Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronică Literară:
Crestinism si păgînism de Gheorghe Grigurcu



Cunoscut ca un homo religiosus, Adrian Popescu nu se dezice de sine în volumul Fără vîrstă, dar înfătisează derivatii ale notei sale fundamentale, nu o dată cu caracter contrapunctic. El oscilează între crestinism si păgînism, cu acea fertilă strădanie de a găsi puntea ce le leagă (în cazul ultimului reliefîndu-i o spiritualitate larvară, panică, în concrescentă cu acuitatea simturilor purificatoare), pe care o întîlnim si la mari înaintasi precum Blaga sau Pillat, ultimul constituind în spetă o paradigmă si prin deschiderea sa de "turist liric" (categorie reprezentată în spatiul francez de Valéry Larbaud, Blaise Cendrars etc.). Ca atitudine ideatică avem a face cu un panteism ("pretutindeni călcăm în euharistie", ar putea exclama poetul nostru, precum autorul Laudei somnului), iar ca atitudine morală cu o tolerantă, cu o larg comprehensivă pozitie, dispusă a interpreta pînă si "damnarea" poetului (iubirea pentru contingent) ca pe o specie de "păcat" venial, ce ar putea fi absolvit, Purgatoriul fiind invocat cu un patetism nelipsit de-o nuantă de cochetărie: "Tîrziu mi-am pierdut inocenta adolescentului,/ cînd eliberat mă credeam de ispitele lumii,/ acum mai seamăn eu sfîntului ce vorbea cu păsările,/ sau sunt doar o pasăre pe care-o hrăneste/ din milă Dumnezeu?(...) Căzut în păcatul de-a iubi efemerul,/ viata mea e moartea, ca plată a căderii,/ totusi, împreună cu corul celor din Purgatoriu strig:/ăNu-ti întoarce, Doamne, Fata de la mine!ă" (Tîrziu mi-am pierdut inocenta). Bardul crestin se rosteste în rafinate clarităti de rugăciune, în propozitii mestesugit-pioase, al căror punct de plecare îl reprezintă boema modernă, viata metropolitană, tehnicizarea (procedeu dictat de necesitatea contrastelor ori a echivocului atît de liric productiv): "Bînd ieftine băuturi în bucătărie cu tinerii/ si învătîndu-i o învătătură ce nu e în cărti,/ vorbindu-le despre iubire în vremea internetului,/ despre îndurarea care pe toate le absolvă, dacă iubim.// Ezitînd totusi la diferenta, altfel clară, dintre Eros/ si Agape.// Chipul tău e bine modelat de degetele lui Dumnezeu,/ pe care prea putin îl asculti în rugăciunile-ti solitare,/ fiică a Neîncrederii de ce nu mă crezi că El ne/ priveste/ neîncetat si pentru fiecare din noi se apleacă de pe Cruce?" (Sfîrsitul verii ploioase). De asemenea în fraternizarea cu necuvîntătoarele, asimilate moralmente gratie unei descriptii somptuoase, efectuate cu condeiul celui care declara că, "tînăr, pe Francisc l-am cîntat": "Ne întîlnim înainte de cină, în pervazul bucătăriei,/ punctuală si timidă de fiece dată, ea, ăporumbita/ pudică, sau ăturturica biblică, neagră/ ca o mireasă a Libanului din văzduh.// Gesturile-mi sunt blînde si cumpătate, altfel fuge usor,/ ea - firimiturile bucătii mele de pîine, eu - bucata mai mare,/ dac-am putea ne-am lăsa unul altuia ce-i mai bun,/ ne asteptăm, cînd celălalt se grăbeste putin.// Un gri cu alunite pe gît si pe aripi (pe spate)/ descopăr, atît de perlat, că poartă, cămasa ei de/ carne, un puf, o piele de mesteacăn în decembrie,/ motul băietesc si gura de cadet, sau de husar pe acoperis" (Zburătoarea biblică).

Asadar estetizarea devine o cale a sanctificării, prin relaxarea ultimului concept, iar nu invers, căci Adrian Popescu tine totusi la identitatea sa spirituală, făcînd distinctie între milă, ca esentă supraformală, si demnitate, ca o ipoteză artificială, dependentă de materia expresiei, suspectă prin strălucirea sa factice, prin aspectul său "lăcuit": "Distanta dintre mine si zburătoare trebuie ferm mentinută/ pentru a supravietui amîndoi,/ mila si demnitatea nu se pot scufunda în aceeasi apă a sufletului,/mila pentru soarta sa si demnitatea persoanei mele lăcuite/ de un supraeu îndelung exersat si care se poate totusi lesne/ sparge în mii de cioburi, rănindu-i pe cei apropiati (Amintindu-mi vara altui an). Cu cît discursul e mai încărcat de materie intelectual-estetică (e satisfactie laică, precum orice barochism), cu atît curentul subtextual afectiv e mai tensionat de nostalgie. Materialitatea poetică e un factor ce testează misticismul de bază, prin contradictoria-i compozitie resignată, avînd ca fundal resurectia: "Prin scuarurile din Marais si în Jardin du Luxembourg/ mierle surori celor de-acasă si totusi un pic altfel/ negre de la Facere toate si cu/ aurul regal în ciocul demn,/ dar cu o nuantă cenusiu-lucioasă (să fie de la hornurile/ hoffmanesti, de la smog?) acestea de pe Sena si din Tuileries,/ unde un maghrebin, acum douăzeci de ani, încerca să-mi vîndă/ pasărea lui da Vinci, plutind pe curentii de aer dinspre L^Ille. (...) Desigur, între calcanele vechilor imobile,/ glasul lor de soprane exersează la fel, la început de aprilie,/ presimtind Învierea" (Mierle frîncesti).

Însă marea atractie o alcătuieste acum pentru poet Paradisul terestru. Am putea vorbi de un virgilianism nu doar în sensul exaltării bucolice, ci si al pletorei de date culturale, al acelui alexandrinism pe care clasicul latin îl asociază emotiei naturiste, în tonalităti ce cîteodată, asa cum s-a remarcat, premerg Parnasul. Adrian Popescu e îmbătat de o natură filtrată prin timpuri si locuri exotice, prin elemente livresti, nu în directia unei abstractizări, a unei decorporalizări, ci a unui proces de intensificare a emotiilor. Religiozitatea însăsi se fortifică pe această cale, care e a unei adoratii a Creatiei, percepută cu rafinament, în planul unei unificări sentimental-senzorial-cerebrale, al unui tablou complex care poate da seama de ceea ce Mircea Eliade numeste "sacrul camuflat": "Timpurii, fluturii din crîngurile antice, atice,/ pe-un arbust de iasomie, înnebuniti de mirosuri/ jílav-primăvăratec,/ dansînd în jurul miresmei paradisiace.// Paradis terestru de bună seamă, iluzoriu si/ efemer,/ fericita inconstientă si extazul aproape păgîn,/ si atunci de ce îi admiram totusi cu un fel de/milă si întelegere, de simpatie vinovată si/ slăbiciune?//Spuma mării si spuma berii băute pe terasă,/ sarea lor/ amestecîndu-se pe buzele înrosite de soarele/ lenes,/ corpul ruinat revenindu-si în vigoarea efebului/ arămiu si suplu, ca în adolescentă, să fie/ începutul// Altei vîrste? Cea de după bătrînete, un/ surogat de basm?/ Motelul miraculos - însăsi casa lui Circe, mult/ priceputa/ în farmece, de vreme ce, pierduti,/ mestecăm/ frunze de oleandru/ si ne-amintim doar copilăria si altceva nimic,/ nici numele?" (Timpurii, fluturii din crîngurile antice). Lipsa de scrupule a figuratiei mitologice, pentru a ne exprima astfel, a poetului, se sublimează, după cum vedem, deoarece, prin aluviunile melancolice, prin irizările extatice, prin asocierile senin-vinovate ale textului, se deschide zarea unei transcendente.

Păgînismul arcadian reprezintă o formă de cultură, nu de cult răsturnat. Nu e o iconoclastie, ci mai curînd o iconodulie inteligent reconstituită prin eruditie sensibilă: "Păgîn am fost cîndva, doar voluptatea o cinsteam si larii,/ zgîriind tăblitele de ceară, ca Propertiu, umbrianul,/ uitam de For si ignoram barbarii;/ pe Cynthia-o cîntam, tot anul,/ neasemuită: ăponebanus tuis, Cynthia, temporibus,/ et modo gaudebam lapsos formare capillos/ nunc furtiva cavis poma dabam manibusă,/ cîstigînd-o cu farmecul versului sfios./ Nu cu aur sau perle din Indii, cu farmecul blîndului vers./ăsaepe venit magno fenore tardus Amor.ă O stiu:/ăvine adesea cu grea camătă amorul tîrziu.ă// Astăzi, cînd toate se sterg, el de ce nu s-a sters?/ Să fie, cu vremea, desi potolit, tot mai viu?" (Intertextualism). Aspiratia acestei productii nu e disjunctia, ci conjunctia. Nu analiza (separarea în imagini statice), ci sinteza care sugerează organicitatea lumii, Creatia cosmică aparent sfîsiată de antinomii. Vechiul si noul, lăuntricul si exteriorul, natura si artificiul, păgînismul si crestinismul, cooperează într-un ansamblu generos, într-un flux concomitent senzual si estatic, conceptual, si infraverbal. Subtextul e cel de înfiorată laudă: "Înainte de a mă naste să fi fost amîndoi o singură, unică/ picătură de ploaie paradisiacă, sau prima lacrimă scurgîndu-se/ lent pe obrazul lui Adam fugind cu Eva de mînă?/ Prin oasele noastre usoare să fi adiat acelasi văzduh?/Înăltati pe vîrful picioarelor desculte, cu pielea tînără,/ poate băteam aerul încins din preajmă, gonind împotrivă-ne/(ca două trenuri, în unul e un chip ce se pierde)/ uimiti că nu ne mai înăl;tăm ca înainte în cer după voie.// Arbori, cîini si căprioare, cum vezi din geamul deschis/ se îndepărtau de noi, înspăimîntate: ceata din pădurile/ umede ale Bucovinei îsi strîngea supărată vălătucii:/ iubita mea fără corp era numai aripi: eu, fără aripi, fără corp" (Iubita fără corp). Pasul poetului e potrivit hexametrilor, ghidul său turistic e un înger: "După ce-a măsurat cu pasi de hexametru cheiul/ si-a tot asteptat sub copertina cafenelei din apropiere, zadarnic,/ condus de îngerul său a ajuns la Catedrala lui Dimitrie/ ostasul si mucenicul" (Izvorul din Salonic). Un izvor din acea catedrală, "trăgîndu-si pesemne fiinta din temeliile sacre", se luptă cu sîngele său, aidoma îngerului cu Iacob: "S-a întors în grabă la ceilalti si tăcea ascultînd/ murmurul cristalin luptîndu-se cu sîngele său sărac,/ cu mareele noptii egeice" (ibidem). Astfel cultura se implică în fiziologie: "îti simt albastrele vene,/ arhaicul puls, fervoarea etruscă si auriculul latin/ fluxul de sînge ce vine din Ionică/ îti albeste mai tare picioarele ca două coloane,/ de marmură, Agrigento e stîngul, Selinunte e dreptul," (Elegia italică). Sau: "Dar aud clipocind Ada si Tevere dinspre izvoarele mitice/ spre metropolele plămînilor tăi? (ibidem). Sau: "Lacul Bracciano si tainicul, umbrian Trasimene,/ întunecatul Bolsena le presimt, cam unde ti-e mijlocul sacru" (bidem). Asimilarea datelor "străine" e deplină, cuprinsă în metabolismul unui suflet care-si obtine cu ajutorul lor mulaje delicat-solemne. Năzuinta poetului e cea a aproximării unei unităti cît mai bogate a componentelor propriei fiinte, comunicînd cu universul. Artificiile cărturăresti devin parafe ale autentificării.

Adrian Popescu e un pătimas călător. Aidoma unui A.O. Barnabooth mai frust (pornit din Nordul românesc, bucovinean-transilvan, se simte "hirsut, păduros, silvan"), străbate cu nesat meleagurile europene, nu pentru a fugi de sine (în felul "divertismentului", vestejit de Pascal), ci pentru a se regăsi ca într-o întreprindere initiatică. Solemnitatea contactului cu necunoscutul e topită într-o retea deasă de senzatii, impresii, amintiri, corespondente care feresc periplul de uscăciune, îi acordă gustul irepetabil al clipei. Cadrul geologic ori mitic apare tratat printr-un cald impresionism al notatiei, uneori direct aplicat liniilor generice, măretiei lor imobile, precum o gingasă ofrandă a efemerului adusă absolutului: "Mierle si buxusus-ul abhorat de Montale/ si ginestrele mele le simt în spate,/ în fată nu pot atinge Egina, asemeni Grădinii Edenului/ intangibilă pe uscat.// În fine ajuns la cafeneaua literară a lui Temis/ ascult vocile transmitînd vibratiile sinelui:/ cîte fiinte sunt în tine, copila, femeia, înteleapta/ nestatornica si fidela, Poezie cu nume de stol?// Mie care dintre acestea îmi este menit?/ Numele uleios, senzual, sau cel de reci ape montane?/ Împărtindu-te generoasă te pierzi cîstigînd/ altă tinerete, un strat de aur peste cel vechi?// Sporovăiau ca adevăratii atei si rîdeau de timp,/ numai eu, arhaicul, crestat de scoici, singur si disperat/ tăceam amintindu-mi că peste putin voi fi un suflet fără trup/ tăceam amintindu-mi viata dinainte si după.// Latin, încercam să mă simt acasă printre greci,/ si totusi ăMartiniă cu gheată mă trădase usor;/nu labil, vulnerabil cum sunt, la subtilele miscări/ ale dublului astral, ale geamănului celest? (Elegie egeică). Nu mai putin atractioasă decît cea italică, e privelistea din Montmartre ("După Biserica Sfintei Inimi e o stradă spre Place du/ Tertre,/ în ce an citeam pe rupte ăAvoir et êtreă?/ Numele străzii îl văd aievea, nu-n vis,/ alb pe albastru: Mont Cenis" - Reminiscentă din Montmartre) sau cea "hanseatică" a Nordului baltic: "Pe unde prăvălii vezi si firme hanseatice,/ si clopotel la usă,/ însirate de-a lungul canalului adiat de-un/ stol de porumbei si pescărusi nordici,/ slavi si germanici,/ acolo te-astept încă.// Să urcăm iar trepte tocite pătrunzînd în miezul/de miere si sînge al Gdanskului,/ rostit ca o alintare, ca sunetele de orgă de la/ Biserica Măslinilor, unde alături am stat umăr la umăr,/ în băncile masive si lustruite de alte perechi,/ uleiul într-o fină peliculă închizîndu-ne chipurile" (Drumul chihlimbarului). Geografia si istoria îi oferă poetului nostru un sir de metafore ale spatiului si timpului, metafore "în stare naturală", pe care le receptează cu auzul încordat, cu văzul vigilent: "Si numele germanic al orasului să-l pronuntăm,/ mai dur, mai teutonic, mai putin iubit de localnicii/ privindu-ne întrebător..." (ibidem). Ca si cu pipăitul beat de pretiozităti, aplicat unui existential sărbătoresc: "vieti virtuale si mosoare si lanturi de-argint cu piatră/ de chihlimbar topit;/ cunoscători, degetele să ni se atingă fericite numai pe/ marile boabe iregulare si genuine, tăiate abrupt,/ rilkeean si celanean si irevocabil,/ întîmplări ale vietilor noastre, ce si-au amestecat fluidele/ si-apoi au încremenit marile ore de taină si arsita verii" (ibidem). Eufonia numelor italienesti si elene e o muzică în sine, precum un ghid cîntător, precum un atlas simfonic: "Interzis îmi e si umbrosul Varese,/ calmul Capolago si chiar sacrul Urcus/ unde Fecioara îsi are biserica săpată în piatră,/ nici vorbă s-ating mănăstirea Caterinei a Stîncii/ platonic oglindindu-se în adîncul din Lago Maggiore,/ amniotică anamneză: Grădina Maicii Chiliilor răsfrîntă-n Egee,/ stupul din Athos, cum numele văii Iserului/ surprinzîndu-te la intrarea în Delfi" (Elegia italică). Asadar adoratia divinului în lume devine tot mai mult senzorială, aidoma celebrelor viziuni ale Sfintei Tereza de Avila. Misticismul poetului cade în materia vizionară vîscoasă, devenind plastic, tangibil.

Făcînd întrucîtva - să recunoastem - figură de eretic, Adrian Popescu evoluează frecvent în lumina întunecată, debordantă de humus expresiv, a acelor "zei chtonieni", a căror suprematie o acceptă treptat, în defavoarea "zeilor uranieni", solari: "Asezat în banca plină de scrijelituri/ mă-ntreb: ăeu cărora le-am slujit în tinerete?ă/ celor solari, desigur,/ dar acum spre sfîrsit de cei chtonieni mă simt/ mai apropiat" (Chtonieni sau/ si solari). Dar în perspectiva divinei împăcări a contrariilor oare cele două tărîmuri nu comunică? Oare elanul dionisiac nu se poate întîlni cu cel mistic, prin tendinta comună a dizolvării individualului în universal? Orgiasticul nu e o modalitate primitivă a căutării sacrului?

_________________
Adrian Popescu: Fără vîrstă, Ed. Cartea Românească, 1998, 58 pag., pret nementionat.