbaterea politică în România de azi. Dar o face, se pare, mai ales prin amintirea omului de inflexibile convingeri democratice, de după 1989, şi mai puţin, din nefericire, prin întreaga sa operă politică. În care intră, cu egală importanţă, demersurile susţinute – alături de Iuliu Maniu, la conducerea forţelor democratice – pentru scoaterea României din marasmul alianţei cu Germania, bătălia dură pentru salvarea ţării din ghearele Uniunii Sovietice, dar şi detenţia politică de după instaurarea regimului comunist.

O meditaţie asupra funcţiei paradigmatice a lui Corneliu Coposu în istoria recentă a României a publicat, anul trecut, Gabriel Chifu, sub forma romanului Punct şi de la capăt. Istoriografia şi ştiinţele politice rămân în continuare debitoare cu cercetări privind viaţa şi opera fruntaşului ţărănist, acoperind o bună parte din istoria românească a secolului trecut, cu care s-a intersectat în chip semnificativ. Doar un mic grup de cercetători ardeleni (cel mai devotat fiind Marin Pop) studiază sistematic arhiva familiei Coposu, arhivele de la CNSAS şi documentele legate de personalitatea ultimului mare lider ţărănist. Au apărut, până acum, câteva cărţi (cum ar fi Monografia familiei Coposu, din 2014, Corneliu Coposu şi Blajul , din 2015, ambele aparţinândui lui Marin Pop) şi mai multe studii şi documente, între care şi cel intitulat Jurnal din vremuri de război.

Îngrijit de Marin Pop şi Cristian Fulger, textul lui Corneliu Coposu nu este o colecţie de curiozităţi şi picanterii din preajma lui Iuliu Maniu. Nici nu este, de fapt, un jurnal în înţelesul propriu al termenului, căci este redactat la mulţi ani după evenimente (dintro notă semnată de un căpitan de Securitate, rezultă că în 1976 manuscrisul era încheiat). E mai degrabă o mărturie esenţială, prin autenticitate şi prin responsabilitatea consemnării unor decizii şi momente din anii cei mai periculoşi prin care a trecut România în secolul al XX-lea. Cu simplitate şi naturaleţe, autorul a rememorat viaţa politică de culise a României, din timpul dictaturilor legionară şi antonesciană, precum şi marea răsturnare de la 23 august 1944. De culise, întrucât dictatura interzisese partidele politice şi suspendase orice formă de democraţie. Cu mari riscuri, însă, şi cu o autoritate morală pe care nici măcar mareşalul Ion Antonescu nu i-o contesta, Iuliu Maniu şi-a continuat, mai discret, dar la fel de tenace, activitatea politică, menită să scoată România din alianţa funestă cu Germania şi s-o readucă la democraţie. Iar Corneliu Coposu i-a stat alături, în toţi anii războiului, şi a rememorat – rece şi fără implicaţii personale – ceea ce a văzut şi a auzit, conştient de încărcătura istorică a faptelor şi deciziilor la care a participat. Nu pentru glorificarea propriei persoane, ci cu convingerea că o mărturie nepasională asupra acestor evenimente va servi, mai târziu, istoriografiei.

Trei sunt momentele-cheie ale perioadei 1940-1944, pe care mărturia lui Corneliu Coposu le surprinde îndeaproape: 1) perioada dictaturii legionare, cu asasinarea lui Nicolae Iorga, Virgil Madgearu şi crimele de la Jilava; 2) negocierile secrete purtate cu Aliaţii, în numele opoziţiei democratice din România, şi 3) înlăturarea regimului Antonescu, din 23 august 1944.

În toate aceste momente, perspectiva autorului este cea a unui protagonist de plan secund, căruia personajul principal – Iuliu Maniu – îi încredinţează misiuni de mare încredere şi risc. Corneliu Coposu nu vorbeşte aproape deloc despre sine. Obiectivul camerei sale de luat vederi este aţintit asupra personalităţii politice uriaşe, al cărei colaborator este. Nici măcar nu teoretizează această relaţie de discipolat, deşi e evident că este una strânsă şi deloc întâmplătoare. Ştim din alte surse (Silviu Crăciunaş) că Iuliu Maniu, dezamăgit de comportarea generaţiei de mijloc naţional-ţărăniste, în timpul dictaturilor regală, legionară şi antonesciană, începuse deja să caute şi să formeze cadre tinere, care să ducă mai departe partidul. Chiar dacă autorul nu spune nicăieri asta, rezultă limpede, din faptele pe care le narează alb, că era discipolul direct al liderului. I se încredinţează misiuni de mare risc (cum ar fi transmiterea de mesaje către alţi exponenţi ai opoziţiei democratice, în plină dictatură antonesciană) şi de mare răspundere (în momentele-cheie ale crimelor de la Jilava, din 1940, sau ale marii răsturnări de la 23 august 1944). În general, viaţa sa – în acea manieră catolică ardelenească, de atât de nobilă extracţie – a fost dedicată servirii Partidului Naţional Ţărănesc.

Sunt formidabile relatările neutre ale relaţiilor personale şi micile momente de viaţă privată ale conductorilor PNŢ. Din ele rezultă, cutremurătoare pentru noi, austeritatea morală, sobrietatea şi responsabilitatea acestor politicieni, în primul rând, a lui Maniu însuşi. Practic, sub conducerea sa, aşa-numita opoziţie democratică s-a străduit, pe toată perioada celor trei dictaturi, să păstreze instituţia partidului neîntinată de colaborarea cu sistemul totalitar şi, de asemenea, să asigure (inclusiv prin contacte cu puterile occidentale) o continuitate a legitimităţii democratice în România. Convingerea liderilor PNŢ în victoria Aliaţilor, în pofida primilor ani de succese germane, a fost ilustrată de gesturi menite a marca existenţa, în continuare, a spiritului democratic la noi. Această continuitate democratică, sub masca totalitară impusă ţării de Regele Carol al II-lea, de Legiune sau de mareşalul Antonescu, ar fi trebuit să se constituie într-o sursă de legitimitate pentru noua Românie, după ieşirea din nefasta alianţă cu Germania. În baza ei, ţara trebuia să-şi recapete drepturile, în primul rând, cel la democraţie. Maniu – se poate citi în mărturia lui Corneliu Coposu – a fost neobosit în a sublinia că întoarcerea armelor nu trebuia să însemne o „reformă” a României (care n-ar fi convenit decât Uniunii Sovietice), ci o revenire la propria noastră tradiţie democratică. De aceea, să nu ne mire ceea ce însemnările de faţă ne dezvăluie: şi anume, faptul că tot Iuliu Maniu a fost primul – şi, mult timp, singurul – care a văzut, chiar în ziua de 23 august 1944, semnele unui clivaj rău-prevestitor, atunci când a aflat că foştii lideri ai regimului Antonescu, depuşi din funcţiuni, au fost predaţi comuniştilor, iar nu organelor statului. Temerile sale din după-amiaza de 23 august, rezultate ale unei enorme experienţe politice, aveau să se dovedească întemeiate.

Ar putea părea un act de impietate, în faţa unei asemenea restituiri, să exprimi rezerve cu privire la modul de editare. Însă cred că, între oameni de bună-credinţă, asemenea suspiciuni nu-şi au rostul. Salutând gestul de a pune textul în circulaţie, nu mă pot opri să nu semnalez (pentru o ediţie ulterioară) câteva neajunsuri. Ar fi bine, în această ordine de idei, ca editorii să indice cota pe care o are, în arhivele CNSAS, dosarul în care a fost găsit acest document şi să gloseze mai mult în jurul împrejură rilor în care a fost scris şi a caracterului lui, căci denumirea de jurnal mi se pare improprie. De asemenea, nu ar dăuna deloc conţinutului ca aparatul critic să fie mai generos, iar textul să fie însoţit de note cuprinză- toare, prin care faptele istorice narate să fie puse în relaţie cu alte mărturii documentare (în primul rând, cred, cu jurnalul lui Ioan Hudiţă).

E cert, însă, că prezenta ediţie aduce o contribuţie de valoare la cunoaşterea vieţii şi operei unuia dintre cei mai importanţi oameni politici ai secolului trecut, ca şi a unor evenimente istorice de importanţă majoră pentru România.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara