Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Dans:
Creaţia coregrafică, astăzi de Liana Tugearu



În luna octombrie a acestui an, manifestările artistice legate de arta dansului din România au atins o intensitate şi densitate nemaiîntâlnite până acum. În timp ce la Iaşi se desfăşura cea de a 9-a ediţie a Festivalului-Concurs Internaţional de Creaţie Coregrafică EURODANS 2000, cu participarea unor tineri coregrafi din România, Franţa, Elveţia, Danemarca, Bulgaria şi Marea Britanie, la Bucureşti dădeau spectacole câteva companii, fiecare reprezentând o anumită direcţie a dansului zilelor noastre - ultimul, de mare răsunet, fiind spectacolul companiei Béjart Ballet Lausanne deja consemnat.



"Traversat de timp"

Coregrafa Régine Chopinot, cunoscută în Franţa din 1978, când creează la Lyon compania Grèbe, devenită în 1980 Compania Chopinot, a compus până în prezent în jur de treizeci de piese coregrafice. În 1986, ea a preluat conducerea uneia dintre cele douăzeci şi ceva de centre regionale de dans din Franţa, Centrul Coregrafic Poitou-Charentes, unde lucrează şi astăzi, împreună cu compania sa, care, din 1993, poartă numele de Ballet Atlantique-Régine Chopinot.
Am avut prilejul de a vedea această companie, pe scena mare a Teatrului Naţional din Bucureşti, interpretând lucrarea Réginei Chopinot, Dansul timpului. Concepută în pragul celui de al treilea mileniu şi inspirată tocmai de acest moment de trecere, piesa este rodul colaborării coregrafei cu compozitorul vietnamez Tôn-Thât-Tiât şi cu sculptorul englez Andy Goldsworthy. Pentru toţi cei trei artişti, tema spectacolului a fost scurgerea continuă a timpului, sugerată metaforic de imaginea unui fluviu.
Muzica originală a lui Tôn-Thât-Tiât, compozitor cu studii muzicale făcute în Franţa, dar ghidat interior de sisteme de gândire orientale - hinduiste şi budiste - a avut un prolog şi trei părţi, Memoria râului, Ciclurile timpului şi Timp uitat, iar filmul-decor al spectacolului era un zid monumental, intitulat Râul de pământ, zid realizat de Andy Golsworthy, filmat şi apoi proiectat ca unic décor, pe fundalul scenei. Singura pată de culoare intensă de pe scenă a fost covorul roşu pe care evoluau cei şaisprezece dansatori ai companiei purtând costume simple, în culori neutre.
Prologul, sugestiv pentru tema aleasă, pe urmă prima şi a treia parte a spectacolului au însumat numeroase momente coregrafice deosebit de frumoase. Am remarcat înlănţuirea mişcărilor, succesiunea ritmică a stărilor de tensiune şi de relaxare, lejeritatea săriturilor şi diversitatea modalităţilor de a alerga în spaţiul scenic, dar mai ales metamorfozele pe care le sufereau grupurile constituite din câte trei sau patru dansatori, ale căror corpuri formau împreună o compoziţie plastică, mereu în schimbare. Multe dintre aceste modalităţi de expresie sunt continuări ale experimentelor începute cu trei sferturi de secol în urmă, de Martha Graham sau Emile Jacque-Dalcroze.
Un moment mult prea lung şi nereuşit ca plastică scenică l-a constituit, însă, partea a doua a spectacolului, interpretată de doi dansatori septuagenari. Coregrafa şi-a motivat decizia prin dorinţa de a-i face să nu se mai simtă singuri. Pe cât este de frumos un astfel de gest în viaţa particulară, pe atât de nearmonios devine când este transmutat pe scenă, căci "scîndura" este neiertătoare. Şi, chiar dacă creatoarea spectacolului declara că un alt scop al desfăşurării acestui segment din lucrare era acela de a umări "felul în care un corp de dansator traversează şi este traversat de timp", nu numai interpreţii nu au corespuns exigenţelor intenţiei, dar nici coregrafia acestei părţi nu a fost inspirată, nu a putut să pună în valoare ceea ce şi-a dorit, teoretic, să exprime.


Human Zoo

Prezentat pe scena Atelier a Teatrului Naţional, în cadrul festivalului Britain in Romania, spectacolul Human Zoo este rodul unei conlucrări internaţionale, între coregraful şi interpretul român Cosmin Manolescu şi coregrafa şi interpreta din Marea Britanie Marie Gabrielle Rotie, producţia aparţinând Fundaţiei Culturale Proiect DCM.
Prima parte a spectacolului, pe muzică de Nick Parkin, interpretată de Cosmin Manolescu, este concepută de Marie Gabrielle Rotie. În coregrafia ei a fost vizibil atât faptul că este şi artist vizual - a studiat artele plastice - cât şi că în domeniul dansului se simte atrasă, în principal, de un stil născut în Japonia, dar răspândit astăzi şi în Europa, acela al dansului Butoh.
Împărtăşind concepţia evoluţionistă, coregrafa urmăreşte mai întâi modul cum "bărbatul s-a născut din broască-pasăre-lup-câine-maimuţă". Este partea cea mai bună a spectacolului, atât datorită concepţiei coregrafice cât şi a plasticii corporale, extrem de sugestivă, a lui Cosmin Manolescu. Cu o singură rezervă, aceea privind modul prea rapid de trecere de la mişcările maimuţei, la fuga, complet verticală, a omului. Dacă în prima jumătate a acestei părţi, Cosmin Manolescu a dansat gol, doar cu un cache-sex, în cea de a doua a îmbrăcat un costum cu vestă şi pantofi eleganţi, înfăţişând bărbatul important al zilelor noastre, preocupat de sex (înlocuit cu o banană) şi foarte iritabil, care trece rapid la represalii cu o mitralieră imaginară, după ce îşi pusese, în prealabil, o cagulă pe cap. Interesantă ca propunere, această a doua jumătate a primei părţi a spectacolului nu a mai fost însă, din punct de vedere coregrafic, la aceeaşi valoare cu prima: secvenţele erau prea scurte şi nu ajungeau să definească prea bine nici o postură din cele descrise.
A doua parte a spectacolului, interpretată de Marie Gabrielle Rotie, a fost concepută de Cosmin Manolescu, pe un colaj muzical, într-o viziune la fel de sarcastică asupra femeii zilelor noastre. Câteva prototipuri de femei, între care mireasa, toanta şi vreo două genuri de femei fatale, au fost modelate coregrafic, după principiul propriu curentului minimalist, al unui grup restrâns de mişcări, mereu repetate. Dintre aceste prototipuri mireasa purta botniţă, celelalte fiind libere să-şi manifeste după plac, frivolitatea sau prostia. Această a doua parte a spectacolului s-a dovedit, nu prea consistentă coregrafic, ca o schiţă care se cerea încă remodelată.
În general, coregrafii de dans contemporan se dovedesc a fi seismografe deosebit de sensibile ale vremurilor pe care le trăim, dar valoarea nu este asigurată de subiect, ci numai de creaţia în sine, de operă, eventual de capodoperă.



Acesta nu este un cântec de dragoste

Sunt mulţi ani de când nu au mai venit în România companii germane de dans, ceea ce a făcut ca spectacolul Acesta nu este un cântrec de dragoste, adus de Institutul Goethe din Bucureşti, pe scena Teatrului Odeon, să fie aşteptat cu mult interes. El a fost interpretat de Jutta Hell şi Dieter Baumann, dansatorii şi totodată coregrafii companiei RUBATO, înfiinţată de cei doi, în 1985, la Berlin.
Suita de piese, pe muzică de Ludwig van Beethoven şi Wolfgang Bley-Borkowski, care au alcătuit spectacolul, păreau mai curând calupuri de exerciţii din sala de studii, aduse pe scenă, chiar dacă unele aveau un minimum de décor. Piesele interpretate de Dieter Baumann, au avut oricum mai multă greutate, datorită faptului că plastica sa corporală era mult mai expresivă decât a colegei sale, dar, privit în ansamblu, spectacolul nu a fost, într-adevăr, nici pentru noi "un cântec de dragoste".
În prezentarea spectacolului ni s-a vorbit de importanţa şcolii germane de dans, în contextul secolului XX, afirmaţie absolut îndreptăţită. Au fost pomenite numele unor mari creatori, precum Mary Wigman sau Kurt Joos, dar de la aceştia la compania RUBATO este o mare distanţă. La începutul anilor '90 am avut prilejul să vedem, la Bucureşti, un spectacol foarte bun, realizat de câţiva tineri coregrafi germani din Essen şi ar fi un mare cadou pentru publicul nostru dacă Institutul Goethe din Bucureşti ar putea aduce un spectacol al unei importante creatoare contemporane de teatru-dans, pomenită şi ea în prezentarea mai sus amintită, un spectacol al Pinei Bausch.
Oricum, însă, posibilitatea pe care o avem astăzi de a vedea ce se creează şi cum se creează în multe colţuri de lume constituie o deschidere care ne permite, între altele, să putem aprecia cu mai multă exactitate nivelul propriei noastre mişcări coregrafice.