Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Pagini de jurnal:
Creştetul gheţarului de Constanţa Buzea


14 ianuarie
1969
...în altă ordine de idei, trebuie să fac rost de o soluţie strong pentru gândaci, de care e plin Bucureştiul. Bradul, un biet molid, se scutură şi trebuie strâns. Mi-ar plăcea să lenevesc. îmi apăr cât pot de invazia hârtiilor celuilalt colţul meu auster. O draperie, un miţos, cărţile, maşina de scris, lumină, aer, câteva flori. Un loc în care să nu intre nimeni, şi nimeni să nu-mi facă program. Acesta ar fi idealul, deocamdată...
însă peste tot, într-o dezordine zăcută strângătoare de praf şi de mirosul hârtiei învechite, foi volante cu miile şi nenumărate notesuri cu foaia dublă pline de poemele lui în manuscris, din ultimii cinci ani, cel puţin. Toate păstrate şi cărate dintr-un loc într-altul la fiecare mutare. Mucegaiurile şi jilăveala subsolului din Spiru Haret, cămăruţa cu tencuiala coşcovită, fără lumină electrică şi cu duşumeaua putregăită, cu o chiuvetă de fontă pe culoar. Când urcam la Vera Lungu, care locuia chiar deasupra noastră într-o cameră spaţioasă şi bine mirositoare, în scurte vizite la o cafea, pe care noi nu ne-o permitem acasă, parcă descindeam într-un rai cu surprize, din care ne era greu să ne desprindem şi să revenim în subsolul sordid. Vera avea o paloare când se trezea, şi cu o sfârşeală, mişcându-se într-o lentoare de la unul la altul cu tăviţa cu sandviciuri şi cu pahare în care împărţea frăţeşte dintr-un rest de vin. Se perindau, şi Vera nu făcea un secret din asta, iubiţi, amici, cu discreţie. Ne povestea învăluindu-se în fum despre primul ei amor. Fantoma lui Mandric, misterul lui. Frumoasă Vera, trecea sub tăcere motivul rupturii dintre ei. Adrian mă ţinea lângă umăr, orgolios că mă are, însă în unele clipe se avânta ca fără speranţă în direcţia ei, privind-o intens, învins, să-i capteze atenţia cu versurile lui impecabil ritmate. Posibil că îndura în adânc o concurenţă secretă şi umilitoare. Căci fusese o vreme când au cărat împreună un pat prin Cişmigiu, din Vasile Pârvan, unde locuia mama lui, până-n Spiru Haret, unde se mutase el. Mama Florica Ispas, care-i dusese dorul în copilărie ani îndelungaţi, nu-l mai suporta acum, dezordonat şi boem, să-l supravegheze şi să-l hrănească pe adolescent, expediat din Craiova, la Bucureşti, când părintele său se refugiase din Oltenia tocmai la Borşa, în Maramureş, ca să nu-l găsească Securitatea şi să-l aresteze. Adrian nu-şi mai putuse termina liceul în Bănie, cazul lui fiind cunoscut, nu se putuse nici înscrie acolo. La Bucureşti s-a descurcat, cu puţin noroc, înscriindu-se la Zoia Kosmodemianscaia¸ liceu de fete! De unde şi un vers celebru al lui: "Eu, singurul băiat din clasă, dam clasei caracterul mixt", din faimoasa şi mult recitata în epocă Baladă de băiat blond....

Vera scria altfel decât noi. Ea insista într-o aşa zisă decadenţă delicată, uimitoare. Nota câte un poem scurt, fără să simtă nevoia de a-i da un titlu ori de a-l păstra. Era prin 1961, toată vara, din iunie când am plecat de-acasă, de la părinţi, şi până-n septembrie, când ne-am căsătorit, uimind pe toată lumea, dezamăgindu-mi părinţii şi exasperându-i, în spaima lor că vor fi siliţi să mă recupereze de pe unde eram, cu burta la gură. N-a fost chiar aşa, cu toate că în răstimp am făcut un avort cu peripeţii...

Ne spunea Vera că tatăl ei ar fi bărbat chipeş, vietnamez, rătăcit cu program prin Banatul nostru în vremea războiului. S-a îndrăgostit de mama ei, şi făcându-i cu drag două bibelouri de fete. Nouă ni se părea că Vera fabulează. Şi totuşi. Numele lui ar fi fost Lun-Gu, şi la sfârşitul războiului ar fi plecat în ţara lui, unde avea familie şi copii...
Şi mai luam câte-o prăjiturică fină cu ceai bun. Vera era mereu în aşteptare şi, la un semn, ne expedia, să facă un duş şi să se pregătească pentru musafiri. Se perindau pictori, muzicieni, poeţi. De la micul nostru geam de la subsol le auzeam şi le vedeam încălţămintea scrâşnind în pietrişul aleii dintre blocurile burgheze cu jaluzele de lemn mereu trase. Vera era vestită, dar nimeni nu bârfea şi n-o judeca. Generoasă şi discretă, echilibrată, capabilă de prietenie cu toată lumea. Candoarea mea trebuie să i se fi părut îngrijorătoare, ori o amuza. Şi era normal să fie aşa...
La noi, în subsol, aveam acea dormeză istorică de la începuturi, cărată de Vera şi Adrian, traversând cu ea Cişmigiul, în glumele deşuchiate ale trecătorilor. Prea îngustă pentru doi, dormeam pe rând. El scria noaptea, prăbuşit într-un fotoliu desfundat, o vechitură cedată nepotului de una din mătuşile lui care locuia pe Berzei, destul de aproape de Spiru Haret. îl cărase cu spinarea, într-un 23 august, când în oraş, pe seară se pornise canonada artificiilor. Abia a izbutit să-l strecoare prin rama uşii scoase din balamale şi rezemate de perete, făcând manevre ingenioase şi transpirând din belşug. Mereu chinuit de o foame rebelă de adolescent în creştere, masiv, osos, slăbănog. în lungile noastre plimbări prin oraş nu ierta nici o ţâşnitoare, şi nu erau puţine în Bucureştiul anilor ^60. Mergeam La Parcuri, vorbea şi recita ore în şir din Esenin, cu amploare şi convingere, mereu şi mereu. Mi se părea copleşitor. Când termina sumarul, o lua de la capăt. "Focul tânăr e gonit de vânt"...şi "Hei, voi sănii, sănii/ Şi voi, cai, voi cai/ Numai dracul v-a scornit mişelul/ Peste stepa-ntinsă, cu alai/ Râde pân^ la lacrimi clopoţelul..." Scria îngropat în acel fotoliu vechi, cu o planşetă de desen pe genunchi, îngânându-şi cuvintele în vreme ce le aşternea pe hârtie, şi gesticulând în aer cu mâna rămasă liberă. Nu o dată aveam senzaţia că e nebun, că şi-a pierdut minţile, într-atât scruta neantul şi bagdadiile, şi sprâncenele dese şi blonzii i se ridicau în unghi deasupra irişilor azurii umbriţi de mişcarea luminii unei lumânări înfipte într-un sfeşnic de lut, când ni se sfârşea gazul în lampa noastră numărul cinci. Am încercat şi eu să scriu romantic în aceleaşi condiţii chinuite, până mi-am pus la bătaie puţinele economii din colaborări, păstrate cu ambiţie pe un carnet CEC, până atunci secret. Dintr-un magazin de mobilă din apropiere am cumpărat şi am venit cu ele acasă, o masă de bucătărie cu două scaune şi un dulap încăpător cu vitrină. Nu mi-a venit să cred când l-am văzut că se supără de-a binelea şi-mi reproşează că i-am ţinut ascuns carnetul şi intenţiile...
Ca să nu ne jilăvească de la pereţi, am tapetat cu foi groase de carton alb prinse-n pioneze zdravene, un zid de sus şi până jos, şi nici n-am lipit mobila nouă de peretele astfel izolat. Pe peretele cu dormeza, Adrian atârnase mai demult un macat oltenesc vişiniu care de-acum începea să se destrame şi să miroasă a mucegai. Cel puţin o iarnă până la venirea mea, Adrian îndurase frigul aici, cărând bagaje în Gara de Nord, vizitându-şi mama şi făcând la ea câte-o baie... Riscam să intrăm împreună în iarnă, până să ne găsească mama mea, după câteva luni de căutări, interesându-se din aproape-n aproape, pe la prieteni, mergând la Uniune şi aflându-ne adresa. Când i-am deschis uşa, s-a îngrozit, dar a tăcut asupra condiţiilor, bucuroasă că ne poate lua în Drumul găzarului şi salva, ca pe nişte nebuni inconştienţi ce ne aflam. Sub ameninţarea frigului, apucasem să tricotez pe andrele groase de lemn un fel de sacou prăpădit din lâna macatului, care oricum nu mai era bun de nimic. Fir cu fir, trase cu grijă din ţesătură să nu se rupă, înnodate din loc în loc şi depănate în câteva gheme enorme, aricioase. J^de mii de noduri, j^de mii de ochiuri împletite şi ceasuri de viaţă sacrificate într-un rebut magnific. Dar am împletit cu convingere şi cu pasiunea nevestei tinere, cu disperarea sărăciei fără altă ieşire deocamdată. Voiam să-l îmbrac, şi când a început să-l poarte, de voie, de nevoie, grija lui era să-l împacheteze în aşa fel încât să nu-i observe nimeni nodurile de pe dos. Cu siguranţă că se jena. Prietenii noştri de cenaclu, printre care şi perechea Rodica Iulian şi Tudor Ursu (Eduard Coporan), ea poetă şi medic, el tehnician şi prozator, ni se păreau şi chiar erau înstăriţi, la o distanţă cosmică faţă de mizeria noastră cu lustru. Mergeam, după cenaclu, în vizită la ei, unde rămâneam până dimineaţa. Fumau enorm. Pereţii lor tapetaţi cu mătase vişinie erau impregnaţi de fum şi draperiile lor erau trase arareori pentru aerisire. Edi a fost acela care s-a aventurat, ilegal şi fără acte, să ne aducă beneficiile curentului în subsol, trăgând un fir de undeva din clădire. Priceput şi discret, într-o după-amiază ne-a montat un fasung şi un bec, pe perete, nu pe tavan, un comutator şi o priză, să ne facem ceaiul şi de mâncare pe un reşou. Ne-a sfătuit să fim prudenţi şi să ne acoperim ferestruica cu o perdea mai groasă, ca să nu se observe de-afară schimbarea de regim. Când am aprins becul, lumina a fost ca un fulger nemilos în a ne arăta mizeria în detaliile ei înfiorătoare...

Manuscrise, spuneam, din ultimii cinci ani cel puţin, toate păstrate şi cărate dintr-un loc într-altul la fiecare mutare. Mucegaiurile din Spiru Haret, apoi strânsura din Drumul găzarului, când am locuit la curte în casa cu grădină a părinţilor mei. Pe urmă, la cerere, intervenind pe lângă foruri, cu bunăvoinţă poetul Ion Brad, ICRAL-ul ne-a repartizat în Berceni, pe Metalurgiei, un apartament nou-nouţ cu două camere. La capătul lumii, în câmpul Berceni, la etajul doi într-un bloc cu nouă etaje, cu finisajul exterior în curs de efectuare. Acolo, până la naşterea primului nostru copil, am trăit euforic o fericire teribilă şi care credeam că va dura. Până să mă dumiresc cât de puţin contam în planurile lui frenetice de viitor. în ^66 ne mutam în Metalurgiei, în ^67 o năşteam pe Ioana, în ^63 intrasem amândoi la Filologie, în ^64 ieşise tatăl lui din închisoare...
Din Berceni am făcut un salt, pentru mine mortal, spre Centru, mişcare mult râvnită de Adrian. Şi iată-ne în blocul Dalles, la etajul opt, sub mansarde, unde spaţiul meschin şi aerul îmbâcsit ne-au stresat pe noi şi pe copilul nostru. în fine, aici m-am hotărât la gestul eroic de a-i bate la maşină muntele de manuscrise. Din colaborările mele am cumpărat o maşină de scris marca Consul, nouă, elegantă, din papetăria pe colţ a librăriei Eminescu de lângă Universitate. Şi m-am pus pe treabă. La început mai încet, exersând cu două-trei degete doar, cu viteză de înaintare mică. Foaie după foaie, unele gata putrede, zdrenţuite, pătate, tocite. Datate şi iscălite toate de autor, le-am stivuit pe ani, în ordine cronologică. Sute şi sute de piese mai mult sau mai puţin valoroase, scrise cu creionul şi cu tocul muiat în călimară cu cerneală albastră şi mai pe urmă cu tuş. Tuşul fluid, chinezesc, special pentru stilou, volatil, i-a impus lui Adrian o grafie mai adunată, o caligrafie chiar, cu literă măruntă, descifrabilă. Rodul lucrului meu benevol şi răbduriu - nouă tomuri voluminoase, pe care le-am dat la legat, alegând pentru coperte culoarea verde închis. în câteva luni bune de la capătul sarcinii cu cel de-al doilea copil, când am stat bucuroasă ascunsă de ochii curioşi, am isprăvit treaba, degajând binişor spaţiul nostru vital. Manuscrisele le-am împachetat în ordine şi cu grijă în nişte cutii de carton, pe care i le-am predat socrului meu, să le ducă spre păstrare la Bârca, în casa bătrânească a Păuneştilor...

27 februarie
1969, Dalles
Ultimele minute în acest apartament care m-a deprimat chiar de la început. Pe cei care urmează să-l ocupe îi entuziasmează. Fascinaţia centrului? Cine ştie din ce periferie or fi venind, ca şi noi, de altfel, acum un timp...
Rămân pe marginea căzii, cu un notes pe genunchi. Apa picură monoton, de neoprit. Mai sunt câteva lucruri de strâns şi de transportat dincolo. Noii locatari îşi montează yalla şi lămpile, în mare grabă, ca şi când s-ar teme că ne-am răzgândi cu mutatul. Doamna Raicu a făcut casa-lună, conştiincioasă, cu devotament. Mă doare puţin capul. Şi picioarele mă dor. Un fel de junghi în şold, un muşchi, un nerv reacţionând în ecou la obsesiile din ultimul timp. Peste două luni îmi vine sorocul. Caut cu aviditate liniştea şi nu o găsesc, şi nu o voi avea. Dincolo, în C. A. Rosetti, nu s-a făcut nici un fel de ordine, nu sunt gaze la bucătărie, dar casa îmi place. Cu răbdare şi efort, totul va străluci şi acolo...

Ar fi de notat câte ceva, spre aducere aminte. Detalii care mi-au măcinat nervii. Desfăcând din cuie şi demontând raftul din bucătărie moştenit de la predecesori, a fost distrus cuibarul gândacilor. Câteva făraşe cu insecte cu burţile în sus. Nu va trece însă mult până ce alţii vor năvăli din vecinătăţi, refăcând traseele spre raftul noilor veniţi...
}evi străvechi, urât mirositoare. Şi apa din cadă, care nu se scurge niciodată complet, din cauza unei denivelări din construcţie. Robinete care-ţi rămân în mână, şi duşul care bate ţâfnos în perete. în zilele cu vântoase, curentul strecoară fantome pe sub preşuri. Vara, o căldură de infern dându-i copilului coşmaruri. Un calorifer gigantic, dar încălzind iarna doar câţiva segmenţi, fenomen obişnuit la ultimul etaj. Parchetul scufundându-se sub paşi, o călcătură tare, o călcătură moale, înclinându-se ca o punte de corabie mâncată de carii. Huruitul liftului ziua şi noaptea. Terasa de numai un metru pătrat, dând spre gura crematoriului de gunoi. Fum şi funingine grasă pe rufele întinse la uscat în minusculul balcon. Priveliştea văzută de sus a unui spate de Aprozar. Iar dincolo de ultimul etaj, mansardele cu lădiţe în ferestre - pentru depozitat alimente - cămările săracilor fără frigidere. Apoi acoperişul Sălii Dalles vopsit în roşu ca sângele închegat. Şi sălile de curs luminate în permanenţă...
Dar clanţa ce ne-a blocat de atâtea ori în interiorul băii, fapt terorizant prin repetare! Nici un lăcătuş nu ne-a călcat pragul, şi nici un alt meseriaş, pe mărunţişurile de reparat ale unei case lăsate, de generaţii, de izbelişte. Nimeni nu repară nimic, nimeni nu investeşte serios într-o casă cu chirie la Stat...
Ca să ne strecurăm la duş trebuia să deplasăm puţin o aripă a canapelei, spaţiul de trecere fiind insuficient. Acum când cele două cămăruţe sunt golite de mobile, pare respirabil. Când ne-am mutat aici, tocmai pleca din mizeria asta Eugen Simion cu familia, care primea în altă parte un spaţiu cu o cameră în plus...
în bucătărie nu mi-am putut permite nici măcar o măsuţă pentru tăiat zarzavatul, şi nici un scăunel. Iar în vestibul, nici vorbă să încapă un simulacru de cuier. Fereastra dormitorului blocată, cu lemnăria umflată de umezeală. Nici n-am riscat s-o deschidem vreodată, de teamă să nu se desprindă din balamale şi să se prăvălească peste cărăuşii de la Aprozar...
Miasmele luminatorului comun, degajând ca un gâtlej arsurile şi aburii bucătăriilor, îmbâcsindu-ne până în măruntaie. Horcăiala a zece băi, dar şi certurile, plânsetele copiilor bătuţi şi celelalte zgomote. Toate acestea rămân şi pe mai departe, cum existau şi înainte de venirea noastră. Unele defecte se pot remedia din resursele de entuziasm ale noilor veniţi. Dar cele mai multe ţin de veşnicie. Sunt bucuroasă că plecăm din această moară de măcinat nervi. Eu am crescut la curte. Mi-e dor de aer curat, de o respiraţie profundă, până în adâncul plămânilor, să-mi oftez năduful adunat, să uit...

2 martie
1969
Mi-e cu neputinţă să fac ordine după mutare... Zugravi în casă, ca melcii, tărăgănează treaba de la o zi la alta. în schimb cer bani, ameninţând că nu mai vin fără plată în avans. Compun şi expediez scrisori cu noua noastră adresă. El doarme. Când se trezeşte mergem să votăm. De Mărţişor mi-a dăruit un pat de răchită, cât să încap în el singură. Şi o cergă flocoasă imensă. Mă gândesc că ne-ar mai trebui o antenă tv...
Mâncăm la Casa scriitorilor împreună cu colegul lui de liceu Paul Bobonete Finescu. Adrian are de plătit mereu datorii. Se împrumută în stânga şi-n dreapta. Florica vine printre primii să ne vadă în noua locuinţă. Seara, mărţişoare, cafea, serial în familie, Sfântul. Ieri am dactilografiat 64 de pagini - un record! Ce coincidenţă, - poezii din 1964. Premiul e pe sfârşite...

8 martie
1969
Zugrăvelile, parte din vopsitorii şi lăcuiri sunt aproape gata. Rămâne de raşchetat şi de dat cu Palux. Dorm în cergă. Căldura lânei e ca de corp omenesc.
Ar fi bine să-i mutăm pe bunici la noi. Măcar pentru o vreme, să fim împreună cu ei şi cu copiliţa noastră. Aşezată în fotoliul străvechi, îmbrăţişată duios de Ioana. Celălalt copil reacţionează din interior la îmbrăţişarea frăţească. Ea simte cu uimire mişcarea ca de peştişor zburdalnic a celuilalt şi îi scapă un suspin prin guriţa uitată deschisă. îmi scotoceşte prin poşetă. întotdeauna găseşte câte un lucruşor pe care-l studiază îndelung. O fascinează scrisul mărunt din carneţelul de telefoane. Mâine, înregistrare Radio. Nu îmi găsesc caietele. Toate sunt strânse în pachete şi în saci. Mă aşez într-un colţ sub lampă şi încerc să scriu ceva nou. Mă gândesc cum să-mi temperez emoţia ca să-mi iasă înregistrarea din prima, fără reluări, fără rupturi. Cum altfel decât citind cât mai firesc despre decepţie?... Doamna Raicu mi-e de ajutor. Ca să prididească şi-a adus şi o nepoată de treabă. Povesteşte întâmplări din Vatra Nouă. Fumează şi tuşeşte până se frânge. E sincer ataşată de noi. Şi fiica ei e tot la a doua sarcină, aşa că înţelege cât mi-e de greu... Mănel divorţează de Victoria Dinu. E îndrăgostit de betrana Valentina. îi cere sprijinul lui Adrian, care i-l prezintă pe vărul Picu Vârtosu la Tribunal. Ce mi se pare crâncen este că Victoriţa are cancer...
Din luna a opta încep pericolele. Naşterea se poate declanşa spontan. Şi cu Ioana au fost câteva alarme false. Când vine sorocul, ştiu ce mă aşteaptă. Anestezia ca o electrocutare, serul otrăvind măduva spinării, pulverizân­du-mi coloana când acul scurt pătrunde printre vertebre. îmi pierd consistenţa, mă degaj ca un fum şi nu mai pot controla decât vag realitatea. Apoi arsura primei trasări cu bisturiul la baza pântecului. Durerea se va şterge instantaneu. Aud ce se întâmplă şi ce se vorbeşte. O clipoceală şi vocile celor din asistenţă. Extragerea pruncului şi primul lui scâncet agresiv. Senzaţia de frig, de greaţă, de pierdere. Mi se injectează glucoză? Mă încălzesc, îmi revin. Coaserea apoi, meticuloasă, clemele. Mi se pune în vedere să nu tuşesc, să nu strănut. Intrarea în convalescenţă, refacerea lentă, contemplarea pruncului, felicitările, emoţia primului lapte, furia laptelui, prima hrănire la sân, care dă o senzaţie erotică de vis. înflorirea de la o zi la alta, ca o schimbare la faţă, din somn, din supt. Şi de-atunci înainte, gata, crezi pentru totdeauna că episodul dulce-amar al sarcinii va fi uitat. Revenirea la normalitate, care nu înseamnă neapărat reluarea traseului de dinaintea sarcinii. îmi fac griji, îmi fac curaj. Mă simt infinit obosită, anemiată, în urmă cu somnul, fără reacţii spontane la agresiuni, ferindu-mă de atingeri, timidă, pudică, tăcută...

11 martie
1969
Raşchetat, lăcuit, parchetul bătrân s-a împrospătat puţin şi s-a subţiat probabil la limită. Nu va fi niciodată ca unul nou. Când am intrat prima oară în casa din Berceni, mirosea ameţitor a lemn de pădure crud. Mirosea a lemn crud, la fel ca scândurile late din copilărie trase la rindea de tata când puneam podele la casa părintească din Drumul găzarului, când eu aveam doar opt ani. Mă îmbia să le mângâi pe fiecare, să-mi trec pielea pură a palmei peste lemnul devenit velin ca mătasea. Şi nu mai găseam nici o porţiune zgrunţuroasă şi nici un nod nealiniat cu restul, totul privit de-a lungul fibrei şi perceput de nări ca un duh păduros de brad. Şi numai pentru asta, şi mă simt datoare să-i uit tatei atâtea şi-atâtea rele tratamente şi slăbiciuni omeneşti. Parchetul raşchetat din C. A. Rosetti mi-a amintit de cel nou din Metalurgiei, care la rândul lui mi-a amintit de tata, dulgher de nevoie cu rindeaua şi polobocul cu bulă de aer, când el singur meşterise podelele impecabile din Drumul găzarului. Ca şi acelea, parchetul din Berceni mi se păruse, şi chiar era, un lucru desăvârşit. Şi era doar al nostru, necălcat până atunci de nimeni, pur ca o sălbăticiune domesticită. Sub imperiul aceluiaşi impuls amândoi, fără să ne fi vorbit, impuls de plăcere şi virginitate, ne-am culcat îmbrăţişându-ne, pe jos, ne-am trecut palmele peste luciul lui şi l-am mirosit inspirând dureros, am alunecat pe el ca înotând în intimitatea secretă pe care lemnul, viu încă, ne-o impunea...

în fine, eu am ales lustrele iar el şi-a cumpărat îmbrăcăminte în rate, un sacou, pantaloni şi cămăşi. N-am înţeles de ce neapărat în rate, la o cheltuială pe care o puteam suporta fără efort...

12 martie
1969
O săptămână de gripă cu tuse şi piept iritat, fără febră mai sus de 37 cu unu, ca de obicei. în situaţii similare el face reacţii spectaculoase, ridică în picioare toată casa, zace morocănos, transpiră abundent, panicat, rău la boală. Se vaită la telefon, vorbeşte răguşit mimând o anemie în glas. Află toată lumea, se leagă la cap în prosoape şi arată ca Marat în baie în propriul pat. Simt şi eu că mă usuc şi mă sufoc de la vaporii de Palux, dar şederea în pat nu e de mine...
Ploaie viscolită. Foşnetul înfundat şi apos al străzii. în intersecţie, miliţianul şi fluierul lui fără nuanţe. Frânele şi opintirile maşinilor la stop. Calendaristic se-apropie Sfintele Paşti, dar n-a înfrunzit nici măcar sălcioara. Anul trecut pe vremea asta, în saloane bolnavele aveau narcise şi liliac în borcane, pe noptiere. Anul trecut pierdeam o sarcină, o fetiţă, pe care am botezat-o în gând Anamaria. Vinovată mă întreb cum ar fi fost acel copil dacă l-aş fi dus, periculos, până la termen?...
Leg sub nivelul balconului o frânghioară. Aştept primăvara să plantez iederă şi muşcate. Ne vizitează cu sârg prieteni, colegi, rude, soacră, mamă şi mătuşi. Tina vine timidă cu George-al ei, pensionar. Trăiesc modest, neluând în seamă comentariile familiei. îşi spală conştiincioasă în fiecare sâmbătă cu apă caldă şi săpun podelele singurei lor odăiţe din Berzei, ca să taie cu mireasma curăţeniei izul sărăciei şi modestiei în care trăiesc. Urcăm la ei, la primul cat, pe o scară de lemn în unghi spre o prispă cu stâlpi şi geamlâc al unei case străvechi, odăiţa lor în componenţa casei stil-vagon, în rând cu altele câteva, închiriate de perechi de bătrâni cu căsnicii durabile, de modă veche. Lume pestriţă, care se împrumută şi într-ajutorează firesc, cu gaz pentru lămpile de gătit, cu bani până la pensie, cu câte-o reţetă ieftină şi chiar cu trasul la maşină de lenjerie, şorţuri, capoade de diftină cu floricele...
Când mi-am cumpărat, prin ^64, material pentru rochia de nuntă, Tina m-a sfătuit cu destulă codeală să nu mă duc la croitoreasă. A venit cu o vecină, care şi-a băgat foarfecele în materialul meu, cu o viteză că am crezut că mi se opreşte inima. Urmând s-o coasem de mână, mărunt, rochia n-a ieşit cine ştie ce. Am simţit de la început că economia Tinei o să-mi fie în pagubă. Nici modelul, desenat în creion pe un caiet dictando, nu mi-a inspirat încredere, dar am tăcut învinsă-neconvinsă. M-au îmbrăcat pe gustul lor bătrânicios, dar cu un zel enorm. Tina Iacoban mi-a citit disperarea în privire, şi mă tot ciupea de umerii rochiei prinse-n ace de gămălie, după nenumărate ajustări, încercând s-o aşeze în armonie cu linia umerilor mei şi neizbutind...

(Fragment din Creştetul gheţarului)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara