Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Jurnal:
Creştetul gheţarului de Constanţa Buzea

Adrian se întâlneşte iarăşi cu americanul, ca să afle datele călătoriei. Este aproape sigur că o vom face. Bursa e bună, perspectiva frumoasă, numai că, o recunoaşte şi el, ne va fi dor de copiii noştri mici. Eu nici nu mă văd capabilă de un astfel de pas...

19 noiembrie, 1969
îl las pe Andrei la bunici, în Drumul găzarului, şi plec cu Ioana la Mogoşoaia. Lunga toamnă dă semne de final. Am pregătit tone de rufe curate pentru băiat, să muncească bunica mai puţin, măcar în primele zile. Lângă străvechile mele rochii, rufe curate pentru fătucă. în trei rânduri de bagaje, de toate pentru toţi, la destinaţiile lor...

La Mogoşoaia aerul e tare şi e o linişte că se aude "aviionul!" în cer şi pufnetul trenului de noapte. Luna trece de la un nor la altul nealterată de gaze şi praf. Parcul, sălbăticit după vara fierbinte. Lacul colcăie uleios. Stuful dă foşnet din nimic. Arborii ca de scrum. La prima bătaie de vânt se vor spulbera...
Pensionarii Mogoşoaiei ies cu barca la peşte în zori, cu tot ritualul, dar nu prind nimic. Le rămâne visul, şi petrecerea cu poveştile de după. E destul de răcoare şi li se schimbă dispoziţia. Intră în sala de mese la micul dejun când noi ieşim să ne jucăm cu mingea. Facem o tură completă, până la poartă şi îndărăt. Speriem nişte găini şi nişte cocoşi superbi, de prăsilă, care coexistă paşnic. Fiecare cocoş cu perechile din rasa lui. Nu se bat între ei, nu încalcă regulile. Singura lor competiţie are loc la soroacele cântatului, şi o fac din răsputeri. Atunci sunt de văzut piepţii bombaţi, scuturături din aripi şi coarde vocale cocoşeşti aduse la incandescenţă...

Citesc Bobinocarii Gabrielei Melinescu...
Am o promisiune de angajare, cam în două săptămâni. îmi controlez figura în oglindă. Palidă, cu semne ale dezamăgirii pe chip. Mâhnirea adunată în timp cred că nu se va mai topi în nimic. O voi trece printre bunurile mele de preţ, printre foloasele unei experienţe dure. Am doi copii şi trei cărţi, un nume bun, un punct de plecare şi de recuperare. Surghiunită în acest rai crepuscular mă plâng şi mă consolez printre atâtea fiinţe îndurând aceeaşi soartă, singure cu iluziile lor de ideal...

O veste bună, totuşi, în planul provizoratorului nostru împreună. Nu mai plecăm în Statele Unite, decât poate anul viitor pe vremea asta. Câtă uşurare într-o amânare! Abia ne-am mutat, şi se gândeşte la alt schimb de locuinţă, la o casă cu grădină. Gândul e în sine bun, dar mi-ar fi greu să mă adun iarăşi, să mă împachetez, să amenajez alt spaţiu şi să mă obişnuiesc cu alt loc. Ar fi ideal pentru copii, ştiu, dar orice mişcare e o schimbare în soartă. Acesta va fi un vers într-un poem la care mă gândesc. Şi e un adevăr mare, cât cerul, de care mă tem. Dacă te simţi fericit, nu schimba locul, nici stelele ocrotitoare sub care te-a aşezat Dumnezeu...

23 noiembrie, 1969, Sinaia
De la Mogoşoaia ne-a gonit frigul aici, la Sinaia, unde ardem gazul cât vrem. Am găsit o poiană magică cu trunchiuri de copaci prăbuşiţi şi cu iarbă necălcată. Singure în imensitate. De unde revenind, ne lăsăm captivate, fiecare altfel, de fiinţa plină de lentori şi palori a Rodicăi Prato. Şi intrăm cu nepăsare fie ce-o fi, sub protecţia verbală a Getei D...
Zile aburoase cu putere de pătrundere în fiinţă. Frunziş în cădere generală. Linii, trasee vegetale care se destind. Dor de scris în prelungirea stărilor indecis contradictorii. Pledoarii fără finalitate pentru viaţa mea şi dor de celălalt copil al meu, rămas la bunici, în Drumul găzarului...
Un ţăran călare pe cal face impresie. Un foc mărunt într-o vale. O purtăm pe Ioana cu rândul în braţe, când eu, când Geta, care o ia fără menajamente la rost. Se scânceşte, nu ne mai înţelegem nimeni cu ea.
împrejur, munţi cu poalele-n nori şi crestele în limpezişul cerului. Pe pante turme de oi cu dulăi în neistovită alergare. Trec mereu trenuri spre Braşov. Citim, bârfim, ne plictisim.
Puzderie de păsări, miniaturi pe crengile cele mai subţiri. Şi veveriţe la sol. Puţin după prânz îşi face apariţia Dimi, care şi-a scris cronica pentru Radio.
Panta se-nclină singură către cantină, dar zăbovim, ca să ajungem în seria a doua, când e mai liber...
Nici nu ne aşezăm bine la masă, şi Ioana goleşte pe nerăsuflate două pahare cu apă. După care nu mai vrea să înghită nimic.
înainte de miezul nopţii, răgaz de scris. Gheaţa s-a spart. îmbăiată, primenită, parfumată, Ioana doarme răstignită de-a latul patului. Toată lumea o răsfaţă şi a început să se obrăznicească. E încă foarte blondă cu părul lăsat lung. Se îmbujorează în somn. Visează că aleargă şi râde...
Ce-o fi făcând în clipa asta celălalt? Biata bunica spală scutece şi izmenuţe şi le pune la uscat pe-o frânghie sub lună. Aceeaşi lună la care mă uit şi eu pe fereastră, cu sentimentul că e numai a mea...
Ioana încerca deunăzi să-şi scoată picioarele din propria umbră. Când mergem cu soarele-n spate, calcă cu hotărâre pe umbra ei lungă şi crede că dacă măreşte pasul umbra se va scurta. Se istoveşte în jocul cu umbra ei, ambiţionând s-o păcălească cumva. Imagini de vis, dialoguri naive, metafore şi motive pentru o carte nouă pentru copii...

Abia plecasem la Mogoşoaia, că Adrian a şi făcut schimbări prin casă. Căruţul din vestibul l-a dus în bucătărie. Tricicleta şi scăunelul fetei le-a ascuns în debara. Pătuţul băiatului l-a împins în odaia mea. în odaia lui a tras jaluzelele şi a făcut întuneric. A risipit pernele pe jos şi nu le-a mai ridicat, şi n-a mai aerisit. Suspecte mişcări! Mă izbeşte un iz, un parfum. Ce idiot lucru să te întorci acasă pe neaşteptate şi să te întâmpine strigoiul unei întâmplări pe care-o credeai moartă. Să înţelegi ce se întâmplă în lipsa ta...
îşi aranjează să rămână singur în Bucureşti. Ne expediază ca să-şi facă de cap. Când începe să dea semne de părinte grijuliu şi soţ tandru, eu încep să fac bagajele. Ne trimite în peisaj. Cât mai departe, nu mai contează cât de scump. El care face crize apocaliptice când trebuie să plătească, acum nu se mai uită la bani. La întoarcere însă îmi scoate pe nas sacrificiile lui şi nerecunoştinţa mea...
Scrutând realist perspectiva, va prefera să nu mă angajez prea curând. îmi va face elogiul libertăţii mele de mişcare împreună cu copiii. Să scriu, să public, să mă ocup îndeaproape de cei mici - iată idealul castrant pentru care pledează înflăcărat. Insist să încercăm varianta cealaltă. Nărăvit la rele, ar fi în stare să mă ţină în promisiuni deşarte până se vor face copiii de şcoală? Ca să capete o amânare, ca să-mi facă program, ca să-mi dirijeze viaţa spre sufocare şi să mă controleze. Nimic nu l-ar face să roşească. Dacă m-aş opune, dacă l-aş acuza, ar nega cu o mare uimire pe chip şi ar sfârşi prin a face circ. Nimic din ce-mi face nu i se pare suficient de mârşav. Prezentul lui cu noi se subţiază. Pendulăm între strâmtoare şi exces. Exuberanţele lui de tată vinovat, apoi cumpărând în delir jucării şi bunătăţi, şi fotografiin­du-se, pozând duios şi cucerit de ideea că orice ar face, rămâne un tată devotat...

La începuturi el îmi păruse un gladiator în arenă. Luptându-se cu sărăcia, cu foamea lui masivă care se vede şi acum. Adolescent în creştere. Dând piept cu fantomele istoriei, cu tatăl deţinut politic. Ardoarea de a se afirma ca poet, ca lider, ca cel mai-ul generaţiei. în intimitate neglijent, cu ticuri mărunte de proastă creştere. în lume manierat, se controlează, se abţine. Bâlbâit în discurs, te prinde cu idei impetuoase, cu metafore îndrăzneţe, cu lozinci deraiate de la tipic. îşi explică bâlbâiala, şi s-ar putea să fie adevărat, că vrea să spună mai multe lucruri de-odată şi nu pridideşte. îi treci cu vederea defectul apreciindu-i prestaţia deosebită, originală, patetică. Amorul nostru abrupt, nesărat, intens şi sumar ca un viol, ca o nesăbuinţă. La orizont, în devenire, omul-spectacol, cu două-trei feţe cel puţin. Băiatul-buldozer, pe scene şcolare, la tribună improvizând uimitor cu o foaie albă în mână. în mâna cu care gesticulează maiakovskian. Cu o memorie de excepţie, recitân­du-mi în nesfârşitele noastre plimbări diurne şi nocturne prin oraş, Esenin în traducerea armonioasă a lui Lesnea...
Acum însă produce cu orgoliu dovezi de alt soi. îl preocupă şi se exersează în tehnicile hărţuirii. Plăcerea de a mă teroriza intens şi maltrata verbal, rostind uneori acuze stupefiante cu care mă paralizează, mă inhibă, mă mutilează. Suntem împreună de opt ani şi mergem în relaţia noastră spre un neant ca un gheţar pe creştetul căruia suntem văzuţi, culmea! ca o pereche exemplară. Anii noştri buni au fost primii patru, din septembrie 1961, când ne-am căsătorit, până prin 1964, 1965, puţin după venirea tatălui Costică din închisoare. Temerari amândoi în sărăcia noastră, credeam că starea aceasta de solidaritate prin asemănare leagă oamenii, fără să-i sălbăticească pe dinăuntru. Schimbarea însă s-a produs lent, ca din nimic venind către răul de proporţii de-acum, calea presărată cu clipe confuze de bine şi poezie, în vremuri crâncene, prielnice iluziilor exorbitante şi unui romantism de sine în care ne-am întreţinut în absenţa reperelor, altele decât s-ar fi cuvenit. împreună cu enigma lui, cu secretele lui de familie, cu amorurile probabil penibile de adolescent flămând la propriu, cu mizeria materială frustrantă pentru un tip intempestiv, de inteligenţă şi îndrăzneală, cuplul nostru a putut trece "în regulă" şi chiar plăcut la vedere. Dar a fost o nebunie să mă las ocrotită de un copil mare plin de demoni în creştere, de o fiinţă anarhică fără măcar nostalgia disciplinei, grăbit/ hămesit să învingă, nu conta prin ce mijloace. Să mă ocrotească spre a mă anexa şi a mă supune, din nevoia tulbure de a avea o victimţ la îndemână, o victimă ideală şi pe care nu era indicat s-o extermine câtă vreme un alt exemplar desăvârşit în materie cu greu sau chiar imposibil ar fi fost de găsit. Grăbit să parvină, să-i copleşească pe naivii investitori de suflet, printre care la vremea aceea mă prenumăram...
M-am tot gândit în răstimp că la temelia comporta­men­tului său sunt complexe şi frustrări. Şi viaţa noastră a devenit o bizarerie, ca un ghem de lână cu o molie grasă în depănătură. O înşelare, o minciună care se complică şi din vina mea, până astăzi într-o criză crâncenă, într-un fără sfârşit război fără învingători...

28 noiembrie, 1969, Sinaia
A nins. Schimbarea de decor se lasă cu o schimbare de dispoziţie în bine...

30 noiembrie, Bucureşti
La revenirea acasă notez un lucru ce parcă mi se ştersese din minte. Date fiind personajele, circumstanţele şi dumiririle mele de ultim moment, tot ce am evitat să pun pe hârtie mi se pare dintr-odată important. Memoria funcţionează eliberând demonii teribili ai unor întâmplări. Pluteşte în casă un iz, un parfum dintr-o împrejurare de-acum doi ani, când locuiam în Berceni. Senzaţia că în lipsa mea, aceeaşi fantomă mi-a bântuit casa parcă mi-a golit-o de aer...
într-o noapte soseşte acasă euforic, umăr la umăr cu Nana-Otilia, el gălăgios, ea vizibil surprinsă când le-am deschis uşa. Au descărcat în mijlocul mesei o plasă cu mere roşii, de vis, mirosind a zăpadă. Păreau picaţi din grădinile Raiului, după izgonire...
A doua zi la prima oră aveam un examen, şi eu, şi el. Prins cu viaţa lui misterioasă de noapte, mă temeam că a uitat de examen şi că nu se va mai prezenta...
Au rămas în living până dimineaţa discutând şi ascultând muzică, după ce m-am retras să-mi hrănesc bebeluşa şi să mă odihnesc. Peste noapte, în drumul meu spre baie şi bucătărie, i-am văzut cuminţi, cu magul în surdină, mâncând mere. Cred că au şi dansat. în zori aveam să-i găsesc unde-i lăsasem. Trebuia să apară unul din părinţii mei, care venea să stea cu Ioana până mă întorceam de la facultate. Am făcut cafea, i-am servit fără ceremonie şi fără comentarii, am adunat într-un vas de lut smălţuit merele rămase, evitând privirile Nanei şi mormăielile lui. Copilul dormea cuminte în camera mică. M-am îmbrăcat de plecare. Şi-au tras şi ei hainele pe ei, tocmai când mama îşi scutura temeinic şoşonii la uşă. Nana se strecurase suplă în astrahanul ei cu manşon minuscul. Am prins un taxi rătăcit prin cartier, cu care am ajuns toţi trei la Universitate, fără să-mi imaginez că voi coborî de una singură, ei continuând drumul împreună. La urma urmei, de ce să încerce să salveze aparenţele? De ce să n-o conducă şi până la ea acasă, dintr-un cavalerism de ins bine crescut ce se închipuia, dacă nu mă nimeream şi eu să fiu prin preajmă...
Am intrat în examen, pândind o vreme uşa amfiteatrului, să se deschidă şi să apară şi el în timp util. După vreo jumătate de ceas se strecoară pe uşa înaltă, cu un aer sumbru cerând permisiunea să intre în examen şi moti­vându-şi cu o minciună gogonată întârzierea...

Se-adună la noi acasă Raicu, Valeriu şi Mihalaş, Pituţ şi Goma. Demisionaseră în bloc. Erau agitaţi, comentând gestul lor ferm şi de mare curaj, aproximând efectele.

6 decembrie, 1969
Aşteptând, în cel mai populat dintre birourile României literare, în Ana Ipătescu 15, cel cu fişet şi etajeră în perete. Cel cu portretul lui Caragiale, tutelar, şi cu un telefon mut. Cu ziare şi reviste peste tot şi cu câte un calendar de birou pe fiecare birou. Cu pluşul scaunelor scămoşat şi un cuier-pom care se umple rapid de paltoane şi căciuli. Cu o fereastră largă spre bulevard, pe care abia am reuşit s-o închid după aerisire...
Nu mă simt bine, puţin stingheră în context. Adrian e şi el pe undeva prin clădire. Intră Valeriu salutând stins. Pituţ apare morocănos mormăind Sărumâna. Băran zice că va face Revelionul cu bătrânii lui, la Târgu-Jiu. Că nu se ştie ce va mai fi la anul. Şi-a scris microsioanele şi acum stă la pândă să intre o victimă, s-o tragă într-un colţ şi să-i rupă un nasture de la sacou, prin răsucire tenace. Nimeni nu stă de bună voie la taine cu Vasilică. Şi-atunci el a luat obiceiul de a te prinde de un nasture şi a te trage către sine. Turuie şi hăhăie şi răsuceşte până rupe nasturele şi victima scapă îndepăr­tându-se de maniac...
Am venit după o hârtie.
Valeriu iese din când în când din muţenie întrebând cât e ceasul. La Budapesta, anul trecut, îl rădea tacticos pe Breban în cap. Acum relaţiile s-au răcit de-a binelea. Aroganţa brebaniană, demisia în bloc în semn de protest, atmosfera sumbră în perspectiva nesigură. Cine va veni la conducere? Şi ancheta din vară în jurul Reconstituirii lui Pintilie, care n-a primit bunul de difuzare! E de povestit faza cu trimiterea în Elveţia, în octombrie, într-o delegaţie de scriitori, a lui Geo Dum. şi Adrian, timp în care s-au mişcat spre schimbări semnificative pioni pe tabla României literare. Nici nu ştiu cum am reuşit să dau de Adrian în Elveţia, pe liniile internaţionale, şi să-l previn la ce să se aştepte la întoarcere...

Posibil ca după această vacanţă cu belşug de zăpadă să mă angajez la Amfiteatru. Aştept cu inima strânsă de emoţie, îndoindu-mă în aceeaşi măsură pe cât sper ca minunea asta să se petreacă. Multe s-ar putea dezlega şi schimba în bine dacă iau asupra mea întreţinerea copiilor. Se vor stinge măcar în parte tensiunile dintre noi. Când se apropie data plăţii, fatalmente ne certăm. Pentru doar 700 de lei, generosul din primii noştri ani împreună, face crize de furie şi dispreţ faţă de ai mei, care sunt aceiaşi oameni modeşti şi de treabă dintotdeauna, aceiaşi părinţi al căror ajutor el nu li-l recunoaşte. Am locuit nişte ani în Drumul găzarului, fără să avem grija cheltuielilor de casă şi masă. Cât a fost gratis, a fost bine. La drept vorbind, ajutorul lor de-acum e ca şi gratis, pentru că puştii noştri acolo mănâncă, acolo îşi fac veacul. Dacă ai mei ar fi înstăriţi, nici nu s-ar pune problema acestei sume infime. Dar când ei trăiesc modest din­tr-o pensie şi un salariu?! Mi-e ruşine când trebuie să-l apăr, pentru grosolănii, când vine vorba de bani. Mila lui lacrimogenă pentru părinţi rămâne pur teoretică, şi care dă bine între amicii care nu cunosc detaliile de interior. Câştigă îndestulător, şi nici eu nu stau cu mâi­nile-n sân. Dar nu suportă să aduc vorba despre contri­buţiile mele la viaţa noastră în comun...
Şi nu el a fost acela care i-a rugat şi le-a promis şi s-a angajat solemn? Şi nu tot el a fixat suma echivalând cu salariul mamei, care şi-a lăsat serviciul ca să ne crească copiii? Putea să fie în locul mamei mele, eu nu m-aş fi opus, soacră-mea Margareta. Dar aceasta ar mai fi avut câţiva ani până la pensionare, şi nu s-a îndurat să se sacrifice pentru nepoţi...
N-am mai cumpărat mare lucru prin casă. Stăm cu pardoseala goală. Economisind împreună, am fi putut cumpăra nişte covoare. Dar căminul nostru nu-l mai atrage. Vine acasă să se primenească şi să doarmă. Sunt demoralizată de ruşine. Sunt amorţită. La voia întâmplării, la limită. Resimt de mai mult timp malefică prezenţa socrului, care sub masca bunăvoinţei şi bâlbâielii admirative îi surprind ostilitatea. S-a oferit să ne trimită o femeie de la ţară, pentru menaj. Gelos pe mama şi pe locul pe care-l ocupă ea în creşterea copiilor, încearcă s-o discrediteze şi s-o disloce. S-a şi prezentat cu o bătrână firavă şi speriată, căreia i-ar fi amenajat dacă am fi fost de acord, culcuşul într-o debara! Mi-am dat seama că nu pentru mine a adus-o ci pentru fiul său, care trebuia servit de o slugă supusă, care să-i cureţe pantofii şi să-i spună sărumâna. Un vis de boierie persistă în mintea bătrânului pentru fiul său. Adusă, de probă, ca să trăiască în buricul Bucureştiului, fără iarbă, fără talpă goală pe pământ, fără cerul liber deasupra capului, bătrâna îndură un stres vizibil. Statutul ei aici e incert. Mai mult ca sigur că nu primeşte nimic. E speriată şi se sufocă închisă între patru pereţi. Se plictiseşte şi se tânguie de dorul locului ei de la ţară. Nu i-am văzut şi nu-i văd rostul în casa noastră. Doar că aduce papucii domnului pe care-i şterge cu mâneca neagră a rochiei. Se ploconeşte ca o slugă, spionându-mă poate şi raportându-i bătrânului ce i se pare ei că înţelege...

întreaga toamnă am scris cu frenezie. Recolta mă uimeşte şi mă reconfortează. Poezia îmi asigură un suport psihic, o brumă de justificare în toată restriştea...

Aici, la munte veghez, dar veghez în gol. Instinctul mă avertizează că în lipsa mea se năruie totul. împăcarea cu Nana e un fapt împlinit, la care amicii noştri au replici, fac glume şi urmăresc excitaţi povestea. Că şi eu m-aş fi împăcat cu ea şi cu situaţia, e un fel de a spune, pentru că noi două nu ne-am certat niciodată. Cochetăriile ei cu Adrian durează de multă vreme. Dar mai mult decât să-l lase s-o curteze şi să-i dedice versuri, nu cred că se întâmplă...
Mă simt ofensată de crizele lui de orgoliu, de slăbiciunea lui. Nana nu a mers niciodată până la capăt. A preferat să-l ducă cu vorba, să-i ţină nădejdea trează, că va veni o zi când va ceda...
Citind în cheie corectă Fântâna somnambulă, înţeleg cum au stat în realitate lucrurile. Ce turnură convenabilă a dat el întâmplării, dar şi cu câtă nepăsare vinovată a privit ea în direcţia familiei mele! Ce scenarii a construit el pentru a trece mai uşor peste afront! Nana-Otilia s-a complăcut, flatată, să-l contemple pe plăvan în topire masivă, să-i asculte tiradele aburoase inflamat până la durere, inspirat revărsându-se în versuri torenţiale...
Colegii se amuză, fabulează, îşi dau cu presupusul. Comănel, chiar o fi avut, cum mi s-a povestit, curajul, după programul redacţional, să se strecoare într-un dulap şi să urmărească prin crăpătura uşii, pe viu ce se întâmplă? Mie îmi ajung la ureche variante contradictorii...
în vremea aceea el venea acasă, se culca pe canapea, cu faţa la perete, şi suferea. Ofta, cu ochii strânşi, gata aproape să plângă, prelungind de faţă cu noi agonia unei dorinţe apocaliptice. Cum îşi putea permite? Aşa şi-a scris cartea cu care a luat premiul şi care a stârnit patimi şi certuri în juriu. O carte ca o rană, pe care o cunosc şi o evit, pe care am dactilografiat-o silabă cu silabă. A scris la ea bolnav de o lingoare ce nu se mai istovea. Se ridica din reverii şi se apuca de scris, iar şi iar. Scria şi mă chema să-mi citească. Figurez ca personaj secundar, ca un duhovnic surdo-mut. Nici prin gând nu-i trecea că mă mutilează şi mă castrează, şi mă îmbolnăveşte de stupoare. Sau poate că o făcea dinadins...
Scriam şi eu tot atunci, în replică, o mulţime de texte pe stările pe care mi le creea. Cum vine asta, Constanţa?: A fi a doua, a rămâne prima, ori: Tu de ce te-arăţi statornic când imaginea ta umblă?, extrase din Norii mei, nominalizaţi alături de Fântâna somnambulă pentru premiul Uniunii şi pierzând, după cum mi s-a relatat, la diferenţă de un vot...

întâmplarea face să ne întâlnim la leagăne, în părculeţ, la Cumpătul. Trecea, am salutat-o, Ioana i-a făcut cu mâna. Uşor palidă, golită de exuberanţă, suferindă, s-a oprit. Ce am fi avut de adăugat, noi între noi? Nimic. Doar să salvăm inutil aparenţele. A dat-o-n leagăn pe fetiţă, a mai stat o clipă. Apoi şi-a deschis umbrela azurie şi s-a îndepărtat... Va îngădui, oare, Dumnezeu, să fim colege de redacţie într-un viitor apropiat?...
Astă vară, pe terasa Turnului, Nae Stoian îmi strecurase porceşte o aluzie, în vreme ce Adrian se dusese să cumpere ţigări: - Dar tu, Constanţa, te înţelegi bine cu Nana, nu-i aşa?... Am fost destul de dură, ca să nu-i treacă pe loc cheful. Atunci altele erau priorităţile mele. Eşecul cu Nana l-a făcut pe Adrian fiară. Iar eu i-am fost o vreme cal de hărţuială, victimă la îndemână...
Şi tot atunci mi-a dat să citesc un fel de scrisoare-testament, către bunica lui, către mine şi către Ioana. Am înţeles prin ce trece şi cât de motivat i se părea că este în intenţia de a se sinucide. Altul şi-ar fi lins rănile în tăcere. Dar el, fire indiscretă şi tribun al propriului amor, face public episodul într-o carte întreagă. Se supără pe femeia dorită cu atâta ardoare, şi face să pară că el se leapădă de ea. Din relatările lui am înţeles că între ei ar fi existat un moment acut când Nana a pus pe tapet sintagma salvatoare Ori totul, ori nimic şi faptul că ea îşi iubeşte soţul. Atunci replica lui ar fi fost că şi el îşi iubeşte soţia, şi că starea civilă n-ar fi fost un impediment. Căsniciile ar fi rămas la locul lor...
Şi încă un lucru de mirare. Că i-ar fi dat şi Nanei să citească scrisoarea-testament. Gest patetic şi de prost gust. Cum o fi reacţionat biata Nana la un astfel de şantaj? Pentru mine episodul se încheie şi cercul se închide abia când ea s-a simţit datoare să-mi explice, fără să i-o fi cerut, când într-o după masă ne-am întâlnit din întâmplare pe holul României literare. în balconul îngust ce dă spre interiorul curţii din Ana Ipătescu 15, mi-a explicat că povestea ce făcuse înconjurul lumii noastre, era în realitate o fantezie a minţii lui. De acord!, dacă interpretarea ei s-ar fi oprit aici. Dar s-a lepădat lamentabil de el şi de tot episodul, care a durat ceva timp, şi care a produs atâtea dovezi.
Ceva mai vechi, episodul cu doamna B. Simt lehamite şi un soi de teamă de omul care minte cu atâta seninătate. Am 28 de ani şi cred că steaua mea nu este deocamdată de văzut pe nici un cer...

Câteva luni după naşterea Ioanei, încercam zeloasă să-i promit că următorul nostru prunc o să fie băiat. La care îmi răspunde convins, că nu va avea el norocul acesta.
- Cum aşa?
- Păi pentru că... Şi îmi mărturiseşte fără menajamente că este tată şi la altă casă, unde i s-au născut de curând gemene.
- Eşti convins că sunt ale tale?
- Vrei să le vezi?

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara