Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Cota de avarie de Simona Vasilache


Douăzeci şi trei de ani! şi n-am făcut încă nimic pentru nemurire!" Sînt, spuse de un personaj al lui Schiller, doar vorbe lejere de tinereţe. Dacă, însă, le citim, printre rînduri, într-o pagină de jurnal, sînt, dimpotrivă, asumarea timpurie a unei "misiuni" urmărite strîns. Sigur, oricît e de important, pentru adevărata reuşită, programul intelectual şi cel mult mai larg, de existenţă, notiţele care-l consemnează nu sînt, deseori, scutite de ironii. E de amintit, şi ajunge, doar lectura pe care a făcut-o Călinescu Însemnărilor zilnice.


Nu se întîmplă aşa cînd, pe lîngă apriga "exorcizare" a leneviei, pe care o putem bănui, în fond, de un anume histrionism, în jurnalele identităţii incomode, ale "insuficienţei" stă, nu foarte bine ascunsă, o cronică a suferinţei duse pînă la capăt. E cazul unei cărţi recente, apărute postum, la aproape cincisprezece ani de la dispariţia autoarei, la Paralela 45, îngrijită de Rozalia Borcilă şi Elena Neagoe, cu o postfaţă de Carmen Muşat: Jurnal, de Ioana Em. Petrescu. "Pe mine mie redă-mă", imploră, "cioplind" cu greu, criticul de-o (aparentă) siguranţă rafinată, profesoara, iubita, soţia. Cît din toate astea a fost ea cu adevărat, ce şi-a dorit, de fapt, să lase în urmă, ce nepotolită nevoie de prietenie a ascuns masca de doamnă ceva mai în vîrstă şi severă, iată întrebări la care, netrucat, jurnalul poate răspunde.

Ţinut, cu unele întreruperi, din iunie 1959 pînă în iunie 1990, este aide-memoire-ul de-o viaţă, "inventarul" unor nuanţe schimbătoare, de la frămîntările juvenile, care speri, citindu-le, că trec, dar nu-i aşa, pînă la tîrziile, adevăratele dureri. Pe latura lui livrescă, jurnalul ar putea fi interpretat, eventual, ca o rescriere a "dramelor" eminesciene din perspectiva femeilor, care tac. Mutatis mutandis, un alt fel de Dragostea nu moare. E un romantism puţin desuet, făcut din pusee de trăire "plină", sub spaima lipsei de timp, în primele caiete, foarte detaliate, analitice, dar şi regretul acut al vieţii ocolite de noroc, al irosirii calităţilor. În lumea care, în jurul tău, forfoteşte neîncetat, trebuie să te forţezi să nu stai pe loc, dînd chiar senzaţia că nu te iubeşti pe tine, deşi tot ce-ţi doreşti e un moment nu de fericire, e prea mult spus, ci de potolire a durerii. Destinaţia finală, de multă vreme cunoscută, face din viaţa Ioanei Em. Petrescu, mărturisită cu măsură, un şir de refuzuri care, ca să-l citez pe Mihail Sebastian, valorează cît o acţiune. Nu se întîmplă mare lucru în jurnal: o poveste de dragoste, care nu se termină la cununie, desfăcută în păreri şi comentarii, în presupuneri despre "partea cealaltă", despre "varianta" lui, din ce în ce mai diferită de "aura" din tinereţe. Apoi, frica de "aservirea" intelectuală, refuzul de-a sta, confortabil, dar umilitor, în umbra unui nume. Al tatălui, al soţului. Scurte note repetate despre nevoia teribilă de protecţie, respinsă cînd i se oferă. De fapt, despre nevoia de-a se descurca şi de-a descurca firele rămase de la tată.

Înduioşătoare relaţia unei doamne greu de înţeles cu doi bărbaţi care au contat foarte mult pentru ea, unul dispărut de mult, dar extrem de prezent, celălalt stîndu-i alături, dar îndepărtîndu-se din ce în ce... Jurnalul Ioanei Em. Petrescu e despre căutarea de oameni şi dependenţa de cărţi. Despre o anume "copilăreală" sofisticată, în felul ei, sau despre cochetăria care oboseşte şi despre florile îngălbenite de dantelă. E cartea unei femei crescînd şi ofilindu-se ca o vegetală, într-un corp impropriu, chiar duşmănos. "Chinurile zadarnice ale dragostei" sînt însoţite de suferinţe fizice de neimaginat, care eliberează desele "crize" de aerul lor de frivolitate. E, în fond, o consemnare a neputinţei, a insuccesului pe care nu-l crede nimeni, dublat fiind de "vizibilitate" ca eminescolog, de "percutanţă" ca profesor. Egoismul infinit al adolescenţei se transformă, încet-încet, într-un anti-instinct de conservare, într-o acceptare neputincioasă a risipirii: "De fapt, e altceva, mult mai grav, iremediabil pare-se: timp pierdut la cozi (la noi, mai puţin); timp pierdut la trolee (imens); timp pierdut, cu ochii pe pereţi, în întuneric, în timpul pauzelor de lumină. La Bucureşti s-a adăugat, iarna asta, gătitul noaptea. Pe lîngă timp pierdut, e şi un imens, epuizant, consum nervos. ş...ţ Iar pentru simplul gust al statisticii, în măsura în care nu uit, voi nota timpul pierdut de fiecare dată. Încep azi: zi ploioasă, nori negri, întuneric. Aşadar, lumina se ia între 1915-20, timp în care nu vezi, evident, nimic. E începutul scurtei vacanţe şi pauză utilă de meditaţie în lectura presocratică. Dacă mi-aş putea impune ca, în toate aceste pauze, să mă gîndesc la carte, dacă mi-aş putea forma un reflex în sensul ăsta, aş fi salvată." Iată, cu rictusul lor antipatic, deloc puţinele constrîngeri exterioare care împăienjenesc şi mai mult "înţelegerea". "Haosul neînţelegerii" despre care scrie în chiar ultima notă este vraiştea la care sîntem cu toţii, mai mult sau mai puţin, conştienţi sau nu, condamnaţi. Efortul de-a te aduna, de-a despărţi ce vrei să faci, ce vrei să fii, de ce aşteaptă toţi ceilalţi, de rolul social, pînă la urmă, care se agaţă ca o piele flască şi hîdă de ultimele tale resurse de tinereţe, arde, mocnit, o viaţă, în Jurnal. Viaţa în lume e, de fapt, un şir de nemăgulitoare tranzacţii, un compromis "slab", ai cărui termeni se schimbă din mers: "Am impresia că nu mai am nici o resursă interioară. E un cerc vicios. Felul ăsta de viaţă mă seacă. Pentru a mă recuceri, întreagă, mi-ar trebui un gest de voinţă. Ar trebui să schimb multe şi-n primul rînd, să mă schimb pe mine."; "Şi mai demult, el era atît de intim încît eu trăiam în faţa lui deschis, ca-n cea mai deplină singurătate... Acum mi-am compus însă şi pentru el un personaj. Dar un personaj în a cărui strictă intimitate trăiesc aproape tot timpul, care se impune treptat, care mă dă la o parte şi a cărui principală ocupaţie e să mă facă să uit de mine ş...ţ Ordonat, meticulos. Orice trăznaie, interzisă. Orice intimă şi spontană derută, suprimată." Invers decît, bunăoară, în Raţa sălbatică: "Ia-i unui om minciuna vitală şi-i vei lua astfel fericirea." Dimpotrivă, condamnată la "poză", Ioana Em. Petrescu scrie ca să se recupereze, fie şi în parte, ca să înţeleagă lucruri pe care credea că le-a pierdut, amintiri din existenţa ei pre-socială. Dacă, se vede, nu face chiar ce vrea, se consolează că poate să (mai) fie ce vrea, să nu răspundă la stimuli, să se deghizeze. Scrie despre teama că va ajunge "ceva", nu ştie încă sigur ce anume, că are cîndva de dat socoteală pentru cît s-a plictisit, fără rost, în viaţă. Şi despre întîlnirile întîmplătoare care au rămas (sau nu...) fără efect, despre gîndurile pe care şi le ascultă, cu strîngere de inimă, ştiind că e singura care le înţelege.

Notată îngrijit, cu unele excese lirice, "mărturia" despre sine a Ioanei Em. Petrescu divulgă felul cum cota de avarie poate să coboare mereu, necontrolat, pînă cînd te întrebi, chiar la simpla răsfoire, dacă a mai rămas ceva pe fundul "vasului" deşertat cu deplină, greu de suportat sinceritate.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara