Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Dans:
Creaţia lui Nacho Duato de Liana Tugearu


De curînd, am avut şansa de a putea urmări, pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, spectacolul unuia dintre cei mai importanţi coregrafi europeni ai zilelor noastre, spaniolul Nacho Duato. După spectacolul companiei lui Maurice Béjart, este a doua oară, în ultimii ani, când JTI (Japan Tabacco-International) ne dă posibilitatea de a vedea, pe viu, creaţia unui însemnat coregraf contemporan.

Itinerariul profesional al lui Nacho Duato are ca locuri de popas câteva dintre punctele cardinale ale dansului din cea de a doua jumătate a veacului XX: Baletul Rambert de la Londra, unde şi-a început studiile de dans, destul de târziu, la 18 ani, apoi Şcoala Mudra, deschisă de Maurice Béjart pe lângă Baletul Secolului XX din Bruxelles şi, în fine, Centrul de Dans American Alvin Aileu din New York. Pentru iubitorii dansului din ţara noastră, fiecare dintre companiile mai sus pomenite înseamnă o amintire de neuitat, prilejuită de turneele lor la Bucureşti, cu spectacole integrale sau cu piese de recital.

După perioada de prezentare, o intuiţie artistică cât se poate de inspirată l-a condus pe Nacho Duato către cei mai valoroşi coregrafi ai ultimelor decenii ale secolului trecut, primul său angajament fiind la Cullberg Balleti din Stockholm, companie condusă de Matz Ek, iar cel de al doilea, la cea condusă de Jiri Kilian, Nederlands Dans Theater, unde a stat nouă ani. Ca dansator l-am putut vedea pe Nacho Duato doar pe peliculă, într-o piesă dintr-un amplu spectacol închinat figurilor legendare ale culturii spaniole, în care evoca personajul eroului popular al Cidului şi în rolul principal dintr-un complex spectacol creat de Jiri Kilian, pe Istoria unui soldat de Igor Stravinsky. De fiecare dată, o siluetă suplă şi în acelaşi timp impunătoare, o plastică corporală expresivă, nerv şi sensibilitate.

Din 1983, dansatorul începe să fie dublat de coregraf, montând la trupele la care era sau fusese angajat iniţial ca dansator, dar şi la alte companii de prestigiu, precum Les Grands Ballets Canadiens, Australian Ballet, Stuttgart Ballet etc., pentru ca în 1990 să preia Ballet-ul Nacional de Espańa Clasico, înfiinţat de Victor Ullate în 1979, devenind directorul artistic şi principalul coregraf al companiei, care se va numi din acel moment Compańia Nacional de Danza, trupa care a venit acum la Bucureşti. O serie dintre creaţiile sale le-am văzut mai întâi tot pe peliculă. Dar numai după ce am urmărit aproape o zi întreagă studiile, repetiţiile şi spectacolul prezentat pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, i-am putut înţelege mai bine intenţiile şi mijloacele prin care le dă viaţă. Ele îl particularizează, în interiorul unei familii mai largi, care-i cuprinde şi pe cei doi mari coregrafi deja amintiţi, Matz Ek şi Jiri Kilian, dar şi o serie de alţi creatori. Toţi sunt încadrabili stilului neoclasico-modern, întrucât nu ignoră vocabularul clasic, pe care îl folosesc însă în varianta lui neoclasică, în care libertatea braţelor este deplină şi îl încorporează într-o ţesătură coregrafică dominată de mişcări inventate, imaginate de ei. Dacă Béjart este incitant prin temele puse în discuţie, totdeauna de strictă actualitate, dacă Matz Ek urmăreşte, cu predilecţie, să aducă în deplină actualitate subiecte care au aparţinut altor perioade cultural-istorice, Nacho Duato, ca şi Kilian, este mult mai abstract. Din temele propuse de el se întrevede concret doar o aluzie, se simte doar un subtil parfum, restul fiind o adevărată beţie de mişcare. Am regăsit la Nacho Duato un legato al mişcării, o curgere fără sfârşit, pe care am mai întâlnit-o în special la Christopher Bruce, unul dintre creatorii în preajma căruia s-a format, după cum singur declară, probabil la Rambert Ballet. în schimb, linia suitei de mişcări care alcătuiesc o partitură coregrafică este mai asemănătoare cu a lui Kilian, dar cu unghiularităţile ei frânte mai pronunţate. Desenul acestor linii se succede însă cu o viteză pe care nu am mai întâlnit-o la alt coregraf. Urmăreşte stupefiat, vreme de un ceas sau două, un izvor nesecat de mişcare, care, ca orice izvor viu, pare nesecat. Abia după ce i-am văzut coregrafiile din seara primului spectacol, am înţeles de ce studiile clasice care preced orice repetiţie, pentru a încălzi corpul, pun accentul pe variaţii lungi, cu mulţi paşi de legătură şi de o remarcabilă viteză. Aceste exerciţii trebuie să pregătească instrumentele-corpuri pentru muzica-coregrafică pe care urmează să o "cânte" la spectacol.

Dar şi repetiţia spectacolului are tot atât de mare importanţă la această companie spaniolă de dans. Ea se desfăşoară ca un pre-spectacol. A marca nu pare un verb cunoscut de dansatorii trupei. De fapt, nici coregrafia nu permite acest lucru, deoarece viteza desfăşurării ei cere o atenţie mereu trează din partea partenerului, care altfel ar risca să se accidenteze. Aşa că, de fapt, în după-amiaza primei zile, am văzut succesiv acelaşi spectacol de două ori: la repetiţie şi apoi seara, pentru public, la spectacolul propriu-zis. O performanţă care explică, în parte, rezistenţa şi calitatea interpreţilor trupei.

În spectacolul de la Bucureşti, Nacho Duato a prezentat trei dintre piesele sale coregrafice. Din prima lucrare, Arcangelo, pe muzică de Arcangelo Corelli şi de Scarlatti, mai văzusem un fragment, interpretat de doi dintre dansatorii companiei, în cadrul unui recital de balet, dat în timpul Festivalului Internaţional "George Enescu" de anul trecut. Am revăzut cu plăcere pe aceşti doi interpreţi, japoneza Tamako Akiyama - dansatoarea care pare că şi-a însuşit cel mai bine şi redă cu cea mai mare fidelitate stilul lui Nacho Duato - şi bulgarul Dimo Kirilov. Alături de ei, am văzut pentru prima oară şi celelalte trei perechi, formate de Yolanda Martin şi Amaury Lebrun, Luisa Maria Arias şi Joel Toledo, Ana Maria Lopez şi Rafael Rivero, care, cu toţii, împreună, au pus în valoare deplin tema lucrării, îndrăzneaţă şi riscantă, aceea a căutării libertăţii prin moarte. Parcă această temă nu ne este totuşi chiar străină, părând un ecou, astăzi însă complet uitat, al vorbelor unor tineri, care spuseseră cu cincisprezece ani în urmă "Vom muri şi vom fi liberi".

A doua lucrare, Por vos muero, pe muzică spaniolă de secol XV şi XVI şi pe versurile poetului spaniol Garcilaso de la Vega, aduce un omagiu acelei perioade istorice în care dansul ocupa un loc mult mai important în cultura şi cultul societăţii acelor vremuri, dar şi în viaţa de zi cu zi a oamenilor. Dansatorii, apăruţi iniţial în scenă în maiouri colanto de culoarea pielei, îmbracă temporar câteva genuri de costume de epocă, adevate ideii momentului respectiv, costume concepute, ca şi în cazul primei piese, tot de coregraf, în colaborare cu Ismail Eznar.

În fine, cea de a treia piesă interpretată de Compańia Nacional de Danza, intitulată White darkness şi, totodată, cea mai nouă dintre creaţiile lui Nacho Duato prezentate la Bucureşti, datează din 2001. Ea a fost concepută pe muzica unui compozitor galez, Karl Jenkins şi pune în cumpănă, cu multă fineţe, şi fără nici un fel de ostentaţie, lumina şi întunericul, puritatea şi întunecimea de spirit. Este o piesă care reliefează deplin atât calităţile plastice ale concepţiei coregrafice cât şi pe cele ale dansatorilor trupei.

Spectacolul lui Nacho Duato a fost unul dintre cele mai frumoase daruri pe care le-a primit publicul românesc, până acum, în această stagiune.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara