Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Semn De Carte:
Creangă, un autor „epuizat“? de Gheorghe Grigurcu

Să fie oare Ion Creangă un autor „epuizat”, despre care „totul s-a spus”, lucruri „absolut noi” nemaifiind posibile (e părerea lui G. Călinescu dar şi a lui N. Manolescu)?
Aparent da, însă în fapt un asemenea simţămînt e ca un soi de fata morgana. Mucalitul scriitor pare a rîde subţire în transcendenţă de prezumţia unui final al exegezelor ce i se acordă, incitate parcă tocmai de dificultatea unei evoluţii care totuşi se dovedeşte cu putinţă. Iluzoria „simplitate” a autorului Amintirilor din copilărie e mult provocatoare. Diferit de Caragiale în destule privinţe, neavînd cu teatrul nici o legătură scriptică decît un proiect neîmplinit, Creangă posedă, inclusiv în postumitate, o fibră actoricească. Cu o justă intuiţie, Adrian Dinu Rachieru îşi propune a desluşi în fenomenul Creangă cu precădere „spectacolul disimulării”: „Creangă devine un spectacol: intră în rol, se prosteşte, se plînge că ar fi «greu de cap», îşi exhibă ţărănia (deşi, sesizase Călinescu, Creangă era ţăran «doar la fire»)”. „Măscăricios”, „coţcar”, „popă tuns”, supralicitîndu-ş i ţărănia pentru amuzamentul intelectualilor subţiri de la Junimea, „povestaşul” care introducea frecvent în meniul reuniunilor acesteia gluma groasă, făcea pe bufonul, tot aşa cum autorul Scrisorii pierdute intra în pielea cîte unuia din personajele sale, în localuri sau la tîrg. Sub aspectul unei deriziuni de sine se petrecea un joc cu lumea. Simulînd a fi un modest povestitor, un „scriitor poporan”, de nu pur şi simplu un snovar, Creangă lua peste picior în sinea sa simandicoasa ambianţă ce-l trata cu o binevoitoare condescendenţă. Aceeaşi dualitate apare şi în opera humuleşteanului. Socotit de unii un „talent primitiv şi necioplit” (Iacob Negruzzi), ajunge să nutrească comentarii subtile care încearcă a-i scoate în relief rafinamentul, complexităţile cu bătaie livrescă, mai nou „dedesubturile” abisale. G. Călinescu l-a situat într-o impozantă serie europeană de vocaţii congenere, declarîndu-l „un Gargantua moldav”. Dar surprizele nu s-au oprit aici. „Prins în cleştele dihotomiilor, Creangă suportă un veritabil asalt interogativ”, remarcă Adrian Dinu Rachieru. La antipodul „ţărăniilor” nepretenţioase care-l marcau iniţial, autorul lui Harap Alb se vede atras acum în ceea ce un critic a numit, nu departe de adevăr, un „delir hermeneutic”. „Întrebarea, scrie exegetul de care ne ocupăm, e dacă ne putem apropia de această operă, mereu ispititoare, printr-o critică «de sistem», pretenţioasă, negreşit constrîngătoare, livrînd savantlîcuri sau dacă o putem savura şi descifra printr-o lectură strict «de plăcere», gustînd fervoarea spunerii şi acel Creangă al aparenţelor, expediat sub eticheta de scriitor poporal”. Dacă excluderea ultimei ar fi o aberaţie, să admitem că şi „savantlîcurile” psihanaliştilor şi ezoteriş- tilor se pot dovedi atracţioase. E vorba de abordarea operei în duhul unei „gratuităţi” speculative, precum o construcţie de cărţi de joc de o delicată tensiune spectaculară. Dan Grădinaru crede, în avîntul viziunii d-sale freudiene, că simbolurile sexuale „foşgăie” în textele lui Creangă. Iar Ion Pecie îi închină un amplu „poem critic”, aşijderea frenetic sexualist. Dar cele mai sesizante demersuri într-o astfel de direcţie insolită îi aparţin lui Vasile Lovinescu, care, aplicînd reţeta René Guénon, socoteşte a putea descoperi la humuleştean o „transmutare iniţiatică”, „scheme transcendente”, ezoterisme mergînd pînă la despicarea firului în patru la pătrat: „Învăţatul din Fălticeni merge cu speculaţiile pînă acolo, încît, dacă Ion Ştefănescu a luat numele bunicului după mamă, pe baza sinonimiei creangă = ram, ne trimite (…) la cei doi Rama (al şaselea şi al şaptelea): Paraşu-Rama şi Rama-Ceandra”. Ce să zicem? Dacă bunăoară ipotezele din Dacia preistorică a lui N. Densusianu reciclau cu mare libertate dovezi istorice, construcţia simbologică recurge la dovezile operei care sînt deschise la rîndu-le interpretărilor la nesfîrşit. Mai impenitente, desigur, decît interpretările aplicate istoriei celei atît de sensibile în implicaţiile ei. Înzestrat nu doar cu jovialitatea ci şi cu isteţimea rurală, Creangă, ne închipuim, continuă a surîde din eteruri.

Adrian Dinu Rachieru, Ion Creangă. Spectacolul disimulării, Ed. David Press Print, 2012, 218 p.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara